“În Atena lui Pericle, tirania reprezenta istoric un asemenea obiect de ură încât cuvântul ajunsese să devină o insultă aplicată zilnic adversarului obișnuit. Tragedia descria o negustoreasă de praz care, neplătită corespunzător de un cumpărător, îl numea pe acesta „tiran”. Aceasta este impresia pe care o avem în fața campaniei electorale din Franța. Există un număr mare de „negustorese de praz” care își numesc adversarii — și chiar pe cel mai neînsemnat concurent — „fasciști”. O anumită stângă o numește pe o altă stângă „fascistă”! Ne pierdem în această confuzie. Ne întrebăm cum am putea regăsi firul sensului originar. Nu trebuie să-l căutăm. El a murit. Cuvântul înseamnă altceva. A alunecat, și-a pierdut gustul inițial, a dobândit un altul — și aceasta chiar fără ca majoritatea celor care îl folosesc să-și dea seama.
Să nu credem că „fascist” a devenit o simplă insultă, un adjectiv anemic, epuizat prin utilizare excesivă. Nu: el a îmbrăcat un alt sens, adaptat epocii. În secolul XXI, dacă ești numit „fascist”, vorbitorul — dacă nu este un idiot desăvârșit — nu vrea să spună că aperi moștenirea lui Mussolini sau a lui Hitler. El vrea să spună că legitimezi norme care se impun individului — fie că sunt norme instituționale, naționale, culturale, ideologice sau de alt tip. Vrea să spună că aperi norme sau principiile de acțiune care nu provin din voința proprie a individului respectiv, ci sunt impuse din exterior (heteronomia lui Kant). Limba este „fascistă”, spunea Barthes, pentru că cuvintele și regulile ei ni se impun din exterior.
Un cuvânt care și-a pierdut sensul
Devine astfel „fascistă” o revistă de dreapta moderată care protestează împotriva căsătoriei fetelor de 12 ani în anumite țări musulmane (musulmanii au propriile lor norme, pe care noi nu ar trebui să le contestăm). Sunt declarați „fasciști” catolicii în general, care consideră că principii superioare trebuie să guverneze moravurile noastre — de exemplu conservatorii care rezervă termenul și conceptul de „căsătorie” uniunii dintre un bărbat și o femeie — Viktor Orbán este „fascist”, și, desigur, participanții la La Manif pour tous. Tradiționaliștii, precum cei din grupul Némésis, „merită” chiar linșajul, iar victima, etichetată drept „neofascistă” și „neonazistă”, ajunge ulterior tratată ca vinovată. Căci tot ceea ce încearcă să normalizeze „de sus” este considerat discriminatoriu și ofensator — iar aceasta ar fi definiția fascismului.
Alegătorii RN nu mai sunt numiți „fasciști” pentru că Le Pen, înaintașul, era antisemit sau pentru jocurile sale de cuvinte obscene pe acest subiect. Ci pentru că doresc asimilarea sau integrarea imigranților și a francezilor de origine din imigrație, adică impunerea legilor naționale în mod automat, în numele identității franceze care, în opinia lor, ar trebui să se aplice tuturor cetățenilor. Sau pentru că susțin că anumite persoane străine nu ar trebui să poată intra în Franța — ceea ce este „fascist”, întrucât frontierele, fiind discriminatorii, nu ar trebui să mai existe.
Evreii înșiși sunt numiți „fasciști” — ceea ce este absurd — pentru că israelienii sunt considerați ultimii „coloniști albi”, care justifică și continuă „colonizarea”, percepută ca esența unei culturi impuse de sus, deci a heteronomiei. Astfel, Insoumis își etalează antisemitismul ca pe o formă de „antifascism”, într-o inversare stupefiantă. Ei pot formula aceleași jocuri de cuvinte obscene ca înaintașul Le Pen, fără alt efect decât acela de a distra galeria (o parte a stângii se declară indignată, dar acest lucru nu o împiedică să încheie în același timp alianțe electorale cu cei care folosesc astfel de formule).
Se vede chiar — istoria este plină de surprize baroce — o stângă care o numește pe alta „fascistă”! Ceea ce poate părea o contradicție extravagantă se explică foarte bine prin realitatea actuală, și anume prin fractura radicală a stângii franceze: o parte a stângii s-a ancorat într-un extremism al autonomiei morale radicale — fiecare cu propriile principii și valori — în timp ce cealaltă parte, stânga clasică, rămâne universalistă, adică atașată unor principii comune heteronome, care atrag în mod firesc insulta supremă de „fascist”. Dezbaterea (aș spune chiar confruntarea) dintre cele două stângi este atât de profundă încât nu mai au aproape nimic în comun, în afară de nostalgia utopiilor pierdute. De altfel, stânga universalistă s-a apropiat, în multe chestiuni „societale”, de tabăra conservatorilor moderați.
S-ar putea crede că, într-un climat populat de atâția „fasciști” declarați, singura idee (dacă mai poate fi numită idee) a unei anumite stângi se reduce la „antifascism”. Unii spun chiar că „antifascismul” reprezintă ultima idee a celor care nu mai au niciuna și idealul anemic al ultimilor naivi ai unui troțkism deziluzionat. Dar cred că lucrurile sunt mai complicate. „Antifascismul” secolului XXI reprezintă expresia toxică a moralei autonome postmoderne (dacă vreți, „woke”), care, pentru moment, se definește doar prin dușmanii săi.
Căci cel mai extraordinar — și poate cel mai amuzant — este faptul că cei care aruncă aceste insulte nu și-au dat seama (sau nu încă) de semnificația actuală a termenului pe care îl folosesc — că acesta și-a schimbat complet sensul. Ei continuă, cu energie, să arunce anatema lor centenară, asemenea negustoresei de praz din Atena antică, fără să-și dea seama că au rămas în urma evoluției conceptului. Trebuie spus că ura, atunci când este persistentă, încețoșează inteligența și împiedică luciditatea — cu atât mai mult atunci când este vorba despre un om inteligent, precum cel al lui Jean-Luc Mélenchon. Destinul cuvintelor este într-adevăr fascinant: ele își trăiesc propria aventură de-a lungul deceniilor, jucându-se de noi.”
Sursa: Le Figaro
