În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, secretul este definit drept ceva „care este ținut ascuns, care rămâne necunoscut, nedivulgat: confidențial”; iar „Secret de stat = document sau date privitoare la problemele de bază ale vieții politice, economice, precum și ale apărării statului, a căror divulgare este interzisă prin lege”. Spre deosebire de „secret”, care este vechi de secole, noțiunea de „secret de stat” este destul de recentă, inițial fiind preferate sintagmele „apărare națională”, „document secret”, „secret militar” sau „secret diplomatic”. În Rusia țaristă, în 1912 a fost elaborată o lege privind spionajul, care conținea și liste cu date ce constituiau secrete, precum și pedepsele pentru divulgarea lor. În România, o lege asemănătoare a fost adoptată în anul 1913 („Legea contra spionajului în timp de pace”). Chiar dacă „secretul de stat” nu se folosea (ca noțiune, în accepția actuală), centralizarea tuturor secretelor a devenit obiectiv principal pentru Rusia bolșevică după 1917. Conform unui decret din 1918, una din sarcinile Tribunalelor Revoluționare, create pentru lupta împotriva sabotajului contrarevoluționar și a speculei, era „lupta împotriva spionajului”, care includea trei categorii:
a) divulgarea secretelor militare, a planurilor și datelor;
b) transmiterea secretelor militare, a planurilor și datelor;
c) contactele care implică intervenții externe cu scopuri potrivnice intereselor Republicii Sovietice.
În mai 1921, se creează, în cadrul serviciilor secrete rusești (Ceka), o direcție specială (direcția 8), care va fi responsabilă de apărarea secretului, iar în luna octombrie a aceluiași an este elaborată o listă a datelor secrete, grupate în două mari categorii: militare și economice. Următoarea etapă ține de crearea Direcției de dezinformare (Dezinformbiuro) în cadrul NKVD (1922-1923), care includea reprezentanți ai partidului, ai securității și ai organelor militare. În 1922, a fost creat Glavlitul (instituția rusă, apoi sovietică, a cenzurii) care a preluat, încă de la început, o parte din sarcinile pentru apărarea secretului. Crearea Uniunii Sovietice (30 decembrie 1922) a dus la unificarea și revizuirea legislației și a listelor cu date secrete.
Unul dintre momente cele mai importante în constituirea secretului de stat s-a produs în 1924, când a avut loc lărgirea noțiunii de „secret militar” până s-a ajuns la „secret de stat” (care a inclus și datele economice și cele de altă natură), precum și transmiterea păstrării și apărării acestuia de la organele militare celor civile (de la Comitetul Revoluționar Militar al Republicii la OGPU-NKVD, apoi Glavlit), cu mențiunea că CC al Partidului Comunist a avut rol de coordonator în alcătuirea listelor și a sistemului de funcționare al secretului. Tot în această perioadă apar și primele liste cu date nedivulgabile, care nu erau considerate secrete, dar nici nu puteau pătrunde în vreun fel în presă, la radio sau televiziune.
Prin Decretul Consiliului Comisarilor Poporului din URSS din 24 aprilie 1926 a fost adoptată o nouă listă a datelor secrete care au fost împărțite în trei grupe: cu caracter militar, economic și alte date și în trei categorii de secretizare: strict secret, secret și confidențial. Pentru că lista a fost considerată plină de neajunsuri, ea a fost revăzută, secretele fiind împărțite în patru grupe: militare, financiar-economice, politice (inclusiv de partid), cu caracter general. O etapă semnificativă în evoluția procesului de sistematizare a secretului a avut loc în 1933, odată cu transformarea Glavlitului din „Direcția Generală pentru Literatură și Tipărituri” (prima denumire a instituției) în „Direcția Consiliului Comisarilor Poporului pentru apărarea secretelor militare și de stat în presă”.
În România, după model sovietic, în 1948 se creează Direcția Securității Poporului, iar în 1949, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, instituții în ale căror atribuții va intra apărarea secretului de stat.
În 1966, cele mai importante categorii ale secretului de stat includeau:
1. Date și documente cu caracter militar
2. Mobilizarea în caz de război
3. Rezerve materiale de stat
4. Transporturi și telecomunicații
5. Date și documente economice
6. Nivelul de trai
7. Sanitare
8. Știința
9. Politica externă
10. Alte date și documente secrete de stat.
Iar în anul 1972, când sistemul apărării secretului se consolidase definitiv, peste 60 de instituții ofereau cenzurii liste cu informații, date și documente care constituie „secrete de stat”. Puținii cercetători ai domeniului au remarcat utilizarea excesivă și birocratizarea sistemului apărării secretului în folosul unui grup mic de funcționari (nomenclatura) și în defavoarea cetățenilor de rând. În cazul unor cataclisme, oamenii nu aveau acces la informația care i-ar fi putut ajuta să supraviețuiască. De pildă, la câteva zile după cutremurul din 4 martie 1977, a fost emisă o comunicare potrivit căreia: „Până la noi dispoziții, nu se vor viza pentru publicare (difuzare) niciun fel de date și informații de bilanț, fizice sau valorice, referitoare la evaluarea pierderilor materiale cauzate de cutremur, pe țară, ramuri ale economiei naționale, subramuri, sectoare de activitate, județe, localități (inclusiv sectoarele Capitalei), unități economice și sociale (imobile, locuințe distruse sau avariate, întreprinderi, mașini, utilaje, instalații, rețele de transport, feroviare, auto, de telecomunicații, electrice, de apă, gaze naturale, magazine, școli, spitale etc.). În legătură cu victimele cutremurului (morți și răniți), se vor putea publica numai date oficiale de bilanț.” (9.III.1977). Efectele catastrofei de la Cernobîl din 1986 (ascunse mult timp) ar fi un alt exemplu în acest sens.
În afară de apărarea intereselor țării, o serie de secrete anulează libertățile personale și drepturile umane elementare. Sistemul secretului de stat în această zonă dă dovadă de o totală indiferență pentru viața oamenilor obișnuiți și garantează doar tihna elitei dominante.
(Textul este un rezumat adaptat după Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, Editura Cartea Românească-Polirom, 2014, pp. 249-258 și „Secretul de stat și instituția cenzurii” (postfață), în Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977), vol. II, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, pp. 307-347).
