« „A scrie înseamnă a gândi împotriva propriei persoane”, spunea scriitorul Alain Bosquet.
Înseamnă, de asemenea, a gândi împotriva propriei tabere – iar acesta este exercițiul la care s-a angajat, cu un anumit curaj, Nathalie Heinich. Socioloaga își retrasează parcursul de intelectuală de stânga într-o carte care navighează între teorie, scrierile sale anterioare, mărturii de teren și trăiri personale – elemente care dau textului o forță aparte. Nu este, așadar, nejustificat faptul că autoarea optează pentru persoana întâi singular – „eu” –, poate mai puțin academică, dar care trebuie citită în interiorul unui „noi” colectiv. Căci în Penser contre son camp (A gândi împotriva propriei tabere), Gallimard, Paris, 2025, este vorba mai puțin despre Nathalie Heinich, și mai mult despre stânga însăși. O stângă al cărei program ideologic s-a tulburat, care s-a fărâmițat în mici congregații, dintre care cele mai radicale îi repudiază pe cei care nu li se par „suficient de de stânga”.
Totul se petrece ca și cum cercetătoarea s-ar fi născut într-o familie din care astăzi nu mai împărtășește nimic. Dovada, prin exemplu personal, căci cartea este structurată astfel. Într-o zi din 2018, un bărbat „de stânga” îi reproșează că a semnat, în Le Figaro, un apel lansat de 100 de intelectuali împotriva separatismului islamist.
„A trage un semnal de alarmă asupra islamismului însemna, potrivit lui, a stigmatiza musulmanii și, deci, a da dovadă de rasism față de imigranți”, deplânge autoarea.
Această reflecție ilustrează perfect fracturile care sfâșie această tabără și care duc, inevitabil, o progresistă universalistă să gândească împotriva stângii radicale, antiuniversaliste, așa cum o regăsim la LFI (La France Insoumise) și într-o parte a Partidului Socialist.
Intelectuala revine și asupra chestiunii feminizării denumirilor profesionale, consfințită de premierul Lionel Jospin în 1998. Nathalie Heinich, produs al unui curent de gândire, dar și al unei generații, apără „dreptul la neutru ca instrument de emancipare” și amintește că „genul gramatical nu este sexul biologic”. De cealaltă parte a baricadei, i se va răspunde că această feminizare face femeile vizibile și permite lupta împotriva stereotipurilor de gen. Două săli, două atmosfere.
Lectura acestui volum ne arată clar că, în stânga, orice subiect este prilej pentru un război al ideilor. Relația dintre islamism și laicitate nu face excepție. Exemplu: burkini-ul. Această ținută de baie islamică, care acoperă corpul și capul femeilor, este considerată de unii ca un instrument de emancipare, deoarece le-ar permite femeilor musulmane să participe la activități de agrement de la care altfel ar fi fost constrânse să se abțină din motive religioase. Heinich, deloc naivă, dezamorsează acest dispozitiv pervers:
„Toleranța devine o complacere și, mai grav, o complicitate.”
Delict de lez-maiestate.
Dintre toate bătăliile sale, cea împotriva wokismului este cea care a pus-o cel mai mult în contradicție cu propria tabără. Mai întâi, pentru că această critică a fost asumată de conservatorii americani în stil MAGA (Make America Great Again), iar a merge pe urmele lor nu dă bine în stânga. Apoi, pentru că a respinge wokismul echivalează, în acest mediu, cu un veritabil delict de opinie. Nu contează: Nathalie Heinich își asumă pe deplin poziția.
„Wokismul promovează opusul universalismului – adică comunitarismul; opusul respectului față de știință – adică supremația ideologiei; opusul libertății de exprimare – adică cenzura brutală a celor care gândesc greșit; și consideră laicitatea drept o simplă mască a «islamofobiei»”, reamintește ea.
Dincolo de divergențele ideologice din sânul propriei tabere, cartea arată cu o remarcabilă claritate anumite răsturnări politice. Este cazul apropierii stângii radicale de Hamas – o organizație care face femeile invizibile și oprimă persoanele LGBT. Este cazul, de asemenea, țintirii evreilor, considerați în mod automat complici ai lui Benjamin Netanyahu – de parcă ura față de evrei din rândul extremei stângi ar fi apărut abia după 7 octombrie.
Așadar, concluzia firească este că nu atât Nathalie Heinich gândește împotriva propriei tabere, cât o parte din acea tabără nu mai este, cu adevărat, de stânga. »
Sursa: LePoint.fr
