Biografia cenzurii din România prin intermediul a trei cercetători: Adrian Marino, Liviu Malița, Liliana Corobca (I)

Studiul prezent are în vizor trei autori care s-au preocupat în mod ritualic de cercetarea cenzurii în România: Adrian Marino, Liviu Malița, Liliana Corobca. Fără a face abstracție de alte cărți și alți cercetători în domeniu, pe tema cenzurii, cei trei menționați anterior au avut preocupări constante, în secvențe foarte ample, ambiționând și izbutind (fiecare, în felul său) un fel de istorie și biografie a cenzurii în România. Am apelat la aceste trei nume și dintr-un motiv multigeneraționist, căci Marino, Malița și Corobca fac parte din generații foarte diferite între ele, nu doar datorită anilor mulți care le despart, ci și datorită caracteristicilor generației pe care fiecare din ei o reprezintă. Adunându-i aici în acest album de analiză critică a cenzurii, în mod biografic, intenția mea a fost și aceea de a înfățișa un tablou clinic al cenzurii prin intermediul a trei condeie variate.

1. Adrian Marino

Criticul literar, heremeneutul, istoricul de idei Adrian Marino (1921-2005) a preferat în ultima sa perioadă de viață și de studiu să fie considerat un critic de idei de tip iluminist-liberal, cum prefera să își spună. Cărțile sale publicate după prăbușirea comunismului (Pentru Europa, Polirom, 1995; Politică și cultură, Polirom, 1996; Revenirea în Europa, Aius, 1996), dar mai ales cele despre libertate și cenzură (Cenzura în România. Schiță istorică introductivă, Aius, 2000; Libertate și cenzură în România, Polirom, 2005) pledează pentru această ipostază.

Cenzura în România. Schiță istorică introductivă este versiunea românească a unui text propus de autor într-o enciclopedie britanică despre cenzură; prin urmare, are darul de a fi o sinteză cu caracter rezumativ, introductiv și informativ. Meritul cărții lui Adrian Marino este acela de a face istoricul cenzurii pe teritoriile românești, cu o privire sobră, exactă (totuși, nelipsită de picanterii cenzurofobe) și de a decala pe ramificații demonstrate tipicul cenzurii religioase și politice pe parcursul a trei secole. 

Astfel, secolul al optsprezecelea este dominat de cenzura religioasă din perspectivă catolică și ortodoxă. În Transilvania, cenzura are o formă centralizată, laicizată, bircoratizată, fiind prohibite patru tipuri de scrieri (pornografice, magico-păgâne, adică anticreștine, și periculoase politic). Țările Românești sunt mai liberale în această perioadă, chiar dacă cenzura religioasă ortodoxă funcționează puternic împotriva scrierilor eretice, atee ori rivale (catolice).

În secolul al nousăprezecelea, cenzura în Transilvania este brutală atât la nivel ecleziastic, cât și politic. Cazurile spectaculoase ale unor autori cenzurați, ajunși mai târziu ei înșiși cenzori, rețin atenția, dat fiind că este vorba despre nume celebre precum Samuel Micu Klein[1] ori Petru Maior[2]. În Țările Românești, cenzura cunoaște o perioadă de apogeu, apoi decăderea, fiind suprimată în 1866, prin Constituție. În faza de apogeu, însă, cenzura are forme extrem de dure, datorită regimului rusesc de dominație, care consacră o perioadă neagră. Secolul al nouăsprezecelea este caracterizat de o colaborare religioasă-politică, după cum stabilește verdictul autorul. Revoluția din 1848 și mișcările protestatare catalizează prima desființare oficială a cenzurii dar, după înnăbușirea avântului democratic, până la Unirea din 1859, cenzura cunoaște un reviriment și primește aproape o coloratură totalitară. Sunt de amintit, de pildă, procesele de presă intentate unor personalități precum Alexandru Macedonski[3] (pentru pamflet) și B. P. Hasdeu [4] (pentru proză licențioasă). În Transilvania, George Bariț [5] este cel care denunță cu patos tenta represivă a cenzurii, iar Ioan Slavici [6] este scriitorul care suferă cele mai multe agresiuni (inclusiv detenție) pentru așa-numitul delict de presă.

Secolul XX se caracterizează prin represiune, liberalizare și din nou represiune. În muntenia, vor avea răsunet procesele filogermanilor Ioan Slavici și Tudor Arghezi [7], acuzați de colaboraționism cu ocupantul german. Este interzis textul lui Geo Bogza[8], Poemul invectivă, pentru ultraj la bunele moravuri, iar romanul Domnișoara Cristina de Mircea Eliade [9] este acuzat de pornografie!

Cenzura totalitară în secolul XX are trei etape: regalistă (în regimul lui Carol al II-lea [10]), antonesciană (în regimul lui Ion Antonescu[11]) și comunistă, ultima fiind cea mai dură. În invazia rusească din 30 august 1944 (ocupația a durat paisprezece ani, până în 1958, când trupele sovietice s-au retras din România), Adrian Marino percepe o resurecție în forță a cenzurii rusești din 1831. Cenzura comunistă se dovedește birocratizată și extrem represivă, ea fiind o componentă esențială în sistemul totalitar. Epurările ziariștilor, crearea fondului secret al bibliotecilor publice, interdicția publicațiilor teoretice, toate acestea concretizează o cenzură organizată meticulos. Textul de sinteză al lui Adrian Marino demonstrează o documentare aplicată, tratată sistematic și riguros. Stilul este limpede, fără detalii inutile, autorul râvnind să realizeze o biografie a ideii de cenzură în România. 

Cei doi termeni din a doua carte consacrată cenzurii, Libertate și cenzură în România, l-au captivat pe Adrian Marino, în ultima perioadă, autorul punându-i împreună într-un cuplu antitetic, tocmai pentru a evidenţia plusurile şi minusurile societăţii şi culturii româneşti, analizate într-un racourci minuţios, cu aplicaţie pe secolele ale XVIII-lea şi al XIX-lea.

Adrian Marino lucrează elegant cu bisturiul pe gândirea politică şi pe cultura română pre-modernă, fiind fascinat de evoluţia unui spirit critic. Obsedat de procesul lent de europenizare al culturii române, Adrian Marino ia în vizor mai cu seamă conceptul de modernitate aplicat în sfera gândirii politice. Pentru cenzură, preferă sinonimic şi termenul constrângere, considerat uneori mai adecvat tocmai pentru nocivitatea evidentă a sensului său. Din păcate, dispariţia fizică, în 2005, l-a împiedicat pe Adrian Marino să realizeze capitolul final al lucrării, anume “Confruntarea dintre liberalism şi totalitarismele de dreapta şi stânga”.

Cu privire la titlul cărţii de faţă, trebuie precizat că interesul şi fascinaţia autorului se îndreaptă mai cu seamă faţă de ideea de libertate, şi nu faţă de cenzură. Nu a existat o apărare ideologică pro domo pentru libertate, decât în momentul în care a apărut constrângerea. Transilvania a fost primul teritoriu românesc unde ideea de libertate a început să fie discutată profesionist, având un background ideologic. Discuţia a rămas, însă, în spaţiul elitist şi nu a pătruns în România profundă, a maselor. Ideea de libertate are diferite nuanţe în Transilvania şi în celelalte Ţări Româneşti – dar acest lucru este previzibil şi pe deplin justificat. Observaţia principală a lui Adrian Marino este, însă, alta: aceea că ideea de libertate, aşa cum apare în Transilvania, este întru totul contemporană cu mişcările de idei din Europa, cel puţin acest punct dovedind că, la nivelul secolului al XVIII-lea, eram perfect simultaneizaţi cu Europa şi integraţi în ea. Chiar dacă Europa nu ştia de noi!

O cronologie a ideii de libertate este, de aceea, necesară; aflăm astfel că Paul Iorgovici[12], în 1799, este cel dintâi care exprimă limpede ideea cu pricina, urmat îndeaproape de Samuil Micu şi de celelalte voci ale Şcolii Ardelene. Analiza lui Adrian Marino este făcută pas cu pas, în detaliu, pentru a panorama complet Zeitgeist-ul epocii. Majoritatea intervenţiilor legate de ideea de libertate apar în dezbateri teologale ori lingvistice, apoi în cele istorice şi social-politice. Ideea de libertate este, însă, în mod decisiv angrenată în Transilvania de aspiraţia spre libertate religioasă, de-abia apoi de libertate politico-socială (ideea naţională) şi de libertate a presei. Supplex Libellus Valachorum[13] este o chintesenţă mai ales a primelor două puncte. Ideea sau ideile europene pătrund în Ţările Române prin Transilvania, aceasta este demonstraţia lui Adrian Marino: Transilvania este cel dintâi spaţiu românesc care asimilează modelul european şi descoperă Europa, prin intermediul circulaţiei de idei. 

Studii de caz la fel de aplicate le sunt dedicate Moldovei şi Munteniei, dar Transilvania rămâne, cel puţin pentru secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, campioana europenizării spaţiului românesc şi a familiarizării cu ideile care circulau în Europa. Celelalte două ţări româneşti sunt considerate a fi mai puţin impetuoase în a promova ideea de libertate, cel puţin pentru perioada exactă pe care o investighează autorul. Avânturile din Moldova şi Muntenia sunt individuale, şi nu colective (precum în Transilvania), iar influenţele vin pe filieră fanariotă şi rusească, iar nu occidentală. Totuşi, dezvoltarea spiritului critic şi procesul de modernizare sunt urmărite progresiv şi benefic în cazul Moldovei şi al Munteniei, ambele, spaţii mai tradiţional-patriarhale decât Transilvania. Curiozităţile nu lipsesc: în Moldova, francmasoneria inculcă un curent de idei liberal-occidentale; importante sunt, apoi, lipsa cenzurii şi importul masiv de cărţi străine, agreate de domnitorii străini cosmopoliţi; nu în ultimul rând, esenţial este impactul şi mai ales ecourile revoluţiei franceze. 

Cazul Munteniei este aproape identic cu al Moldovei; autorul remarcă totuşi un proces mai intens de europenizare decât în Moldova, chiar dacă riscul este declanşarea unor “forme fără fond”. Un alt calup impresionant este dedicat începutului de secol al XIX-lea în Transilvania, adevărată obsesie a autorului, aş spune, de a fixa originile procesului de europenizare a culturii române în spaţiul transilvan, şi nu în cel sudic ori moldav. 

NOTE

[1] Samuil Micu  (1745-1806), teolog greco-catolic, istoric, filolog, lexicograf și filozof iluminist român, reprezentant al Școlii Ardelene.

[2] Petru Maior( 1756-1821), istoric, filolog și scriitor român transilvănean, protopop greco-catolic, reprezentant al Școlii Ardelene.

[3] Alexandru Macedonski (1854-1920), poet, prozator și publicist.

[4] B. P. Hasdeu (1838-1907), scriitor și filolog, pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești; academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic.

[5] George Bariț (1812-1893), istoric, om politic și publicist transilvănean, întemeietorul presei românești din Transilvania.

[6] Ioan Slavici (1848-1925), scriitor, jurnalist și pedagog.

[7] Tudor Arghezi (1880-1967), poet, prozator, pamfletar, unul din scriitorii moderni esențiali ai literaturii române.

[8] Geo Bogza (1908-1993), jurnalist și poet, teoretician al avangardei.

[9] Mircea Eliade (1907-1986), istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof.

[10] Carol al II-lea (1893-1953), regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940; a fost primul născut al regelui Ferdinand I al României și al soției sale, regina Maria.

[11] Ion Antonescu (1882-1946), militar și om de stat, ofițer de carieră, șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război în Al Doilea Război Mondial, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”; a fost executat de comuniști în 1946.

[12] Paul Iorgovici (1764-1808), om de cultură, jurist, cercetător al originii romane a poporului român, printre primii oameni de cultură din Banat care au scris româneşte folosind alfabetul latin.

[13] Supplex Libellus Valachorum este memoriul naţiunii române din Transilvania din 1791, cel mai important act politic al românilor transilvăneni din secolul XVIII. Născut în contextul iluminismului, actul încununează eforturi îndelungate pentru emancipare politică şi naţională a românilor precum şi o serie lungă de memorii şi petiţii. Supplex Libellus Valachorum formulează sintetic revendicările poporului român şi este un document esențial al luptei pentru emancipare naţională.