La noi, o parte din dreapta e cu Trump, stânga abia există

Timp de lectură 15 min.

Starea în care a ajuns România după trei decenii de democrație oligarhică și capitalism de jaf ar fi trebuit să țină mulțimile în stradă pînă cînd erau alungați guvernanții din Palatele Victoria și Cotroceni. Dar stînga românească este lipsită de potențial revoluționar. Este o stîngă apatică, leneșă (în latină, acedia este unul din cele șapte păcate capitale), ceea ce contrazice clișeul privind dinamismul stîngii, și care se complace cu un substitut de viață politică pe social media și obscure websites.

Există un divorț între stînga pragmatică, reprezentată de FSN/PDSR/PSD, mai mereu la putere ori gata să intre în coaliție cu nu contează cine, și stînga intelectuală, cea la care mă refeream mai sus. Datorită eliberării de comunism și cîștigării libertății de mișcare, milioane de români au călătorit în străinătate, s-au educat, muncesc, fac turism, și imită Occidentul. Mimetismul ideologic a trecut însă cam neobservat. Cei care au făcut în Occident studii pe termen scurt ori nu au fost suficient de competitivi pentru a pătrunde pe piață ori au fost dezamăgiți și s-au întors frustrați, marcați simultan de nostalgia traiului bun din alte părți și de resentimente față de sistemul politic în care s-au reîntors. A rezultat o stîngă intelectuală internaționalistă, cosmopolită, dezrădăcinată, care trăiește într-o paradoxală diasporă în interiorul granițelor naționale, lipsită de originalitate și valoare. Grafomani mimetici și narcisiști îi copiază fără să citeze (deci plagiază), prin inabile întorsături de frază, pe de-alde Yanis Varoufakis, Slavoj Žižek, Bernie Sanders, G.M. Tamás, pe American progressives și alții ca ei. Este o stîngă parțial camuflată: nu își asumă simbolic responsabilitatea pentru crimele comise de comunism, din care provine, îi este rușine de fesenism și se ferește să-i citeze (dar și să-i citească) pe Marx, Engels, Lenin, Troțki, Stalin. De ce? De teamă să nu se desconspire drept neocomunistă într-o țară ca România, unde comunismul a fost complet lipsit de legitimitate, iar lumea începe să conștientizeze ce a fost cu adevărat comunismul din Uniunea Sovietică și care este moștenirea sa. 

În schimb, stînga pragmatică, coruptă, parțial penală, parțial reformistă, și care în 2022 nu mai seamănă deloc cu ceea ce era între 1990 și 1996 (deși este în continuare etichetată drept ”ciuma roșie”), este vizibil decerebrată, incapabilă să ducă pînă la capăt propriile raționamentele doctrinare pentru rezolvarea marilor dileme culturale, economice și morale ale societății românești. Termenul de ”divorț” folosit mai sus nu are valoare denotativă, pentru că de fapt stînga pragmatică și cea intelectuală nu au fost mai niciodată împreună în postcomunism, decît dacă îi considerăm drept intelectuali pe protejații și complicii lui Iliescu. Nu au fost împreună, nu aveau cum să divorțeze. Prin urmare, mai potrivit ar fi să constatăm că între cele două este o prăpastie. Intelectualii radicali de stînga din România disprețuiesc partidul lui Iliescu, Năstase, Ponta, Geoană, Dragnea, Ciolacu. La un moment dat, provocat de Stelian Tănase, care îi citește constant pe cei din stînga intelectuală băștinașă (neocomunistă și criptocomunistă), ba chiar se mai ciupește cu ei în polemici, m-am apucat să fac fișe de lectură deconstrucționiste, cu incizii de medicină legală pe acest cadavru viu al imposturii intelectuale, dar din pricina miasmelor am abandonat. Cînd vreau să citesc cu folos texte de stînga de actualitate sau să polemizez, mă duc direct la clasicii în viață, dintre care unii sunt absolut spectaculoși, inteligenți, creativi, nu la epigoni.

Dacă printr-o minune s-ar produce un mariaj între hipsterii stîngii intelectuale și oligarhii stîngii pragmatice din România (”baronii”), ar rezulta un talmeș-balmeș caragialesc. Și-ar face rău reciproc. Pentru că valorile și acțiunile lor sunt incompatibile: stînga pragmatică practică un capitalism de stat profitabil, care oferă populației un nivel de protecție mereu la limită (considerată mai acceptabilă decît nimicul oferit de alții), iar în stînga pseudointelectuală este anticapitalistă, dar divizată în zeci de bisericuțe radicale, zăpăcită de lecturile prost asimilate, incapabilă să înțeleagă realitatea românească și să ofere soluții politice pentru marile probleme. Ar putea să pară o oportunitate ideală pentru dreapta intelectuală dacă nu am ști cît de stearpă a fost teoretic în ultimele trei decenii, și cum, din pricina circumstanțelor istorice, evoluția ei a depins de modul în care s-a poziționat propagandistic față de hegemonia fesenisto-pesedistă tot mai dezumflată sau de proiecția manipulată a acesteia făcută de adversarii politici. 

Calitatea intelectuală submediocră a stîngii românești respectă de fapt tradiția, care datează din secolul al XIX-lea, cînd la noi apăruse un fel de narodnicism infantil, care a fost apoi reformulat în poporanism populist fără rezonanțe. După ce cominterniștii români și colaboraționiștii au fost aduși la putere de Armata Roșie, NKVD și GRU, intelectualii comuniști autohtoni nu au avut nici curajul și nici creativitatea pentru a produce un revizionism marxist de calitate, de tip Lukacs, Gramsci, Goldmann, școala de la Frankfurt, Habermas, Marcuse, Althusser, ori măcar la nivelul școlilor revizioniste comuniste poloneză ori iugoslavă. Iată de ce, spre deosebire de alte state comuniste, nu a existat o elită reformistă la nivelul conducerii partidului. Nici măcar scrierile lui Lucrețiu Pătrășcanu nu au depășit nivelul platitudinii teoretice și analitice[1]. Tocmai de aceea, PCR a rămas un partid-stat, unde după stalinism a urmat neostalinismul dejist și ceaușist, cu mici momente de destindere. Sovieticii au încercat să reformeze comunismul românesc prin personaje precum Iliescu și Brucan, agenți de influență ai Kremlinului, dar în ciuda trădării acestora, glasnost și perestroika nu au prins, iar sistemul s-a prăbușit în întregul “Imperiu exterior” chiar cînd aceștia erau aduși la putere.

Originile intelectuale ale dreptei și stîngii autohtone sunt radical diferite. Statul modern român a fost o creație a dreptei românești, conservatoare și/sau liberală (mă refer atît la liberalismul politic, în sens european, cît și la liberalismul economic de tip capitalist). Marii politicieni români, revoluționarii, ctitorii democrației și capitalismului (Nicolae Bălcescu, Lascăr Catargiu, Ion C. Brătianu, Ionel Brătianu, Mihail Kogălniceanu, P. P. Carp, Titu Maiorescu, Take Ionescu și alții) au fost de dreapta. Elita intelectuală românească a fost de dreapta (de la același Maiorescu, Eminescu, Caragiale, Iorga la Eliade, Cioran, Blaga). Genealogia intelectuală a stîngii autohtone este modestă.

Dar după căderea comunismului, dreapta intelectuală a fost anemică, incapabilă să producă baze doctrinare solide de tip liberal, conservator ori creștin-democrat, pentru partidele postcomuniste angajate în construirea și consolidarea democrației, iar în ultimă instanță a fost manipulată de figuri charismatice naționale și internaționale. Opoziția față de hegemonia fesenistă și influența lui Ion Iliescu a produs un fel de ”hai să dăm mînă cu mînă/cei cu inima română”, în care partidele de dreapta și cele de stînga, cele postmaterialiste și cele etnice au făcut front comun, pe baza unei largi platforme de valori și principii democratice. Între timp, stînga pragmatică a funcționat schizoid, promovînd electoral și prin politici protecția socială, ridicarea salariilor și pensiilor într-un ritm mai lent decît nevoile, dar întărind sistemul oligarhic și consolidînd un capitalism de stat de tip cleptocratic, care a produs o structură clientelară transpartidică. Protejarea acestui sistem din care profitau toți cei care aveau acces la putere a dus la alianțe electorale și coaliții executive între partidele autointitulate stînga și de dreapta, cum au fost guvernul de coaliție PDL-PSD din 2008-2009, sau Uniunea Social Liberală (dintre PSD, PNL, PC, a cărui propunere de premier a fost Klaus Iohannis) din perioada 2012-2015. 

Din cauze și motivații complexe, după căderea la pace între partidele de stînga și dreapta administratoare ale capitalismului oligarhic de stat, fostul lider fesenist Traian Băsescu a ajuns în mod perfid să acumuleze capital electoral și politic reinventînd lupta din anii ’90 cu ”ciuma roșie,” din care făcuse el însuși parte, și cu retorica primejdiilor apocaliptice ale corupției, reale, dar trasnpartidice. Cei care au căzut în plasă au fost nenumărați intelectuali de dreapta, radicalizați, isterizați, intoleranți, și care au sprijinit în mod necondiționat (și rușinos) cultul personalității lui Traian Băsescu, închizînd ochii la toate abuzurile comise, nepotism, favoritism, suspiciune de adulter, influențarea justiției, subminarea parlamentului și depășirea recordurilor corupției (la un nivel mult ridicat față de administrațiile Iliescu) [2]. Nu s-a mai ținut cont că respectivul a luptat consecvent împotriva legilor proprietății promovate de PNȚCD și Convenția Democratică. Cînd s-a dovedit însă (cu documente și în instanță) că fostul președinte fusese colaboratorul Securității, – un fel de secret al lui Polichinelle, – deja era prea tîrzie dezicerea de respectivul personaj. Răul fusese deja făcut, iar în mod tipic nimeni nu își va cere scuze pentru ce au devenit statul de drept și democrația sub tardivul convertit politician de dreapta. Ceea ce contează din perspectiva studierii intelectualilor de dreapta băsescieni este că în mod deliberat, cu o imensă satisfacție, și-au suspendat spiritul critic.

Cînd anumiți intelectualii români de dreapta au rămas fără “tătic”, a apărut acest     “sugar daddy” al dreptei americane și mondiale: Donald Trump. Din fericire, nu toți intelectualii de dreapta, au căzut în capcană. Dar simpatizanții lui Trump sunt de-a dreptul comici, prin preluarea necritică pe plaiurile mioritice a ethosului dreptei republicane în lupta împotriva stîngii americane, iar în particular împotriva progresismului, ”corectitudinii politice” (political correctness) și a versiunii radicale a stîngii, de tip Antifa și Black Lives Matter. Sub pretextul ororii față de febra iconoclastă a demolării statuilor și monumentelor de către militanții stîngii radicale, acești intelectuali au preluat discursul antiiconoclastic al lui Trump pe nedigerate, cu toată încărcătura sa radicală de dreapta, devenind sprijinitori inconștienți ai fenomenului Dark Enlightenment, filosofia politică a mișcării alt-right, pentru care principalul inamic este “progresismul”. Din curiozitate și amuzament, am făcut și eu liste cu simpatizanții lui Trump din România, dar multe dintre nume sunt ale unor intelectuali și pseudointelectuali (cetățeni cu diplome universitare, dar care nu au produs niciodată idei) care s-au pronunțat ori s-au deconspirat în conversații private sau semipublice. Era să comit eroarea de a intra cu ei în polemică, ca și cu intelectualii și pseudointelectualii de stînga, dar am preferat să scriu despre dreapta radicală americană (și internațională), unde se află rădăcina răului. Din polemicile cu populiștii autohtoni de extremă stîngă sau de extremă dreapta te alegi cu înjurături, amenințări, jigniri, ba chiar cu prietenii stricate, așa că prefer să practic un deconstrucționism sistematic, legat de fundamentele teoretice ale acelor mișcări, măcar în felul acesta le provoc dureri de cap din pricina încercărilor lor disperate de a înțelege asemenea demersuri. 

În schimb, cred că ar fi utilă lista politicienilor și partidelor autohtone care au încercat să intre în grațiile lui Donald Trump cînd a devenit președinte, mergînd în 2017 la inaugurare, încercînd să-i cîștige bunăvointa pe tot timpul mandatului său, prin numeroase vizite la nivel oficial, mese, fotografii, interviuri (iar dacă vizitele nu erau chiar la Casa Albă, atunci se mulțumeaau să fie cît mai aproape de ”cercul interior” trumpist sau oriunde oportunismul politicianist autohton avea acces), pe care l-au susținut public în anul electoral 2020, deși se știa că în 2016 fusese ajutat de serviciile secrete ruse, la comanda lui Vladimir Putin, iar mai presus de orice au fost dezamăgiți de alegerea ca președinte a lui Joe Biden. Atît liderii partidelor de dreapta, cît și ai celor de stînga, au făcut eforturi pentru a-i face pe plac unui personaj abominabil, ale cărui contribuții la nimicirea neoconservatorismului, democrației și decenței sunt enorme[3].

Am identificat încă din ianuarie 2017, iar apoi s-au tot adăugat, trăsăturile fasciste (inclusiv neofasciste) din activitățile și discursurile lui Donald Trump [4]. Toate organizațiile neonaziste, fasciste, neofasciste, rasiste, din societatea civilă americană l-au susținut pe ”the Donald,” supranumit ”președintele Pinocchio” (de la Proud Boys și Ku Klux Klan pînă la New York Light Foot Militia și QAnon). Personajul este mult mai complex, el înghite pe nemestecate și alte idei, din surse variate, dar principiile fasciste adoptate explicit și implicit în practica sa politică și în retorica au dus la subminarea democrației americane (de la obsesia complotului universal și a complotului împotriva sa al justiției americane și serviciilor de intelligence – ”the Deep State” – la politicile antiimigraționiste și atitudinile antiintelectualiste, respingerea științei, medicinei, epidemiologiei). Simpatizanții și imitatorii lui Trump din România sunt de mai multe feluri. Unii sunt pur și simplu ignoranți, alții pun mai presus de orice ideea de a lupta contra stîngii și/sau a radicalismului de stînga, deci nu le mai pasă cine face parte din acest front, unii sunt oportuniști, iar alții pur și simplu cred în acele idei și le maimuțăresc, chiar dacă nu le înțeleg prea bine, nici în sine, nici prin consecințele lor.

Într-un discurs ținut la Philadelphia, în august 2022, președintele Joe Biden și-a luat inima în dinți și a calificat public pericolul ”republicanismului de tip MAGA[5]” ca fiind ”semifascist.” Au fost mai multe interpretări privind faptul că s-a ferit să rostească integral ”the F-word” (cuvîntul care începe cu F, adică fascism). Biden nu se poate identifica cu platforma Antifa pentru simplul motiv că el reprezintă ”centrul” în cadrul mișcării imense, diversificate, care sprijină partidul democrat. 

Voi reveni în curînd cu un articol sau mai multe privind stînga americană (ale cărei origini intelectuale sunt mult mai solide decît cele românești), dar deocamdată închei cu cîteva gînduri privind semnificațiile conexiunilor făcute în acest text. Dreapta românească are numai de pierdut din asocierea necritică cu dreapta decăzută, reacționară, conspiraționistă, americană de tip trumpist. Lipsa de idei nu poate fi compensată prin împrumuturi nefirești. Stînga românească nu va rezolva marile probleme sociale, culturale, economice din țara noastră prin preluarea mimetică, pe nemestecate, a ideilor radicale americane de stînga, născute dintr-o realitate complet diferită.

NOTE

[1] Transformarea lui Lucrețiu Pătrășcanu într-un fel de martir al stîngii românești sau chiar al comunismului este primejdioasă. El a fost unul dintre arhitecții totalitarismului comunist autohton. Pătrășcanu a fost o victimă a epurărilor staliniste, dar asta nu compensează responsabilitatea sa din procesul comunismului, fiind unul dintre cei care ar fi trebuit judecați (fie și post mortem) pentru transformarea sistemului de justiție în unealtă a crimelor împotriva umanității comise de regimul genocidar.

[2] Regretatul critic literar și jurnalist Radu Călin Cristea a dus o adevărată cruciadă împotriva sutelor de intelectuali ai lui Băsescu implicați în cultul personalității respectivului personaj, aparent un anacronism practicat într-o societate liberă (pînă atunci se credea că asemenea fenomene nu sunt posibile decît în regimurile dictatoriale și totalitare). Vezi Radu Călin Cristea, Împăratul cu șapcă. Regimul Traian Băsescu și elitele sale, 2 volume(București: Rao, 2017). Listele făcute de RCC sunt impresionante, dar și mai tulburătoare sunt citatele din fiecare autor, colecționate cu acribie în carte.

[3] Vezi articolele mele, ”Amurgul neoconservatorismului (I). Reperul Orban, 19 august 2022, https://senspolitic.ro/amurgul-neoconservatorismului-i-reperul-orban/, și  ”Amurgul neoconservatorismului (II). Reperul Trump”, 26 august 2022, https://senspolitic.ro/amurgul-neoconservatorismului-ii-reperul-trump/.

[4] Analiza detaliată a trăsăturilor fasciste ale lui Donald Trump va putea fi citită cînd voi publica manuscrisul cărții în care mă ocup de ceea ce s-a petrecut pe planeta noastră în timpul pandemiei de COVID-19. Acolo am dezvoltat și discuția privind ”fascism – left, center, right” (fascismul de stînga, centru, dreapta).

[5] MAGA este acronimul pentru ”Make America Great Again.”

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.