În timpul regimului comunist, orice referire la România Mare și la Basarabia era imediat taxată de cenzură. Și refugiul basarabenilor era un subiect tabu, prin urmare. S-a putut vorbi pe această temă fie în exil, fie după căderea comunismului (valabil și pentru autorii din Republica Moldova, unde, în perioada comunistă, nu se vorbe nici despre Basarabia românească și, cu atât mai puțin despre fuga basarabenilor din calea sovieticilor!). În acest context, demersul lui Ionuț Iamandi este unul inedit. Nici ficțiune, nici memorialistică, ci documente din arhiva fostei Securități. Autorul analizează fenomenul refugiaților, pornind de la un dosar de urmărire făcut de Securitate, descoperit la CNSAS. Avem un autor bine pregătit, care face comparații, conexiuni istorice, paralele, al cărui studiu are și un aparat critic impunător, cu toată sărăcia informațiilor la subiect. Stilul dinamic și alert este adecvat subtitlului „Povestea unui refugiat din Basarabia” (povestea, nu istoria sau drama!), cu accente pe viața unui om obișnuit, cu reacții normale (sănătoase) la absurditatea unor/multor situații ale epocii. Chiar dacă personajul principal nu a fost nici repatriat, nici deportat, avem, în acest studiu introductiv, cel mai documentat text de până acum despre basarabenii refugiați. (Liliana Corobca)
Refugiați, evacuați, repatriați, deportați
Din documentele aflate în dosarul său de Securitate, se poate constata că Teodor Caravasile a evitat la mustață o condamnare din partea justiției comuniste. Dar el nu era defel la prima scăpare la limită din încercuiri. A scăpat în 1940‑1941 de represiunea sovietică asupra funcționarilor statului român rămași în Basarabia anexată; a scăpat de armata sovietică în martie 1944, când s‑a refugiat în România; a scăpat de deportările postbelice ale basarabenilor și bucovinenilor, în Bărăgan sau mai rău, în Siberia. Ba mai mult, în tot acest slalom printre pericole, a avut și familia după el, căreia i‑a asigurat subzistența, fie și prin simplul fapt că nu s‑a lăsat prins în plasele noii puteri. Dacă ne raportăm la perioada de dinainte de stabilirea la Traian Sat, milițienii din comună și securiștii din Brăila și Galați nu au fost pentru Teodor Caravasile chiar cei mai periculoși persecutori.
Aici este însă de observat că, deși implică destinele a mii sau poate sute de mii de familii, drama celor numiți generic „refugiați” din Basarabia și nordul Bucovinei din timpul celui de‑al Doilea Război Mondial și din anii imediat următori este insuficient abordată în actuala istoriografie „din dreapta Prutului”. Cred că sunt mai multe cauze pentru această stare de fapt. În primul rând, toată perioada 1940‑1947, cu jalonările ei majore – pierderi teritoriale, pogromuri, ofensive și dezastre militare (Odesa, Crimeea, Stalingrad), perpetuare a regimurilor abuzive – are nevoie de o nouă evaluare care să le depășească pe cele corespunzătoare perioadei comuniste și postcomuniste. Într‑un astfel de context împrospătat, problematicii refugiaților i se va găsi locul cuvenit, chiar dacă acesta nu va fi unul central. Iar în al doilea rând, aș observa că după 1990, cercetătorii perioadei comuniste s‑au concentrat în principal pe recuperarea lacunelor privind istoria regimului comunist din România, considerându‑se tacit că povestea refugiaților basarabeni și bucovineni nu este o secvență complet subsumabilă acestei reconstituiri. Poate că este însă momentul unei abordări mai sintetice, care să urmărească mai bine și declinările regionale ale comunismului, nu doar pe cele strict locale sau chiar naționale. Am putea contextualiza astfel tipul românesc de comunism și am putea urmări evoluțiile transfrontaliere generate de desfășurarea experienței comuniste. Doar așa vom avea șansa de a ni‑i apropria pe refugiații basarabeni și bucovineni și de a nu‑i condamna pentru a doua oară la un nou statut de refugiați, de data aceasta ai istoriografiei.
Pentru unii dintre cei ce au plecat în bejenie din Basarabia și nordul Bucovinei, refugierea a fost doar prima etapă dintr‑un șir de încercări și abuzuri suferite care s‑au întins pe mai bine de cincisprezece ani; retragerea din 1940 a fost urmată de evacuarea din 1944. Este vorba de o evacuare de această dată mai bine organizată din Basarabia și nordul Bucovinei, teritorii care, pe măsură ce frontul sovietic înainta către centrul Europei, deveneau din nou teatru de război. Au fost evacuați atunci, în 1944, fie locuitori care se întorseseră din refugiul din 1940 (mai puțini ca pondere), fie alți basarabeni sau bucovineni, care nu plecaseră din localitățile lor în 1940 (cum a fost cazul lui Teodor Caravasile și al familiei sale). Imediat însă, refugiați din 1940 sau evacuați din 1944, basarabenii și bucovinenii imigranți în propria lor țară au fost ținta unei veritabile vânători din partea Moscovei, care îi dorea „repatriați” pentru a le cere socoteală pentru părăsirea regiunilor în care sovieticii preluaseră controlul. Vânătoarea era pe alocuri zădărnicită de autoritățile de la București, dar potrivit unor informații, până în octombrie 1946, Moscova a reușit să‑și transfere, de cele mai multe ori împotriva voinței lor, aproape 60.000 de refugiați și evacuați. Unii dintre cei astfel „repatriați” au ajuns în scurt timp să fie deportați în Siberia sau Kazahstan, în lagăre de muncă sau localități izolate din Uniunea Sovietică. Același destin însă, de persoane dislocate sau deportate, l‑au avut în România și unii dintre cei ce scăpaseră de „repatrierea” în URSS. Pe fondul înrăutățirii relațiilor Moscovei cu Iugoslavia lui Tito, comuniștii de la București, care oricum considerau că refugiații basarabeni și bucovineni nu prezintă încredere pentru regim, i‑au forțat pe aceștia în 1951 să își părăsească gospodăriile din Oltenia și Banat, unde fuseseră repartizați în timpul guvernării Antonescu, și le‑au impus domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Deportarea românească avea să dureze cinci ani, după care în sfârșit refugiații basarabeni și bucovineni au avut o șansă de integrare socială; însă nici aceasta nu a fost deplină, ei și urmașii lor rămânând cu stigmatul domiciliului obligatoriu mulți ani după ce au fost „eliberați”.
Având în vedere evoluțiile defavorabile României din anul 1940, autoritățile de la București au pus la punct, cu o lună înaintea ultimatumului teritorial al Moscovei din 26 iunie, două „planuri de evacuare” din teritoriile pe care sovieticii indicaseră că le revendică. Planul „Tudor” era cel de bază, în vreme ce planul „Mircea” conținea prevederi suplimentare pentru evacuarea pe timp de noapte. Instrucțiunile au fost înmânate instituțiilor publice din ținuturile și județele vizate, „până la nivelul primăriilor locale”[1]. Cu toate acestea, evacuarea din 1940 a fost făcută sub semnul urgenței, termenele impuse de sovietici fiind foarte strânse. În consecință, odată acceptat ultimatumul, retragerea a trebuit să aibă loc în patru zile. În același timp, armatei sovietice i‑au fost de ajuns doar 24 de ore ca să ajungă de la Nistru la Prut. În aceste condiții, populația civilă care dorea să plece odată cu autoritățile române a fost lăsată să se descurce mai mult singură – ceea ce a fost „o mare greșeală”, după cum comenta omul politic basarabean Ion Inculeț, cu puțin timp înainte de a muri, în noiembrie 1940: „Armata care trebuia să plece cea din urmă, a plecat înaintea populației care voia să părăsească Basarabia. Trebuia să se coordoneze altfel, așa încât armata să fi fost o perdea de acoperire a acelor care se refugiau.” [2]
Refugierea a avut loc în mai multe etape. Unii au plecat simultan cu armata și autoritățile, pe cont propriu sau cu trenurile puse la dispoziție de autorități. Alții au venit în România ulterior, după instituirea noii granițe între România și URSS. A existat la Odesa o comisie de repatriere româno‑sovietică întrucât erau și cetățeni români care doreau să treacă în Basarabia, în special simpatizanți ai ideologiei comuniste, oameni afectați de legile rasiale în vigoare în România, sau cei care aveau rude în Basarabia și Bucovina și pe care schimbările de frontieră i‑au surprins în România. Oficial, sovieticii au închis granița pentru astfel de treceri de populație în martie 1941, când Moscova a impus cetățenia sovietică locuitorilor din Basarabia și nordul Bucovinei. Dar grănicerii sovietici căutau prin toate mijloacele să oprească trecerile clandestine de frontieră, inclusiv prin deschiderea focului. În acest context tragic, unii erau prinși la graniță și împușcați. Cel mai grav incident de acest fel a avut loc la Fântâna Albă, când trupele NKVD au mitraliat o coloană de familii de bucovineni care voiau să ajungă în România.
Numărul celor refugiați în 1940 din Basarabia și Bucovina este greu de precizat, întrucât chiar și autoritățile române de atunci păreau că nu îl știu. Astfel, la 25 noiembrie 1940 ar fi existat 70.000 de refugiați din Basarabia și Bucovina, pe următoarele categorii: 51.000 „persoane diverse”, 10.000 de funcționari, 9.000 de „soldați concentrați” [3]. Tot în noiembrie, Ion Antonescu ar fi spus, într‑o discuție cu Adolf Hitler care a rămas consemnată, că numărul refugiaților din Basarabia și nordul Bucovinei în România la acel moment era de 300.000. Oricâți ar fi fost însă, refugiații primeau ajutoare de la guvern până când se angajau și puteau să se întrețină singuri.
De partea cealaltă însă, unii dintre cei ce au ales să rămână pe loc sau nu au putut pleca din Basarabia și nordul Bucovinei au avut de îndurat represiunea autorităților nou‑instituite. În primele zile ale ocupației, NKVD a arestat sute de primari, funcționari, membri ai partidelor istorice românești și „pe toți cei paisprezece membri ai Sfatului Țării rămași în Basarabia”, pe care într‑un final i‑a deportat în Siberia. Chiar și listele deschise de sovietici pentru cei ce voiau să plece în România erau folosite la identificarea celor suspectați că nu simpatizau cu regimul sovietic. În toamna anului 1940, ambasadorul american la București, Mott Gunther, raporta la Washington că „douăzeci de mii de români basarabeni au fost deportați în regiunea Donbas, unde au fost obligați să muncească în minerit”, pe lângă cei ce au umplut închisorile „până la refuz” sau au fost deportați în Siberia [4]. Valul cel mai mare de arestări a avut loc în noaptea dintre 12 și 13 iunie 1941 [5], cu zece zile înaintea atacului Germaniei (și aliaților ei, România, Italia și Ungaria) asupra URSS, când au fost arestate peste 30.000 de persoane considerate „neloiale statului sovietic” și care au ajuns tot în Gulag [6].
Ce opțiuni a avut la data respectivă Teodor Caravasile? Trecerea Basarabiei sub stăpânirea sovietică l‑a găsit poștaș la PTT Nerușai. Este posibil ca el și familia sa să nu se fi calificat pentru evacuarea oficială, deoarece planul „Tudor” prevedea evacuarea de urgență doar pentru „personalul angajat în Basarabia venit din alte provincii”. Personalul originar din Basarabia era îndrumat să nu‑și părăsească locul de muncă „până la alte instrucțiuni” [7]. Astfel că alternativa ar fi fost să plece pe cont propriu, perspectivă care în cele din urmă nu l‑a convins, unul dintre posibilele contraargumente fiind că al treilea copil al familiei la vremea aceea era în vârstă de doar cinci luni. Cert este că Teodor Caravasile, în anul ocupației sovietice, a reușit să nu atragă atenția autorităților și să nu fie arestat și deportat în calitate de fost funcționar al statului român. Este posibil ca încorporarea sudului Basarabiei, unde se aflau Teodor Caravasile și familia sa, la Ucraina sovietică, și nu la Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, să fi jucat un rol benefic în „camuflarea” lui.
Sursa: „Lemnaru Stan”
Primit: plt. [nume indescifrabil] Ion
Din: 11 – XII – 1961
ob: com. Traianu
Vă Informezî că
Îl cunosc pe numitul Cara Vasili Teodorî din comuna Traianu raionul Brăila din anul 1940 de cînd a vinit în comuna Traianu și pînă în prezent. Numitul Cara Vasili Toader este membru colectivist în GAC Ghiorghi Doja din comuna Traianu din anul 1951. A stat la GAC până în 1957 ear de atunci a intrat ca paznic la depozitul de Sfeclă de la CFR Traianu. Despre numitul Cara Vasili Toaderî cunosc că în timpul când consumă băuturi alcolici se manifestă față de public că este nemulțumit de felul cum trăiști în prezent față de trecut. De asemeni mai se manifestă față de cetățeni că [cuvânt indescifrabil] mai bini în trecut.
11 Decembrie 1961
Lemnaru Stan [8]
Sursa: „[nume indescifrabil] Teodor”
Primit: plt. [nume indescifrabil] Ion
Din: 10 – XII – 1961
ob: com. Traianu
Vă informez că
Îl cunosc pe numitul Caravasile Teodor din comuna Traian Raionul Brăila din anul 1940 când a venit în comuna Traian, din Basarabia.
Cunosc pe numitul Caravasile Teodor, că de multe ori manifestează contra poporului, vorbește murdar față de popor; mai ales când ia un pahar de vin cântă, înjură murdar pe stradă, nu ține cont de nimeni. Deosebi se manifestă în public că nu e mulțumit de GAC din cauză că se dă foarte puțin la zi de muncă, bani și cereale.
Cunosc că susnumitul Caravasile Teodor, este membru colectivist din anul 1955, soția lucrează la GAC și el se ocupă cu diferite munci prin gară. Astăzi este paznic la Centrul de sfeclă din rampa Traian Sat. [9]
Sursa: „Sandu Nicolai”
Primit: plt. Voican Ion
Din: 14 – Ianuarie 1962
Locul întâlnirii: La post mil. Traianu
Vă informez că
Îl cunosc pe numitul Caravasile Teodor din comuna Traianu, raion Brăila, cam din anul 1940, când a venit cu familia în comuna Traianu.
Numitul Caravasile Teodor este membru colectivist în GAC, din anul 1951. În prezent însă nu lucrează în GAC spunând că sînt la conducere numai hoți și că aceștia înșeală pe acei ce muncesc.
De asemeni susnumitul se manifestă față de public când se îmbată în special că în GAC este rău și că moare lumea de foame din cauza hoților ce conduc GAC – deci are manifestări dușmănoase susnumitul.
Este paznic la depozitul de sfeclă pe rampa CFR din comuna Traianu. [10]
[1]Mariana S. Țăranu, „Basarabia în perioada primei ocupații sovietice. Crearea RSSM”, în Liliana Corobca (ed.), Panorama comunismului în Moldova sovietică, Polirom, 2019, p. 137.
[2] Citat preluat din Lidia Pădureac, Refugiați și repatriați basarabeni în studiile de istorie orală, accesat pe 16 iulie 2021 la adresa http://dspace.usarb.md:8080/jspui/bitstream/123456789/3958/1/Padureac_refugiati.pdf
[3] ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 282/1940, f. 24.
[4] Mihai Țurcanu, Statele Unite și problema Basarabiei, (1917‑1941), Editura Academiei Române – Editura Istros, București – Brăila, 2019, p. 290.
[5] Valul de arestări și deportări din 13/14 iunie 1941 s‑a întins și asupra Poloniei, Lituaniei, Letoniei și Estoniei ocupate de URSS în anul precedent. Cele mai prudente estimări indică aproximativ 250.000 de deportați, număr care însă ar putea fi în realitate chiar și de două ori mai mare.
[6] Mariana S. Țăranu, op. cit., p. 147 ș.u.
[7] Mariana S. Țăranu, op. cit., p. 137.
[8] Declarație scrisă de mână de informator.
[9] Declarație scrisă de mână de informator, care o și semnează indescifrabil și trece și data menționată.
[10] Declarație scrisă de mână de informator, care își trece numele și menționează și data precizată în antet.
Fragment din Ionuț Iamandi, „De comuniști am fugit, de comuniști am dat.” Povestea unui refugiat din Basarabia, Editura Vremea, București
