Fenomenul Piaţa Universităţii 1990

Duminică, 22 aprilie 1990, are loc mitingul electoral al PNŢCD, unde se scandează cîteva din lozincile care vor face carieră în Piaţa Universităţii: „Iliescu nu dezbina ţara”, „Proclamaţia de la Timişoara, lege pentru toată ţara”, „Apel din Timişoara, trezeşte, Doamne, ţara”, „16-22, cine-a tras în noi”, „Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”, „Treziţi-vă români, aveţi din nou stăpîni”, „Iliescu pentru noi este Ceauşescu II”, „Ceauşescu nu fi trist, Iliescu-i comunist”, „Iliescu nu uita, te votăm la Moscova”, „Adevărata emanaţie a Revoluţiei – Proclamaţia de la Timişoara”, „Nu vă fie frică, comunismul pică” etc. Lăsînd la o parte patetismul, dar şi umorul cîtorva din aceste slogane, ele, în majoritatea lor, depun mărturie despre cîteva obsesii ale celor care se considerau urmaşi ai revoluţiei din decembrie 1989: incapacitatea sau lipsa de voinţă a Puterii de a clarifica cine a acţionat violent împotriva demonstranţilor din decembrie 1989, lipsa de apetenţă etică a preşedintelui interimar Ion Iliescu, ca fost aparatcik comunist, continuitatea dintre Ceauşescu şi Iliescu, somnolenţa şi pasivitatea românilor de a opta pentru o comodă soluţie de compromis în alegeri, care ar fi invalidat tocmai revoluţia din decembrie 1989. După epuizarea mitingului electoral, o parte dintre participanţi, dar şi curioşi (la fel ca după mitingul din 21 decembrie 1989) se grupează în Piaţa Universităţii pe care o ocupă, blocînd circulaţia. Încă din primele zile are loc structurarea fenomenului Piaţa Universităţii din punct de vedere moral; pe pancartele protestatarilor scrie: „Ieri huligani, azi golani”, „Somnul raţiunii naşte monştri”, „Astăzi capitala, mîine toată ţara”, „Libertate te iubim, ori învingem, ori murim”, „Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă”, „Vom muri şi vom fi liberi”. Toate aceste slogane vizau continuitatea spirituală şi morală între cei aflaţi pe baricade în 21 decembrie 1989 şi „golanii” din aprilie 1990, întrucît o parte dintre ele fuseseră scandate de cei dintîi. Radicalismul protestatarilor este esenţial şi pentru aceasta pledează intonarea ritualică a altui refren specific Pieţei Universităţii: „Mai bine haimana, decît trădător,/ Mai bine golan, decît dictator,/ Mai bine huligan decît activist,/ Mai bine mort decît comunist!” Această etică aparent boemă va domina Piaţa Universităţii, de ea fiind legate cele mai multe reproşuri de declasare socială formulate de Putere la adresa manifestaţiei-maraton. Se mai scandează: „Sîntem golani! De 45 de ani!”, „Iliescu nu uita, ţara nu-i moşia ta”. Protestatarii se revendică nu doar de la luptătorii din decembrie 1989, ci şi de la deţinuţii politici din timpul comunismului. De Facultatea de Arhitectură atîrnă pancarte uriaşe pe care scrie: „Facultate de golani”, „Nu există socialism cu faţă umană, ci doar totalitarism cu dinţii sparţi”; este expusă inclusiv o fotografie trucată cu Ceauşescu şi Iliescu, dedesubtul căreia scrie (fiind imitată pronunţia greşită a lui Ceauşescu) „Pretinii”.

Un scurt istoric al declaraţiilor din Piaţa Universităţii devine necesar, în acest punct, pentru a înţelege evoluţia fenomenului. Astfel, manifestanţii se radicalizează în 25 aprilie (după ce fuseseră catalogaţi ca „golani” de către Ion Iliescu), făcînd publică prima lor Declaraţie în care se cerea: scoaterea în afara legii a oricărui partid de tip comunist, înlăturarea din funcţiile de conducere a celor care au făcut parte din nomenclatura comunistă şi din aparatul de represiune în perioada 1945-1989, susţinerea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Se ţin discursuri, se citesc liste cu revendicări, apar intelectualii de marcă, unii, foşti dizidenţi, care vor credita manifestaţia-maraton: Lucian Pintilie, Stelian Tănase, Radu Filipescu, Octavian Paler, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Ovidiu Iuliu Moldovan şi mulţi alţii. Din punct de vedere social, discursurile afirmă şi mizează pe solidaritatea dintre intelectualitate şi muncitori, tocmai pentru a contracara manipulările din ianuarie şi februarie 1990, cînd „forţe cetăţeneşti” mai mult sau mai puţin reale fuseseră dirijate spre a acţiona ofensiv împotriva mitingurilor şi revendicărilor Opoziţiei şi intelectualităţii, în general. Vorbitorii susţin ideea de puritate etică a manifestanţilor. La acuza care i se aduce, că ar face politică mascată, Piaţa Universităţii se declară apolitică, acceptînd membri ori lideri ai partidelor politice doar în calitate de persoane particulare care se opun reinstalării comunismului. 

Atmosfera de feerie şi sărbătoare a fost marcată de spirit religios: preoţi şi călugăriţe vegheau în Piaţa Universităţii. Zona liberă de neocomunism era dominată, de sus, de o icoană expusă în Balconul Universităţii. simbolurile religioase din Piaţa Universităţii au iritat Puterea: aşa se face că, în dimineaţa zilei de 13 iunie, cînd îi evacuează brutal pe ultimii protestatari şi grevişti ai foamei, poliţiştii vor „aresta” şi icoana din Balconul Universităţii, ca şi cum aceasta ar fi constituit un obiect-delict.

În „Golania” sînt proiectate pe un panou uriaş diferite discursuri televizate ale lui Ion Iliescu afirmînd că Nicolae şi Elena Ceauşescu „au întinat idealurile nobile ale comunismului”. De asemenea, sînt difuzate înregistrări cu discuţiile Poliţiei, în noaptea de 23-24 aprilie 1990, în legătură cu prima încercare de evacuare violentă a manifestanţilor. Este proiectată şi o casetă filmată la 22 decembrie 1989, cu constituirea FSN, din care rezultă că liderii noului organ postcomunist se cunoşteau dinainte şi încercau să ofere aparenţa spontaneităţii. Răstălmăciţi şi bănuiţi de tot felul de conspiraţii, reprezentanţii manifestanţilor din Piaţa Universităţii dau declaraţii în care precizează ce doresc să discute cu preşedintele Ion Iliescu: asigurarea liberei circulaţii a informaţiilor în mass-media (Televiziunea să treacă sub controlul unei comisii mixte în aşa fel încît să nu mai aibă loc manipularea informaţiilor); autorizarea unor posturi independente de Radio şi TV; încetarea presiunilor asupra mijloacelor mass-media; demiterea generalilor care coordonaseră reprimarea din 24 aprilie în Piaţa Universităţii; numirea unui ministru de interne civil; trimiterea în judecată a militarilor din Ministerul de Interne şi din Ministerul Apărării Naţionale care au participat la represiunea din decembrie 1989; completarea (la nivelul întregii populaţii mature a ţării) unor declaraţii despre activismul (acolo unde era cazul) în PCR, UTC, M.I., M. Ap. N.; adoptarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Toate aceste cereri au iritat Puterea care a căutat o serie de subterfugii pentru a le refuza ori denigra. Cîţiva intelectuali de elită -Ion Caramitru, Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Dan Hăulică- au făcut demersuri pe lîngă Ion Iliescu să accepte dialogul cu Piaţa Universităţii, precizîndu-se că „golanii” nu cer amînarea alegerilor (aşa cum pretindeau ziarele Puterii). Dar Ion Iliescu a mimat doar dorinţa de dialog; întîlnirea cu reprezentanţii manifestanţilor din Piaţa Universităţii a eşuat dintr-un motiv clar: preşedintele a refuzat filmarea dialogului, precum şi prezenţa ziariştilor. Puterea a evitat, în chip limpede, reflectarea mediatică fără controlul său autoritar şi cenzurant. Reacţia Puterii la ceea ce se întîmpla în Piaţa Universităţii este vehementă. După ce îi catalogase pe manifestanţi drept „golani”, Ion Iliescu recidivează prin alte expresii: preşedintele interimar consideră că protestatarii „se adapă” (fiind nişte animale, aceasta este sugestia). Cînd, la conferinţa de presă, un ziarist îi comunică intenţia manifestanţilor de a bloca Piaţa Universităţii pînă la alegeri, Ion Iliescu replică, printr-o altă blamare jignitoare: „Să fiarbă în sucul propriu cît îi va duce răbdarea”. Preşedintele se laudă, apoi, că i-ar fi împiedicat pe muncitori să vină să evacueze Piaţa Universităţii (termenul folosit a fost, însă, nu a evacua, ci „a şterge”, cu sensul de a rade, a lichida). La aceeaşi conferinţă de presă, Ion Iliescu declară că nu îi consideră reprezentativi pentru poporul român pe cei care au murit în 21 decembrie 1989, pe baricada de la Universitate, susţinînd, mai apoi, că manifestanţii din Piaţa Universităţii sînt nişte contrarevoluţionari. Toate acestea evidenţiază intenţia Puterii de a-i considera „bastarzi” pe protestatari, pentru a tăia cordonul ombilical moral şi psihologic care îi lega de revoluţionarii din decembrie 1989. Proiectaţi în sferă infracţională şi animalieră, ei puteau fi mai uşor sancţionaţi. Aflat în campanie electorală, Ion Iliescu declară despre „golani”, cu altă ocazie, că stau „ca neghiobii în stradă”, sugerînd că ar fi cazul să se termine cu „comuna primitivă”. Limbajul grobian, nepotrivit, al preşedintelui Iliescu, manifestat de mai multe ori în violenta campanie electorală din 1990, demonstrează iritarea Puterii (cu sechele autoritare) la posibilitatea de a fi contestată moral (aşa cum se întîmpla, de fapt, în Piaţa Universităţii). Iritarea mocnindă s-a preschimbat, cu timpul, în furie şi în ameninţarea cu suprimarea. Intenţiile de lichidare a „comunei primitive” depun mărturie pentru aceasta. 

Acuzele de legionarism la adresa manifestaţiei-maraton încep să se facă tot mai mult simţite. Unul din ziariştii de la Adevărul incriminează scandarea „Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim” ca fiind o adaptare după imnul legionar care suna astfel: „Căpitane, te iubim, ori învingem, ori murim”. România liberă se întreabă, prin vocea unei ziariste, contracarînd atacul absurd, cum ar trebui atunci interpretată lozinca „Iliescu, te iubim, ori învingem, ori murim”, care apărea pe pancartele de la mitingurile pro FSN din Moldova. Acuzele de legionarism la adresa „Golaniei” se fac auzite pînă în ultima zi a Pieţei Universităţii, semn că Puterea se pregătea pentru ziua de 13 iunie. România liberă relatează cazul societăţii „Vulturul Brâncovenesc”, în numele căreia au fost redactate manifeste de adeziune legionară, fără ca societatea să fi avut ştire de aşa ceva. Înscenarea este considerată a fi tipică pentru maşina de zvonuri a Securităţii încă active, în ciuda desfiinţării ei.

Fenomenul Piaţa Universităţii nu a avut doar o anvergură morală, ci a constituit şi un fenomen uman aparte. La 25 aprilie, România liberă indică cifra de 30.000 de „golani” de toate categoriile (de la şomeri la universitari, de la „golan convins” la „golan manipulat”), participanţi, mai cu seamă seara, la manifestaţia din Piaţa Universităţii. Verva devine spectaculoasă şi hibridă, într-o etalare a unor forme variate de comuniune: de la fondul „Odei Bucuriei” la intonarea refrenului din „Imnul golanilor” („Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă,/ Pînă nu vom cîştiga libertatea noastră”). Se cîntă „Deşteaptă-te, Române” şi „Hora Unirii”. L Luna mai, pînă la alegeri, reprezintă apogeul fenomenului Piaţa Universităţii, o adevărată fiesta. Se scandează „Noi sîntem poporul!”, minoritatea protestatară din Piaţa Universităţii dorind să atragă atenţia asupra revendicărilor susţinute în continuitate legitimă cu revoluţia din decembrie 1989. Strada devine, practic, o a treia forţă politică. Zeci de vorbitori (din toate categoriile sociale) se perindă la microfonul din Balcon, refuzînd, în discursurile lor, ca România să fie condusă de foşti comunişti şi clamînd o reînviere naţională fără pată. Este criticată prezentarea deformată, la televiziune, a manifestaţiei-maraton (nu degeaba se scandează „Aţi minţit poporul cu televizorul!”, cu referire şi la confiscarea revoluţiei după ziua de 22 decembrie 1989). În afara figurilor de marcă deja amintite, în Piaţa Universităţii apar Doina Cornea, Petru Creţia, Victor Rebengiuc şi alţii. Un oarecare aer de cenaclu (care va fi incriminat de Puterea postcomunistă) îl aduc cîntecele lui Valeriu Sterian. Participanţi la manifestaţie sînt şi reprezentanţi ai unor grupări de tineret din Occident, suporteri ai unor echipe de fotbal, chiar cîţiva mineri. Paleta socio-umană este extrem de nuanţată. Este tot mai evident că Piaţa Universităţii funcţionează ca un parlament spontan al minorităţii politice din România sau ca o „şezătoare” civică.

Greviştii foamei şi-au avut rostul lor în Piaţa Universităţii. În prima fază, le este refuzată asistenţa medicală de către Crucea Roşie Română. De-abia după ce se vor implica diferite organizaţii medicale internaţionale, Crucea Roşie Română îşi va îndrepta atenţia asupra lor. Numărul total al greviştilor, decalat pe diferite perioade, a fost de 128.  În punctul maxim al grevelor foamei declanşate în Piaţa Universităţii, numărul este de 68 de protestatari care afirmă că vor să meargă pînă la capăt. La începutul lunii iunie, îngrijorarea pentru starea greviştilor foamei sporeşte. Diferite asociaţii profesionale se declară solidare cu ultimii mohicani din Piaţa Universităţii, solicitînd ajutor medical pentru ei şi conjurînd Puterea să intre în dialog cu protestatarii. România liberă iniţiază ideea de ştafetă a grevei foamei, pentru a evita pierderea de vieţi omeneşti; sînt opriţi doi tineri care voiau să se transforme în torţe vii, ca formă de protest împotriva indiferentismului sau dispreţului Puterii la adresa a ceea ce se petrecea în Piaţa Universităţii. România liberă publică o serie de scrisori deschise adresate preşedintelui Ion Iliescu, în care se insistă asupra concretizării unui dialog cu protestatarii rămaşi în „Golania”. Nouăsprezece grevişti ai foamei declară că vor înceta greva dacă li se vor da asigurări că doleanţele lor vor fi îndeplinite: cererea cea mai importantă a acestora este înfiinţarea unui post privat de televiziune. La 11 iunie, o comisie guvernamentală se întîlneşte cu o delegaţie din Piaţa Universităţii, dar tratativele eşuează. Puterea probabil pregătea ce avea sa se întâmple începând cu 13 iunie.

Aces text este un fragment din “Imaginarul violent al românilor”, Editura Humanitas, 2003 (ediția I), Editura Tracus Arte, 2016 (ediția a II-a)