Iuliu Maniu!
Apologeți și detractori au rezervat, deopotrivă, spațiul preocupărilor lor lui Iuliu Maniu; cei din urmă îl numesc habotnic semănător de ură, ambițios însetat de primatul vieții publice, de puterea absolută; apropiații, vorbesc de sufletul sau de mare român în care a vibrat, din fragedă tinerețe, porunca cumințeniei strămoșești: „Salus populi suprema lex esto [1], porunca de la care nu s-a abătut niciodată.
Cine este, în definitiv, Iuliu Maniu?
Un fruntaș de duzină, ori cel mai mare și mai nobil om al vremii lui?
Un politician, ori un mistic?
Își iubește el neamul cu adevărat, este adoratorul lui sincer, ori este robul egoismului, al amorului propriu, care abuzează de popor pentru a-și atinge țelul?
Își slujește el țara cu credință, ori îi aduce pagube nemăsurate?
Apără el dinastia și principiul monarhic, ori urmărește doar compromiterea lor sistematică?
Este el un apostol al democrației, ori un impostor?
Pe vremuri de apoteoză spirituală, în veacul frumosului, un nemuritor al gândirii a scris aceste rânduri scăldate în lumina înțelepciunii: „Omul drept nu ascultă decât de glasul conștiinței. Conștiința lui nu poate fi clătinată nici prin infamia ce se aruncă asupra lui, nici prin prigoană. El va păși, neclintit, până la moarte, pe cărările luminate de această conștiință.”***
Din plinul acestui adevăr, s-a ridicat ca o lumină în întunericul timpurilor, ca un creștet de munte înzăpezit în mijlocul pustiului încins de arșița patimilor, Iuliu Maniu! Și pe traiectoria lui siderală, a depănat, în pustnicia de la Bădăcin, șase decenii de istorie românească.
Iuliu Maniu!
Rezonanțele epice ale acestui nume, care însuflețește inimile curate, duc gândul la arhanghelul răzbunător ce înalță spada de fulger peste nemernicia omenească, atâta temere inspiră celor păcătoși.
Adorat ca un mântuitor de neam, el este conducătorul aspru de oști, deschizătorul falnic de cărări istorice, idolul mulțimilor deznădăjduite.
Iuliu Maniu!
Întunecat ca o icoană bizantină, ori senin ca primăvara, cu silueta de adolescent firav, cu mișcări elegante, armonioase sau, dimpotrivă, alternate uneori de gesturi sacadate, învăluie și cea mai grea dojană în armonia politeței. Inflexiunile vocii lui nu trădează nici o senzualitate. Privirea-i rece, – aspra sclipire cu fermitate de oțel – pare incompatibilă cu simțurile omenești. Nu se poate deosebi pe fizionomia lui semnul vreunui sentiment. Nici în marmura înghețată nu stăruie atâta impasibilitate!
Ceea ce izbește, mai întâi, la Maniu, este beatitudinea glacială a unui obraz pătruns de suflul polar al absolutului.
Tâmplele brumate de greul anilor și obrazul geometric șifonat îi împrumută înfățișare de monument. Bărbia dreptunghiulară, proeminentă, vădește o voință de fier. Dungi paralele îi împart adânc fruntea largă. Umbra acestor riduri, pe care, desigur, le-a săpat cu îndărătnicie zbuciumul interiorizat și asprime supraefortului de autosubjugare, dau viață figurii împietrite și îi colorează, câteodată, chiar aparențe de mobilitate. Deasupra sprâncenelor își fac loc, uneori, două încrețituri piezișe care se întâlnesc violent între ochi, formând un V aspru, tăiat în frunte ca un traseu de comandă pe câmpul semănat cu brazde de adăposturi. Adâncitura acestor cute caracteristice, exagerată în momente de adâncă dezamăgire sau în clipe de uimire nemascată, desfigurează, cu totul, fizionomia rigidă, dar plăcută, reconfortantă, a Sfinxului de la Bădăcin.
Eleganța naturală impresionantă și siguranța ținutei lui majestoase, trădează tenacitate, curaj desăvârșit și mândrie de rasă: o mândrie senină, născută din cunoașterea propriei lui valori.
La vorbă și la faptă cumpătat, obiceiurile comune în comportarea mulțimii îi sunt cu totul străine. Firea lui nu cunoaște acea înduioșare care este proprie oamenilor de rând.
Cu toată aparența neclintirii, Iuliu Maniu trăiește o viață spirituală intensă. S-ar putea zice că trăiește în afara timpului, sub specia veșniciei. Desfide și spațiul, desfide materia și tot ce e omenesc. Voința sa extraordinară a sfărâmat lanțul sclaviilor trupești și a scuturat balastul inoportun și povarnic al materiei. Maniu este robul rațiunii și al dragostei de neam. Sunt singurele pasiuni ce-și poate îngădui. Nu are patimi. Nici n-ar putea, aceste, sălășui în conștiința sa de pustnic, în construcția sa aproape transcedentală. Simte o împotrivire lăuntrică față de luxul și fastul care stăpânesc, despotic, atâtea existențe. Aura spirituală, adânc pătrunzătoare, a rațiunii sale dominante, l-a determinat să renunțe la plăcerile lumești. Dragostea de neam i-a impregnat, până la saturare afecțiunea. Conștiința misiunii sale i-a răpit și bucuria unui cămin. Printr-o disciplină de fier, Maniu a ajuns să-și stăpânească, până la sublimare, simțămintele personale și viața particulară.
De la cei dintâi pași ascendenți, pe care tânărul juristconsult al Mitropoliei de la Blaj i-a cadențat pe arena prăpăstioasă a vieții publice, – în drum spre zenitul pământesc, Iuliu Maniu s-a logodit cu destinul istoric al națiunii sale. În inima lui, nu s-au ridicat furtunile de patimi, care răscolesc sufletul omului, ci, au viscolit uraganele care au clătinat neamul românesc. Această inimă a sângerat de durerile lui Horia, s-a strâns de chinuri urmărind, în pribegia lui tragică, pe Iancu, cel nebun de dezamăgire, a clocotit de vedenia lui Bărnuțiu, a tremurat și s-a zbătut cu robii de pe vremuri și cu valahii încruntați, treziți la viața liberă prin focul atâtor răscoale…
Fiorii sublimi ai visului nostru milenar au străbătut toate fibrele lui Iuliu Maniu. El a simțit chemarea irezistibilă pentru cauza cea mare, ce-și căuta mirele, după atâtea veacuri de umilitoare așteptare. Și a urmărit, cu înfrigurare halucinantă de posedat, ținta finală: UNIREA…
Vâltoarea zbuciumărilor noastre i-a oferit o singură satisfacție omenească: fericirea datoriei împlinite – o satisfacție de fiecare zi. Intensitatea ei l-a desăvârșit în virtutea ascetică al celui mai deplin altruism.
Puțini sunt oamenii mari care n-au fost dominați de patimi omenești. Iuliu Maniu intră în rândurile lor. Aventurile și complicațiile sentimentale în viața altor bărbați de stat, degenerate în scandaluri publice, atât de obișnuite în lumea mare, lipsesc, cu desăvârșire, din biografia lui. Acest om integru, cu o morală mistică, a avut tăria să-și ferească existența chiar și de bănuială. Procurorul moralei publice, protagonistul vieții fără pată, a înțeles să se dea pildă de viață creștinească.
Nu fumează și nu bea. El nu cunoaște, de altfel, nici o patimă brutală sau exaltată. Nu-l stăpânesc nici nervii, nici simțurile. Nici bogăția nu-i ispitește. Standardul lui de viață a rămas neschimbat. Sobru, modest, simplu, a trăit în ultimii 45 de ani, studentul sârguincios de la Viena și deputatul de Vinț și avocatul renumit al Blajului. Magnetul sclipirilor feerice și-a risipit în zadar puterea de atracție asupra lui. Strălucirea și onorurile, de mulți ahtiate, s-au lovit de un Maniu imunizat.
El are superioritatea categorică a răbdării. Cu răceală și fără să clipească, poate suporta cele mai grosolane insulte personale, dar nu îngăduie nici cea mai mică încercare de înjosire a țării, a neamului. Când cei mari aduc poporului injurii, lovesc în demnitatea lui, nesocotesc drepturile lui, Maniu, cel dintâi, protestează – cu vehemență, pe față, fără înconjur. Se consideră apărătorul demnității naționale ultragiate. Și nu a existat vreodată un mandatar mai zelos, un exponent mai fidel, al acestui rol!
Amenințările îl lasă rece. Și nici primejdia vădită nu-l zguduie, nu-l abate de la datorie. Cutezanța este numitorul decisiv al tuturor calculelor lui. Știe că ea are totdeauna, și, în mare parte, meritul biruinței; că este argumentul suprem în momentele politice însemnate.
Dar, chiar și cutezanța lui Maniu este rece, calculată. Prin exces de metode nu păcătuiește niciodată.
Într-o țară în care intransigența este floare rară, Maniu este fruntașul cel mai intransigent. Între stolurile de lachei, – care se înșiră la suprafața realităților noastre politice, care preferă complimentul degenerat în lingușeală și temeneli progresive, în locul îndrăznelii, și care, nu cunosc loialitatea, ci, compromisul și prefăcătoria avidă de succese efemere, – cutezanța lui Maniu este privită cu uimire, admirată, invidiată și detestată, în același timp. Mai ales curajul lui de a spune, pe față, adevărul, celor puternici, produce cel puțin nedumerire, când nu alimentează dușmănie surdă, provocată de însăși existența lui, jenantă pentru mulți. De aici și vitregia tratamentului de care are parte.
Acestui om, atât de prețuit în străinătate pentru marile lui însușiri, pentru mult încercata lui capacitate politică, – cu toate serviciile aduse țării, cu toate marile merite câștigate pe tărâmul luptelor naționale și al consolidării țării întregite, – i-a fost dat să aibă parte, în România Mare, de o soartă ingrată. El n-a putut să recolteze, pentru neamul pe care îl servește ca nimeni altul, capital de situații politice oficiale.
Dar bărbatul de la Bădăcin prețuiește un singur capital: al faptelor mari. Din mulțimea acestora, a adunat bogății pentru istoria noastră. El, însă, a rămas sărac, cel mai sărac dintre oamenii politici. Și totuși cel mai bogat!
Nu-i vorba, că un Maniu care locuiește la mansardă, mănâncă rasol și face, pe jos, de patru ori pe zi drumul de la Bădăcin la Șimleu, purtându-și singur geamantanul, poate trăi sărac. Cheltuiala de o zi a altor fruntași politici, i-ar ajunge pentru o lună. Până și venitul modest al moștenirii părintești îl jertfește pe altarul politicii.
Oare are nevoie acest om de avuții? Pe seama lui, desigur că nu!
E de mirat cum poate întreține îmbrăcămintea lui simplă, nota specifică de distincție, de noblețe, de majestate. Pentru croitori, Maniu nu este ceea ce se chema un client solid, o afacere. Ani de-a rândul, el poartă același costum, totdeauna curat, totdeauna nou, obsedant de îngrijit. Președintele consiliului de miniștri de la 1929, a purtat trei ani, ca prim-sfetnic al Coroanei, același pardesiu pe care îl purta deputatul de Vinț, înainte cu 23 de ani. Și totuși, mulțimea de oameni politici, pentru care croitorul însemna principalul colaborator al activități lor publice, nu aduc în societate decât vulgaritatea artificialului, pe lângă suplețea de trestie nobilă ce frământa în toate gesturile, în toate mișcările lui Iuliu Maniu.
Cu tot disprețul său pentru ceea ce se cheamă, în vremea noastră, eleganța, Maniu este totdeauna ca și scos din cutie. În îmbrăcăminte, se aseamănă cu pastorii protestanți: rigid și sobru, cu cămașa scrobită, cu haine închise, de preferință negre, cu mănușile nelipsite chiar și în plimbările din toiul verii, prin acareturile proprietății lui.
Iuliu Maniu nu trăiește decât prin viața publică, – „N-am avut decât o singură pasiune: lupta națională!”, declara el, în fața unei comisii de anchetă parlamentară.
Toată energia, toate facultățile lui și le cheltuiește, cu o generozitate superbă și impetuoasă, în interesul neamului său: „Salus populi, suprema lex!”…
Iuliu Maniu este, poate, singurul bărbat politic, hărăzit cu însușiri de căpetenie, care a înțeles să profeseze rolul de tribun al națiunii, îngrădindu-și geniul expansiv de imperator, în crusta de exponent al democrației. Exponent al democrației și exponent al legalității!
Alți conducători pot simboliza fericirea, belșugul, umanitatea, optimismul, înțelepciunea… Maniu este legea! El reprezintă, prin excelență și mai presus de toate, legalitatea dură. Singur! În mod strălucit și desăvârșit!
Iuliu Maniu!
A fost sortit să devină totul sau nimic. Să impună politicii românești eul sau, să-i imprime concepțiile sale, ori să se prăbușească, sfărâmat de ostilități; să doboare pe toți cei care s-au ridicat de-a curmezișul drumului sau, ori să cadă la cea dintâi ciocnire.
L-au favorizat ursitoarele. I-au venit împrejurările în ajutor. Și norocul, care sprijină pe cei tari, a fost de partea lui. A devenit TOTUL!
Viața lui este împletită din zbucium încoronat cu biruința. Iuliu Maniu n-a fost învins niciodată. Victoria a fost veșnic de partea lui.
El este dintre acei care nu se pleacă; pe care doar moartea îi poate învinge. Sfidează totul, până și poruncile neînfrânte ale naturii. Și jertfește totul, pe altarul legalității, pe altarul convingerilor lui nestrămutate.
Odată, într-o discuție politică, un adversar inteligent a plasat o ironie mustind de spirit, care s-a dorit a fi usturătoare, dar care, exprimă întreg adevărul despre Maniu: „Nici moartea – zicea acela – nu va îndrăzni să se apropie de el, decât înarmată cu toate autorizațiile și mandatele de lipsă. Altfel va risca să fie repezită, cu replica dârză a Domnului Prezident: – Nu pot lua în considerație pretențiunea dumneavoastră, întrucât nu este legală, nu este constituțională…”
NOTE:
[1] Platon: „Republica” – Cartea a II-a.
[2] Lex XII tabularum.
( Acest text, cu titlul „Prezentare”, este singurul care a fost recuperat din lucrarea „Istoria unui tribun”, manuscris confiscat în 1947 de Siguranța comunistă )