“Mormanele de gunoaie din orașe au devenit, în ultimii douăzeci de ani, simbolul grevelor liceenilor și studenților. Această generație de tineri a intrat în viața politică prin grevele împotriva CPE (Contractul primei angajări) din 2006, iar de atunci aproape că nu există an școlar, în special la universitate, fără săptămâni de greve și blocaje și, prin corelație, fără grămezi de coșuri de gunoi și de materiale urbane depozitate la intrarea în instituțiile de învățământ. Răposatul prefect Poubelle trebuie să se răsucească în mormânt. Este regretabil că autoritățile locale și producătorii de coșuri de gunoi din plastic păstrează tăcerea în privința miilor de coșuri furate și distruse în ultimii douăzeci de ani, dintre care o bună parte au fost mistuite de flăcări în fața instituțiilor de învățământ sau pe baricade improvizate. Această generație, despre care autoritățile afirmă că este preocupată de ecologie – lucru pe care nimic nu îl dovedește, având în vedere comportamentele sale de consum adictiv –, nu precupețește niciun efort pentru a arde tone de plastic provenit din echipamentele urbane.
Profesorii și personalul administrativ din școli și universități sunt acum informați că a fost declanșată o grevă atunci când o grămadă de tomberoane, adunate încă din zori din împrejurimi, blochează accesul în instituția lor. Julien Dray, fondatorul și mentorul ideologic al UNEF-ID la începutul anilor 1980 – generația precedentă –, poate să considere că tomberonul reprezintă gradul zero al acțiunii sindicale, care, în opinia sa, ar trebui să se bazeze pe argumentare și pe convingerea oamenilor; acest obiect a devenit între timp noul argument de autoritate. Sofismul este simplu: „Liceenii și studenții sunt nemulțumiți, așadar se adună tomberoanele”. Obiectul totemic al tinerilor din cartierele periferice în anii 1980 nu era tomberonul, ci căruciorul de supermarket, ale cărui utilizări erau multiple, dar rareori aveau drept scop blocarea accesului. Pe atunci, lupta tinerilor revoltați se exprima prin limbaj, argumentație, presă și sloganuri.
Ceea ce frapează, într-adevăr, în acțiunile aflate în desfășurare, care nu sunt decât repetarea mișcărilor de protest mimetice inițiate în urmă cu douăzeci de ani – a căror cronologie nu este necesar să o reluăm aici, dacă acceptăm că o universitate precum Sorbona și, cu atât mai mult, universitățile din Nantes, Rennes sau Toulouse sunt închise în fiecare an timp de săptămâni sau chiar luni de cursuri –, este dispariția progresivă a revendicărilor, a sloganurilor și a cuvintelor. Acțiunea de revoltă ține loc de comunicare, iar refuzul dialogului este ridicat la rangul de modalitate de acțiune. Șepcile, fularele care acoperă fețele și, mai nou, mortierele pirotehnice completează tabloul. Dincolo de starea generală de nemulțumire, în esență legitimă, ar fi foarte greu să aflăm, după săptămâni întregi de proteste, ce anume unește această mișcare, împotriva cărui lucru luptă și ce revendică, în afara numeroaselor revendicări locale, uneori justificate. Însă incendierea unui liceu sau devastarea unei clădiri noi și bine echipate cu greu pot conferi credibilitate revendicărilor privind îmbunătățirea condițiilor materiale de lucru.
Această mișcare s-a născut în marile metropole, unde a rămas aproape exclusiv concentrată. În pofida imitației favorizate de rețelele sociale, puține sunt instituțiile de învățământ din Franța periferică care s-au alăturat mișcării, și atunci doar pentru câteva ore sau câteva zile. Explicația este că tinerii din Franța rurală, cei care urmează cursurile liceale, muncesc – în măsura în care li se cere acest lucru –, neavând la dispoziție alt mijloc decât școala pentru a-și construi viitorul.
Or, instituțiile de învățământ implicate în această grevă sunt cele mai vizibile, dacă nu chiar singurele luate în considerare de marile instituții de presă, deoarece se află în centrul marilor metropole: Saint-Denis, unde totul a început, spre deosebire de liceele din cartierele elegante ale Parisului și ale marilor metropole, care concentrează militanții LFI (La France insoumise). Nici liceele private, nici marile licee cu clase pregătitoare pentru marile școli, cu puține excepții, nu au intrat în această mișcare, spre deosebire de liceele tehnologice și profesionale din suburbii, unde tinerii proveniți din imigrație sunt suprareprezentați.
Aceeași situație se regăsește și în universități: sunt afectate cele din suburbii (Paris 10 și 13), instituțiile de învățământ în domeniul științelor umaniste cu o puternică valoare simbolică (Sorbona), cele mai politizate (institutele de studii politice – IEP) și universitățile cu orientare revoluționară (Nantes). Dacă unele acțiuni cu o puternică încărcătură simbolică au vizat École normale supérieure (ENS), și mai ales HEC și École Polytechnique, caracterul lor superficial nu înșală pe nimeni.
În ansamblu, liceele care au intrat în mișcare reprezintă o minoritate. Ele concentrează categoriile de tineri asupra cărora mișcările de extremă stângă și LFI au exercitat cea mai intensă influență politică – ai căror deputați nu și-au precupețit eforturile pentru a-i împinge la revoltă –, precum și influența activismului mai discret, dar nu mai puțin eficient, al Fraților Musulmani și al altor curente ale islamului politic, care exercită o influență reală.
Primii vor să „arunce țara în haos”, în pragul alegerilor prezidențiale, după cum a teoretizat și a declarat fără ocolișuri liderul partidului La France insoumise. Ei știu că tineretul precarizat și, în mod obiectiv, nemulțumit, din cauza crizei școlii și a pieței muncii, reprezintă un teren fertil.
Ceilalți își continuă acțiunea hotărâtă împotriva școlii Republicii, în privința căreia militantul salafist Élias d’Imzalène a dezvăluit adevăratele intenții în urmă cu treisprezece ani:
„Școlile voastre, în care vă trimiteți copiii, în care mie mi s-a predat să nu cred, să urăsc (islamul), să-mi urăsc strămoșii, trebuie abandonate, iar noi trebuie să ajungem să avem propriile noastre școli.”
Faptul, adesea subliniat, că Franța este singura țară în care, de zeci de ani, sunt incendiate în mod regulat școli primare, gimnazii, licee, biblioteci, săli de sport și mediateci, aproape întotdeauna în localități din suburbii, ar merita cel puțin să facă obiectul unor investigații. Având în vedere că singurele alte țări în care școli de stat au fost incendiate și distruse de la sfârșitul secolului al XX-lea încoace sunt teritorii marcate de jihadism (Afganistan, Algeria anilor 1990, teritoriile controlate de ISIS, Sahel și nordul Nigeriei), există suficiente motive de reflecție.
Dacă, în lipsa unor investigații, nu putem trage nicio concluzie, motivele de reflecție sunt cu atât mai numeroase cu cât prezența masivă a eșarfelor palestiniene, a drapelelor palestiniene și natura scandărilor repetate de mii de ori ridică semne de întrebare.
Toate acestea se produc pe un teren deja profund degradat, ca urmare a modului în care este tratată tineretul francez, care, dincolo de discursurile oficiale, nu se mai află în centrul preocupărilor responsabililor politici naționali.
Degradarea lentă și ireversibilă a sistemului școlar, al cărei cel mai grav simptom este, poate, faptul că elevii au fost dezvățați să muncească pentru a reuși, reprezintă cauza fundamentală a tuturor acestor probleme.
De vreme ce, printr-o multitudine de strategii școlare, parentale și administrative, este posibil ca elevii să promoveze fără să aibă competențele și aptitudinile necesare în clasa a II-a, în clasa a VI-a, în clasa a VIII-a, la examenul de absolvire a gimnaziului, în clasa a X-a și, ulterior, la bacalaureat, de ce ar trebui ca un student care nu a muncit niciodată, dar deține o diplomă de bacalaureat, uneori chiar bacalaureat general cu mențiune, să înceapă brusc să învețe și să citească, asumându-și riscul de a pica un examen universitar?
Această situație nu privește filierele de excelență (clasele pregătitoare pentru marile școli – CPGE, studiile de inginerie, medicina și multe altele), nici studenții care muncesc. Dar cum le putem explica tuturor că nu există gândire, nici reușită și nici inteligență, la un anumit nivel al studiilor și al vieții profesionale, fără cuvinte, fără cunoștințe și fără lectură, singura în măsură să ne deschidă către lume și către pluralitatea formelor de existență?
Oare succesul excepțional al Occidentului în ultimele cinci secole nu s-a datorat, înainte de toate, lui Gutenberg și cărții, care le-a oferit oamenilor instruiți accesul la toate formele de cunoaștere?
Regresul major al lecturii, aflat în desfășurare, nu schimbă cu nimic datele problemei, nici măcar în epoca inteligenței artificiale: cine va putea să o controleze și să știe să o utilizeze în mod inteligent?
Deja, sărăcirea vocabularului, îndepărtarea de texte și regresul lecturii alimentează ura, resentimentul și frustrările, pe care numai furia, violența loviturilor și incendiile par să le mai poată potoli. Era de mult timpul să revenim asupra acestui drum greșit.”
Sursa: Le Figaro (Pierre Vermeren, Les poubelles devant les universités, un triste symbole)
