Sunt semne că Războiul Rece nu s-a încheiat niciodată.
Nu mă refer doar la dovada irefutabilă – Războiul Rece dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud; el va continua până se va produce reunificarea (ori distrugerea reciprocă). Războiul Rece, conflictul dintre democrațiile liberale și statele comuniste, nu se va încheia câtă vreme vor continua să existe cei doi beligeranți. Nu se va încheia câtă vreme vor continua să existe state comuniste (exemplul Chinei este prea evident pentru a respinge profeția) și state în care moștenirea regimului totalitar comunist modelează doctrina militară, practicile serviciilor secrete și diplomația (cum este Rusia).
Neorealiștii și realiștii de tradiție afirmă că invadarea Ucrainei de către Imperiul Rus Putinist era inevitabilă de când NATO și-a explicitat intențiile extinderii în fostele republici sovietice Ucraina și Georgia. Argumentul este valid, dar mai există ceva: fobia față de democrație și frica de extinderea democrațiilor liberale. Putin a reușit să inverseze tendințele democratice imprimate dezvoltării celui mai întins stat de pe planetă de către Elțîn. Ca recunoaștere internațională a acelor eforturi, Rusia a fost primită în clubul select al democrațiilor liberale industrializate, G7, care a devenit G8. După asasinarea unora dintre personalitățile ruse democratice și liberale, Rusia a făcut drumul invers, devenind “an illiberal democracy” (termenul inventat de Fareed Zakaria). Iar Obama nu a ezitat să excludă Rusia din G8.
Uniunea Sovietică și China comunistă s-au reîntors de mult la realismul geopolitic. De fapt, au funcționat exclusiv în logica Realpolitik încă de la înființare. Oricâte alte școli de politică internațională au influențat diferiți președinți, când SUA a avut și are de-a face cu URSS/Rusia, China, dar și cu alte treizeci dintre cele mai puternice state din lume, este forțată să păstreze lungimea de undă a realismului. Principalii piloni ai supraputerii americane sunt armata și serviciile de intelligence. Internaționalistul liberal Woodrow Wilson a vrut să pună capăt geopoliticii sferelor de influență, dar proiectul său nu a funcționat decât parțial și nu s-a impus nici măcar după ce Franklin Delano Roosevelt l-a susținut mai târziu, prin înființarea Organizației Națiunilor Unite. Cu toate acestea, indiferent de administrație, idealismul politic este crucial în politica externă americană. Principalele valori pe baza cărora acționează în lume sunt cele ale democrației liberale. Ele funcționează chiar și în condițiile în care valorile democrației liberale sunt puternic contestate tocmai în politica internă a SUA.
Marea dilemă a politicii externe americane este opțiunea între pozițiile radicale ale neorealismului și neoconservatorismului. Multilateralistul Biden este dovada vie a dilemei. Serviciile americane de intelligence i-au furnizat comandantului suprem dovezi că Rusia se pregătește să atace Ucraina, iar când președintele american a comunicat lumii ce se va petrece, au fost mulți care l-au luat ”la mișto”. Acum, directorul CIA a avertizat din nou că nu se pune problema ”dacă” se va produce invadarea Taiwanului de către China, ci “când”.
Se revine la spiritul impus de Tratatul de la Westphalia (1648), numai că de această dată nu mai este vorba despre “echilibrul puterilor” europene, ci de balance of power la nivel global.
Deconstruind argumentele wilsoniene, ajungem la concluzii care pun la îndoială principiile securității colective. W.W. susținea că principala cauză a războaielor este tocmai geopolitica sferelor de interese practicată de către imperiile europene. Vestea bună de la sfârșitul primului război mondial a fost tocmai dispariția celor patru imperii (german, austro-ungar, țarist, otoman). Dacă avem un echilibru al puterilor la nivel mondial, – echilibru relativ, de fapt predomină dezechilibrul, – atunci ne vom întoarce la o lume în care războaiele vor fi tot mai frecvente. Nici măcar frecvența războaielor nu este o certitudine câtă vreme există spectrul unor războaie tot mai periculoase, în care pe lângă armele convenționale pot fi folosite cele neconvenționale. S-a trecut la un nou nivel strategic, de la riscuri la amenințările de securitate care vin din posibilitatea folosirii armelor de distrugere în masă.
În anii din urmă, au făcut senzație argumentele privind unor pseudospecialiști în domeniile militar-intelligence-strategie, care susțineau că trăim la nivel global într-o lume în care există tot mai puțină violență și în care sunt tot mai puține războaie. Unul dintre cei mai cunoscuți este Steven Pinker, psiholingvist, un specialist reputat specialist în psihologie cognitive, care în tot felul de cărți (The Better Angels of Our Nature: Why Violence Has Declined sau Enlightment Now: The Case for Reason, Science, Humanism and Progress), studii, articole, conferințe, a lansat tot felul de explicații privind rolul tot mai crescut al rațiunii în societate, de la Iluminism încoace. În studiile mele am constatat nu numai că violența și războaiele nu se diminuează, dar că există câteva războaie care durează de secole, ba chiar de mai bine de un mileniu (războiul dintre Rusia și lume) sau de mai bine de un mileniu și jumătate (vezi confruntarea dintre sunniți și șiiți), la care se adaugă noi războaie (vezi Războaiele neterminate din era Facebook).
În acest sens, chiar dacă SUA a devenit reticentă după rezultatele dezastruoase ale politicilor intervenționiste din Afganistan și Irak, fiind criticată pe plan mondial, s-a dovedit că nonintervenționismul are consecințe chiar mai grave. Cu alte cuvinte, America este de vină pentru tot ce se petrece rău pe planetă, fie că intervine, fie că nu. Recenta invazie Rusiei contribuie însă la schimbarea percepțiilor privind America.
Președintele Biden încearcă să nu repete greșelile celui căruia i-a fost vicepreședinte, Barack Obama. Fără să își dea seama, acesta din urmă a desconsiderat pericolul reprezentat de Rusia (și de Putin), când a afirmat că Rusia este prea slabă pentru a fi o amenințare pentru SUA și că nu poți să fii o putere a secolului XXI și să te comporți ca o dictatură a secolului XX. Deși a fost unul dintre cei mai inteligenți președinți (pe vreme doctoratului în drept la Harvard era editorul prestigiosului Harvard Law Review), B.O. a înțeles greșit geopolitica Orientului Mijlociu și i-a permis dictatorului sirian al-Assad să utilizeze nepedepsit WMD. Rusia a garantat că nu va permite folosirea armelor de distrugere în masă, iar Obama s-a lăsat convins.
Argumentele pentru nonintervenționismul american în Siria enunțate de Obama erau fără cusur (după intervenționismul eșuat din Afganistan și Irak), dar urmarea a fost crearea unui vid de securitate. Rusia lui Putin s-a grăbit să umple vidul de securitate și l-a ajutat pe dictatorul sirian să înăbușe în crime contra umanității Primăvara Arabă. Sunt gânditori strategici care identifică acel moment ca fiind prielnic pentru redefinirea Rusiei ca o mare putere regională în Orientul Mijlociu, o putere cu ambiții regionale în mai multe regiuni ale lumii, de la spațiul nord-atlantic la Asia Centrală și imensitatea geopolitică Asia-Pacific. Și de parcă nu ar fi fost de ajuns, în vidul de securitate creat s-a dezvoltat ISIS/Daesh/”Califatul”, care a ocupat o mare parte din Siria și Irak.
America lui Biden nu va interveni în Ucraina (decât dacă vreun stat NATO va fi atacat/invadat). De aceea, a ales înarmarea masivă a statului agresat, iar aproape toate statele Alianței Atlanticului de Nord i-au urmat exemplul. În felul acesta se confirmă că logica NATO este legată de geopolitica sferelor de influență. Dintr-un punct de vedere strict românesc, aceasta echivalează cu o garanție de securitate. Din punct de vedere wilsonian, adică al logicii securității colective, echilibrul puterilor este o stare ideală, către care tind marile puteri, aflate mereu în dezechilibru. Iar din această cauză se produce o escaladare a înarmărilor.
Cu cât statele se înarmează mai mult, cu atât crește probabilitatea de a avea mai multe războaie. Se reîntoarce spiritul westphalian.
