Boris Johnson a pierdut controlul asupra propriului guvern. A fost constrâns să demisioneze și va părăsi în curând reședința din Downing Street 10. La o primă privire, această cădere de guvern, generată de scandalul ședințelor bahice din timpul pandemiei, este un act cu totul normal într-o democrație consolidată precum este cea britanică. Progresiștii jubilează, iar consumatorii de teorii conspiraționiste se întreabă dacă nu cumva acest „puci” este provocat și de interese sau mecanisme mai puțin vizibile, mai puțin democratice… Admiratorii „vârstei de aur” se întreabă, la rândul lor, care vor fi implicațiile politice ale căderii unuia dintre ultimii premieri conservatori din Europa. Răspunsurile, nu vor fi găsite în viitorul apropiat… Ar putea fi, cel mult, presupuse…
Înainte de a trasa profilul premierului aflat pe picior de plecare, să aruncăm o privire spre liderii europeni și spre politica lor față de războiul din Ucraina.
Emanuel Macron, președinte al Franței, 44 de ani, agnostic, absolvent al École Nationale d’Administration, înalt funcționar public, trecut prin Partidul Socialist (înființat în 1905), fondator al partidului progresist En Marche! (înființat în 2016); promotor al negocierilor cu Rusia lui Putin.
Olaf Scholz, cancelar al Germaniei, 64 de ani, ireligios, absolvent al Universității din Hamburg, jurist, secretar general al Partidului Social Democrat (înființat în 1863, afiliat Alianței Progresiste); rezervat în privința relațiilor cu Rusia, consideră că dialogul trebuie menținut.
Mario Draghi, încă prim-ministru, recent demisionar, al Italiei, 74 de ani, romano-catolic, absolvent al Universității „La Sapienza” din Roma și al Massachusetts Institute of Technology, economist, independent; consideră că dialogul cu Putin este inutil.
Pedro Sánchez, prim-ministru al Spaniei, 50 de ani, ateu, absolvent al trei universități, economist, secretar general al Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol (fondat în 1879, afiliat Internaționalei Socialiste și Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților); adept al sancțiunilor împotriva Rusiei și al sprijinului necondiționat pentru Ucraina.
Andrzej Duda, președinte al Poloniei, 50 de ani, catolic, absolvent al Universității Jagiellone din Cracovia, jurist, membru al partidului conservator „Lege și Justiție” (înființat în 2001); intransigent critic al agresiunii din Ucraina și al politicii împăciuitoriste promovate de unii lideri europeni.
Mark Rutte, premier al Olandei, 55 de ani, protestant, absolvent al Universității din Leiden, profesor, istoric, președinte al Partidului pentru Libertate și Democrație (înființat în 1948, liberal); pragmatic în raporturile economice cu Rusia.
Alexander De Croo, prim-ministru al Belgiei, 46 de ani, absolvent al Vrije Universiteit Brussel, om de afaceri, președinte al partidului Open Vlaamse Liberalen en Democraten; intransigent opozant al politicii lui Putin.
Petr Fiala, prim-ministru al Cehiei, 57 de ani, catolic, politolog, lider al Partidul Democrat Civic (înființat în 1991, conservator); poziție incertă.
Viktor Orban, premier al Ungariei, 59 de ani, calvin, absolvent al Universității „Eötvös Loránd” și al Oxford University, președinte al FIDESZ (înființat 1988, conservator); poziție pro-putinistă, revizionistă.
La o primă vedere, nu pare să existe vreo legătură între profilul politic, religios, cultural, doctrinar al liderilor europeni și atitudinea acestora față de invadarea Ucrainei. Dimpotrivă, ne-am fi așteptat ca vocile Ungariei și Cehiei, invadate în 1956 și 1968 de trupele sovietice, să fie cele mai puternice în confruntarea cu Rusia…
Boris Johnson are un profil diferit de al celorlalți lideri europeni și biografia lui ar putea fi asociată cu ostilitatea pe care a manifestat-o față de Putin. S-a născut în 19 iunie 1964 la New York, obținând dubla cetățenie, britanică și americană. Unul dintre străbunicii lui a fost jurnalist turc și ministru de Interne al Imperiului Otoman. A locuit în Belgia, unde a învățat limba franceză, apoi s-a mutat în Anglia și a absolvit Studiile Clasice la Universitatea Oxford. A fost jurnalist la The Time, The Daily Telegraph, The Spectator și a urmat o carieră politică în Partidului Conservator, presărată cu numeroase scandaluri. Între 2008 și 2016 a fost primar al Londrei și totodată liderul taberei „Leave”, al celor care militau pentru ieșirea Regatului Unit din Uniunea Europeană. Urcat pe acest val al susținătorilor Brexitului, a devenit secretar de stat pentru Afaceri Externe, președinte al Partidului Conservator (fondat în 1678) și în final premier al Regatului Unit al Marii Britanii.
Boris Johnson este un conservator nonconformist, dar totodată un progresist serios… Ceea ce îl face însă cu adevărat diferit față de ceilalți lideri europeni este activitatea lui publicistică. A scris numeroase articole, editoriale, studii și cărți, printre care The Spirit of London, Have I Got Views, Dream of Rome și The Churchill Factor… Această din urmă carte, apărută în 2014 (în 2017 în România), este o biografie a celui care a condus Marea Britanie spre victorie în Cel de al Doilea Război Mondial, Winston Churchill… O biografie realizată într-o formă eseistică, abundentă în intervenții subiective din partea autorului. De altfel, maniera în care Boris reconstruiește biografia mentorului său Winston este o foaie de parcurs pentru cariera sa politică. Încă de la prima pagină, Boris își exprimă admirația, cultivată încă din copilărie, pentru de personalitatea „buldogului britanic”:
„Știam că Churchill avea haz, că era ireverențios și incorect din punct de vedere politic, chiar și după normele vremii”.
Pentru a rămâne încadrată în aceste premise, cartea este presărată cu anecdote și fapte contrariante din viața lui Churchill… Beții, jigniri, scandaluri… pe care, vrând-nevrând, Boris le-a împrumutat în propria lui biografie. Căci Winston „a fost excentric, melodramatic, iconoclast, se îmbrăca după capul lui – a fost, indiscutabil, un geniu”.
Peste această anecdotică, autorul-admirator Boris suprapune toate calitățile mitice ale lui Winston: Salvatorul civilizației… Omul care a schimbat soarta războiului… Geniul politic… Pentru a demonstra efectul acestor calități asupra lumii, Boris pune în funcțiune mecanismele istoriei contrafactuale și (se) întreabă: Cum ar fi evoluat Europa dacă Winston ar fi fost la fel de împăciuitorist precum majoritatea liderilor vremii?
Să ne întoarcem în anul 1940 alături de Boris și Winston… Trupele germane se îndreptau spre Paris, după ce trecuseră, sau mai bine-zis ocoliseră, Linia Maginot. Austria, Cehoslovacia, Polonia, Norvegia, Danemarca, Olanda erau strivite de cizmele armatelor lui Hitler. Italienii semnaseră „Pactul de oțel” și rușii „Pactul Ribbentrop-Molotov”. Marea Britanie era încă o insulă, la propriu și la figurat, și era pusă în fața unei alegeri dificile: să negocieze sau să declare război Germaniei? Deși avea opozanți puternici, împăciuitoriști, chiar în propriul partid, în seara zilei de 29 mai 1940, Churchill a schimbat istoria, dintr-una imposibilă, într-una posibilă, printr-un discurs care i-a mișcat pe toți membrii guvernului, încheiat în mod apoteotic, de-a dreptul shakespearian:
„Dacă această lungă istorie a insulei noastre e pe cale să se sfârșească, atunci să se termine doar în clipa când fiecare dintre noi va zăcea înecat în propriul sânge pe țărmurile ei”.
Desigur, Boris a fost marcat de cuvintele lui Winston, iar atitudinea lui la începutul invaziei Ucrainei a fost, dacă nu shakesperiană, cel puțin churchilliană. Boris a fost cel mai vehement contestatar al manevrelor lui Putin și adeptul aplicării unor sancțiuni imediate, chiar militare, împotriva Rusiei. Reacția lui a creat iritare în rândurile conducătorilor ruși, care au amenințat Londra cu un atac nuclear. Mai mult, atitudinea lui Boris Johnson a pus în evidență ridicolul negocierilor la mese lungi și telefoane roșii, promovate de pe malul stâng(ist) ale Senei…
Dar să intrăm în Universul non-churchillian construit de Boris în capitolul cu același nume al cărții. Deși se declară un dușman al istoriei contrafactuale, Boris prezintă varianta în care Winston ar fi murit de tânăr și nu ar fi apucat să rostească discursul din 1940 în fața membrilor guvernului. Boris este convins că liderii conservatori Edward Wood de Halifax și Neville Chamberlain ar fi negociat cu Hitler, bazându-se pe ideea dominantă în acea vreme, conform căreia Marea Britanie poate coabita pașnic cu Germania nazistă. Precum majoritatea germanilor, mulți englezi se complăceau atunci în conceptul rasei ariane și nu priveau ca imposibilă existența imperiului lor insular alături de Reich-ul milenar.
În această ipoteză non-churchilliană a împăciuitorismului, Boris îl proiectează pe Adolf drept învingător. Operațiunea Barbarossa ar fi început mai devreme și ar fi dus la ocuparea Moscovei înainte ca gerul iernii să-i oprească ofensiva. Comunismul ar fi căzut, zguduit de nemulțumirea rușilor de curând naționalizați și colectivizați, iar naziștii și-ar fi impus regimul pe un imens teritoriu, de la Atlantic la Urali, și mai departe, până la Pacific. În condițiile în care S.U.A. ar fi ales soluția comodă a izolaționismului, Europa ar fi devenit scena unui rasism fără margini, cu libertăți individuale inexistente, cu milioane de deportați în stepele rusești, cu un Gestapo omniprezent… O lume a unei așa-zise rase superioare, întreținută prin muncă silnică de rasele inferioare. Cât despre soarta evreilor, nu e nevoie de formularea unei istorii contrafactuale pentru a fi imaginată. Un gulag nazist s-ar fi întins de la Atlantic la Pacific…
O altă lume posibilă prezentată de Boris, ar fi fost cea a două Europe, separate de o cortină de fier… Cel de-al Treilea Reich de o parte, și Uniunea Sovietică de calaltă parte… Două Europe în care ar fi funcționat două state criminale, care și-ar fi arestat, terorizat și ucis în permanență cetățenii de frica trădării în favoarea ideologiei de dincolo de cortină…
Dar lumea pe care o cunoaștem a fost churchilliană. Winston a supraviețuit tuturor aventurilor și provocărilor vieții nesănătoase pe care a trăit-o. A supraviețuit politic tuturor scandalurilor pe care le-a provocat, astfel încât și-a putut exprima la un moment dat formula genială:
„Democrația este cel mai rău sistem de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte”.
În privința scandalurilor bahice și a atitudinii față de agresiunea totalitară, Boris a fost ucenicul lui Winston. Cei doi au avut comportamente similare. Doar că Boris nu a supraviețuit scandalurilor pe care le-a provocat, iar lumea lui politică a devenit non-johnsoniană înainte de a fi posibilă.
În această ordine de idei… politice, ca cetățeni ai unei Europe non-sovietice și non-naziste, ne permitem formularea unei întrebări, la care, desigur, nu avem pretenția formulării vreunui răspuns:
Se va ridica următorul premier britanic la un nivel pro-churchilian?… Ori va fi un politician venit de nicăieri, abia trecut de 30 de ani, ateu-ireligios-agnostic, absolvent al unei școli doctorale la modă, cu o cultură consolidată pe internet, care flutură beneficiile progresului din postura de președinte al unui partid născut cine-știe-unde? Va fi un premier căruia, pentru a câștiga, i se vor pune mereu la dispoziție contracandidați de tip „Le Pen”? Va fi un premier cu părul aranjat, cu obrazul în permanență bărbierit, cu gulerul cămășii mereu alb și scrobit? Va fi un împăciuitorist, plin de sine, dornic să fie fotografiat în capul meselor lungi? Va fi un adept al cedărilor de principii… și teritorii?
Uber Alles!!!
