Iuliu Maniu a fost un luptător și un martir. A dus lupte de natură existențială pentru drepturile, viața și respectarea demnității românilor din Transilvania în cadrul Imperiului Austro-Ungar. După Marea Unire, a dus alt tipuri de lupte, de factură politică internă, dintre care unele au avut miză politicianistă, iar altele mize înalte, legate de supraviețuirea democrației, împotriva hegemoniei Brătienilor, a regelui Carol II, a statului național-legionar, a mareșalului Antonescu, după cum am văzut. Apoi, luptele sale au redevenit existențiale, dar la un nivel și mai ridicat de complexitate, cu semnificații și mize internaționale și geopolitice dramatice: luptele împotriva totalitarismului. Maniu a fost unul dintre cei mari luptători antitotalitari din Europa Secolului XX, fie că a fost vorba despre fascismul german (nazismul), fie despre comunismul sovietic. Lupta împotriva totalitarismului comunist i-a fost fatală. Lui, întregii noastre națiuni, statului român, unde susținerea pentru extrema stîngă comunistă a fost întotdeauna precară. Martiriul său rămîne un capitol important al istoriei naționale. Iar moștenirea lui Iuliu Maniu trebuie să devină o temă de reflecție pentru toate generațiile care au urmat și vor urma.
În încheierea acestui comentariu de carte în foileton mă voi ocupa de relațiile dintre Iuliu Maniu și comuniști, înainte de venirea acestora din urmă la putere, așa cum reies ele din Jurnalul interzis al lui Corneliu Coposu[1]. ”Sfinxul de la Bădăcin” înțelegea mai bine decît mulți politicieni români, europeni și americani care este natura comunismului și cum funcționa el în mod concret mai întîi în Rusia, apoi în Uniunea Sovietică și în alte state. Tocmai de aceea avea să fie șocat să asiste cît de superficial tratau britanicii și americanii comunismul de tip sovietic (la vremea respectivă nici nu apăruse încă o altă formă alternativă de comunism în politicile reale ale partidelor și statelor ori mai degrabă a republicilor sovietice, despre care în România se știau o mulțime de lucruri[2]). Această înțelegere l-a făcut să respingă mai întîi în mod hotărît tentativele comuniștilor de a intra cu el în combinații la nivel politic pentru a salva România. Însă nu a respins niciodată dialogul, care îl punea în situația de a transmite anumite mesaje carea ajungeau la cel mai înalt nivel al conducerii sovietice și a Internaționalei Comuniste. În întîlnirile cu diferiți agenți sub acoperire ai sovieticilor, el nu s-a sfiit să le dezvăluie concluziile sale privind comunismul, partidele și militanții de extremă stîngă, Cominternul, politica sovietică. Ulterior, din pricina presiunii exercitate de guvernele britanic și american, a acceptat să negocieze cu mesagerii sovieticilor, iar apoi să îi includă în proiectul său de disociere a României față de alianța cu cel de-Al Treilea Reich.
În Jurnalul interzis, Iuliu Maniu și-a prezentat prima dată public viziunea despre comunism și comuniști într-o perioadă extrem de provocatoare, după semnarea Pactului de neagresiune dintre Hitler și Stalin. Era pe 1 decembrie 1939, ”ziua unirii”, iar Iuliu Maniu participă la ceremonia religioasă oficiată la Biserica Albă din București, unde au fost pomeniți martirii și eroii luptei seculare a românilor din Transilvania, și iată ce scria Coposu:
”Participă, alături de Președinte, Virgil Madgearu, doctorul Lupu, Ghiță Pop, Mihai Popovici, Sever Bocu, doctorul C. Angelescu, N. Slăvescu, Stelian Popescu, V. Sassu, N. Polizu-Micșunești, G. Măcărescu, Popescu-Zorica, Cezar Simionescu, Ștefan Pop, Ella Negruzzi, Vasile Stoica, Lelia Mihăilescu, Aureliu Weiss, Ilie Lazăr, Aurel Leucuția, doctorul Filderman, prof. Forțu, prof. Clinciu, Ion Lugoșianu, Costache Gongopol, Livianu, Sergiu Dan, Cezar Spineanu, Komorowsky, Cezar Popescu, N. Carandino, Ion Vinea, Romulus Dianu, Ilie Rădulescu, C. Bucșan.
De la biserică mergem în str. Vasile Conta, la familia Madgearu, unde suntem poftiți la dejun, împreună cu doctorul Lupu, Mihai Popovici, Ella Negruzzi, domnișoara Tuduri și Lărgeanu.
Cînd suntem la cafea, apare în vizită la Madgearu, Belu Silber, specialist în probleme economice și conjuncturale, colaborator științific apreciat de Madgearu, care profesează idei de extremă stîngă. După ce se trece în revistă situația politică internă și externă și se fac diferite pronosticuri asupra evoluției viitoare a războiului și a consecințelor lui, Maniu, adresîndu-se lui Silber îi spune: <<De ce nu deschizi capul amicilor dumitale comuniști asupra ereziei în care se complac, subordonîndu-se ordinelor Kominternului? Uite că după ce s-au apucat să azvîrle toate partidele românești, inclusiv pe socialiști, în căldarea afurisită a dușmanilor clasei muncitoare și a slugilor capitalismului, au descoperit formula năstrușnică prin care decretează Franța și Anglia țări imperialiste, ce vor să ne antreneze în război contra Germaniei, care fiind prietena proaspătă a Rusiei, probabil că a devenit brusc ultrademocrată, apărătoare a proletariatului și progresului, împotriva expansiunii capitaliste. Mi s-a arătat recent un soi de manifest clandestin scandalos, răspîndit de comuniști, cu concluzii care vădesc ignoranța sau reaua credință. După capul lor, ajunge să te împrietenești cu Rusia, ca să fii decretat aliat al clasei muncitoare și stegar al democrației.>>Silber, vădit jenat, răspunde că într-adevăr, actuala conducere a comuniștilor din România nu face decît să transmită, fără discernămînt, directivele primite de la Moscova, dar că nu toți aderenții politici marxiști sunt de acord cu linia trasată de Komintern, care promovează pentru moment exclusiv interese oportuniste rusești.”
După cum se poate constata, Coposu nota cu minuțiozitate detaliile care i se păreau relevante. Tocmai de aceea jurnalul său este o sursă cu mult mai credibilă decît altele, iar corelarea surselor este un pas către o înțelegere superioară a personalității lui Maniu (și al altor subiecte). Am citat pe larg despre participanții la evenimentul special tocmai pentru a arăta cît de influent era la acea dată Partidul Național Țărănesc, ce personalități erau în jurul lui Maniu, din partid și din afara sa, care proveneau din zone profesionale și politice diferite și/sau compatibile, precum și modul deschis și tolerant în care discuta liderul democratic cu un agent al Cominternului care la acea dată lucra în anturajul profesional al lui Madgearu.
Interlocutorul lui Maniu era Belu Zilber (grafiat în jurnal ca Silber), vărul lui Mihail Sebastian, un fin intelectual comunist racolat de Comintern pe vremea cînd își făcea studiile în Franța. Ironia era că liderul țărănist critica Internaționala Comunistă tocmai în fața unui agent al Cominternului. Belu Zilber fusese însă racolat și de către SSI, iar mai tîrziu avea să îl toarne poliției politice comuniste pe Lucrețiu Pătrășcanu, ”cel mai bun prieten” al său, care avea apoi să fie executat. De altminteri, Corneliu Coposu avea să fie anchetat de Securitate tocmai din pricina legăturilor cu Pătrășcanu (asupra cărora voi reveni). În fața autorității lui Maniu și a puterii argumentelor, Silber recunoaște raporturile de subordonare servilă a comuniștilor autohtoni față de conducerea stalinistă a Internaționalei Comuniste. Dacă îl auzeau șefii lui de la Moscova, probabil că ar fi ordonat executarea sa.
Înainte de a continua, am să încerc să răspund unei întrebări: cum se explică faptul că Iuliu Maniu cunoștea atît de bine comunismul și îi înțelegea consecințele mai profund decît contemporanii săi, români sau occidentali?
Pentru a răspunde și a aduce un surplus de înțelegere, mă voi abate puțin de la firul cronologic și comentarea propriu-zisă a Jurnalului interzis, pentru o reîntoarcere în trecut.
După cum am menționat, Iuliu Maniu a salvat capitala Imperiului Austro-Ungar, Viena (episod povestit de Coposu în premieră, după 1989), de anarhie și noile amenințări; datorită intervenției trupelor sale fusese salvat tînărul stat independent Cehoslovacia, ale cărui trupe căzuseră în mare parte în prizonieratul rus. O parte dintre amenințări veneau din partea bolșevicilor austrieci și maghiari, la concurență cu anarhiștii, precum și a grupurilor de crimă organizată. Încă de la sfîrșitul primului război mondial, Maniu a fost martorul istoric al crimelor împotriva umanității comise de comuniști. A doua zi după 1 decembrie 1918, Alba Iulia, el a fost numit în fruntea Consiliului Dirigent al Transilvaniei. Ungaria nu se împăca cu pierderea teritoriilor din România și Cehoslovacia, indiferent de natura guvernelor care s-au succedat după terminarea războiului (democrate, comuniste, fasciste), iar antiromânismul era o constantă. În perioada martie-august 1919, în fruntea Republicii Ungare a Sfaturilor (Magyarországi Tanácsköztársaság, o republică bolșevică sprijinită de Lenin) s-a aflat Béla Kun, figură crucială în Comintern. Coincidența făcea ca respectivul să fie un conjudețean al lui Maniu, erau amîndoi din Sălaj: Kun provenea dintr-o familie evreiască din Cehu Silvaniei, localitate aflată la 55 de kilometri de Bădăcin. Mai mult, ca și Maniu, Kun a studiat tot dreptul, ba chiar la aceeași universitate din Cluj (Universitatea Franz Jozsef), însă la cîțiva ani distanță [3]. Ei erau însă personalități cum nu se poate mai diferite, unul era democrat, celălalt extremist, Maniu făcea politică pentru oameni, Kun nu s-a dat în lături să comită crime împotriva umanității.
Imediat după înființarea Internaționalei Comuniste (Comintern), Béla Kun a fost arhitectul statului maghiar bolșevic, apoi s-a implicat în planurile unei insurecții la Viena, în atacarea simultană a Cehoslovaciei și României, pentru a uni cele două state bolșevice, Ungaria și Rusia, ceea ce presupunea ocuparea României. S-a trecut la jafuri, incendieri, confiscări, asasinate, teroare, atrocități, execuții fără judecată, pe tot teritoriul Ungariei controlat de comuniști. În Transilvania, Divizia Secuiască și alte detașamente represive au reprezentat o amenințare pentru ordinea reconstrucției în care era implicat Consiliul Dirigent condus de Maniu, ba chiar pentru integritatea teritorială a noului stat. Amenințarea comunistă nu era însă doar de ordin general sau abstract, pentru că i-a afectat direct familia politicianului ardelean: bolșevicii maghiari le-au arestat la Bădăcin pe mama și sora lui Iuliu Maniu (Clara Maniu și Cornelia), precum și pe verișorul său, Romul Erdely. Au fost duși la Budapesta. A fost nevoie de intervenția primului ministru român Ion I. C. Brătianu la liderul bolșevic maghiar pentru a le salva viața și pentru ca acesta din urmă să accepte un schimb de ostatici: familia lui Maniu în schimbul familiei lui Béla Kun (părinții și rudele sale se aflau la Sibu) [4].
M-am tot gîndit în anii din urmă la faptul că britanicii și americanii ar fi putut măcar să încerce în timpul Războiului Rece un schimb de ostatici cu sovieticii, prin care să încerce eliberarea din închisoare a lui Iuliu Maniu și a altor lideri democrați, din România și din alte state intrate sub ocupație sovietică. Dar apoi mi-am amintit cum – în ciuda faptului că știau cam ce soartă îi aștepta – ”aliații” britanici și americani au cedat presiunilor lui Stalin și le-au predat sovieticilor zeci de mii de prizonieri de război ruși, cazaci, tătari, ceceni, letoni și de alte naționalități, care luptaseră în diferite armate împotriva Uniunii Sovietice. Puțini au scăpat de pedeapsa capitală. Aceea a fost o crimă de război cu complicitate aliată.
Iuliu Maniu a perceput de la bun început comunismul drept o amenințare existențială, iar ceva mai tîrziu a avut aceeași percepție față de nazism. Opțiunea sa pentru democrație, preferința pentru Marea Britanie, a cărei victorie a prevăzut-o imediat după izbucnirea războiului (și care apare de nenumărate ori în jurnal), explică în mare parte tot ceea ce a făcut, cu riscul vieții.
Revenind la firul cronologic al contactelor cu comuniștii, imediat după ce ”Marea Britanie a rupt relațiile diplomatice cu guvernul român” (10 februarie 1941), guvernul britanic și-a trimis reprezentanții din SOE să discute cu Iuliu Maniu, pentru a-l convinge să formeze un guvern în exil, la Londra, după cum am arătat. Observam în episoadele anterioare că liderul politic român era monitorizat de serviciile secrete naziste și comuniste, lucru care apare în jurnalui lui Coposu, care menționează contactarea ”Președintelui” de către diferiți mesageri ai naziștilor și comuniștilor. Iată ce scria Coposu pe 15 februarie 1941:
”O încercare de contact a unui delegat al secției P.C.R. intern. cu Maniu este respinsă categoric de Președinte (delegatul se numește [Constantin] Agiu).
Secția din România a Partidului Comunist, fidelă directivelor Kominternului se menține pe linie eronată dirijată de Moscova de a manifesta ostilitate contra tuturor partidelor necomuniste (taxate în mod stupid drept fasciste sau, cu expresia ridicolă de rutină <<coloane ale imperialismului anglo-francez>>); de asemenea, se menține, în mod impardonabil, pe principiul absurd al categorisirii României drept <<stat multinațional>>, din cuprinsul căruia populațiile minoritare ar avea îndreptățirea de a-și revendica autonomia sau chiar desfacerea totală de România. Pe cale de consecință, această secție (la conducerea căreia se mențin mulți minoritari) se arată refractară la ideea obligativității de apărare a integrității țării.”
Maniu și Coposu erau conștienți de faptul că sucursala cominternistă numită Partidul Comunist din România era o adunătură de trădători de țară. Argumentele prezentate împotriva filialei Cominternului din România erau similare cu acelea care au dus la scoaterea în afara legii a PCR, în 1924. A fi refractar la ”ideea obligativității de apărare a integrității țării” era un eufemism, pentru că agenții cominterniști din România au fost de acord cu pierderile teritoriale suferite de pe urma Pactului Ribbentrop-Molotov. Dacă Moscova le-ar fi cerut-o, ei ar fi militat și ar fi colaborat direct la desființarea României ca stat.
Faptul că Maniu l-a ”respins categoric” pe Constantin Agiu nu era întîmplător și mă mir că nimeni nu a sesizat acest lucru sau poate că nu am citit eu tot ce s-a scris. Respectivul era de fapt un terorist comunist, condamnat ca atare de justiția română la ani grei de închisoare. Am să revin pe larg asupra subiectului în carte, dar una dintre erorile politice și morale comise de către Iuliu Maniu a fost să ia apărarea în perioada 1920-1922 comuniștilor judecați în ”procesul din Dealul Spirii.” De fapt, între cei 271 de comuniști, anarhiști, anarho-comuniști și extremiști de stînga judecați erau categorii distincte: socialiști arestați cu ocazia grevei generale din 1920; delegații arestați la congresul de constituire a PCR din 1921, adică aceia care fuseseră de acord cu cele 21 de condiții impuse de Comintern, prin care comuniștii se angajau să își trădeze țara și să o submineze; teroriștii anarho-comuniști implicați în decembrie 1920 în atentatul cu bombă de la clădirea Senatului României, soldat cu morți și răniți[5].
Iuliu Maniu a fost printre personalitățile democratice care au protestat împotriva acelui proces, alături de Nicolae Iorga, din pricina modului în care ei percepeau drept excese represive din partea celor care voiau ca dintr-o lovitură dură să elimine din fașă proliferarea comunismului (în particular, ministrul de interne Constantin Argetoianu, cel care avea să fie implicat și în reprimarea legionarilor). Maniu invoca argumente democratice, morale, în favoarea participării la viața politică a unor indivizi amorali, care mai tîrziu aveau să-i însceneze procesul care avea să-l trimită în închisoare și la moarte. Protestele politicienilor democrați aveau să conducă la o largă amnistie din partea familiei regale. Dar cei cărora Maniu le-a luat apărarea înaintea procesului din 1922, adică o mare parte din conducerea de atunci și de mai tîrziu a PCR, nu i-au întors favoarea înaintea procesului înscenat în 1947. Vorba aceea – pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești. Au rămas în proces și aveau să fie condamnați autorii atentatului de la Senat (Max Goldstein, Saul Osias, Leon Lichtblau), coordonați de serviciul bolșevic de terorism din Odesa, implicat în acțiunile de destabilizare a României Mari și în tentativele de a exporta bolșevismul pe plaiurile mioritice. Constantin Agiu avea să fie condamnat la opt ani de închisoare[6].
Una dintre cele mai relevante întîlniri dintre Maniu și reprezentanții Cominternului în România a avut loc pe data de 10 ianuarie 1942. Era vorba despre jurnalistul și scriitorul N. D. Cocea, un agent sovietic mai mult sau mai puțin conspirat, urmărit de multă vreme de Siguranță și alte organe ale statului[7]. Citez pe larg pasajul din jurnalul lui Coposu, pentru că știu cît de puțini sunt aceia care s-au obosit să facă această lectură:
”Adus de asistentul (de la Facultatea de Drept) Ion I. Teodorescu, activist în Partidul Național-Țărănesc, după o prealabilă fixare a audienței, vine la Maniu (la orele 10), N. D. Cocea, spiritualul om de cultură, gazetar emerit, scriitor de vervă, care și-a cîștigat un meritat prestigiu în lumea românească, prin talentul lui inegalat de pamfletar (notorietatea lui se datorează în același timp și numeroaselor aventuri sentimentale). Cocea este cunoscut ca om de stînga. Se zice că cercurile artitistice îl socotesc comunist, iar comuniștii (cel puțin comuniștii kominterniști) îl socotesc artist. Nimeni însă nu-i contestă inteligența și curajul (pe care l-a demonstrat în repetate rînduri, în răfuielile polemice cu dinastia și guvernele oligarhice). Cocea are o considerație deosebită pentru Maniu și un respect plin de admirație, pe care îl etalează fără reticențe (explicația lui sarcastică: <<M-aș fi legat eu și de Maniu, dar nu-i pot găsi călcîiul vulnerabil!>>).
Îl introduc la Președinte, care-l primește, după datină, cu multă amabilitate. Se deschide o discuție analitică despre situația politică internă și internațională. Cocea îl întreabă pe Maniu cum vede viitorul comunismului în România și viitorul raporturilor dintre România și Uniunea Sovietică? Maniu îi răspunde fără ocol: <<Consider că România trebuie să-și normalizeze raporturile cu U.R.S.S.; cred că Partidul Comunist are dreptul și poate să funcționeze în România, beneficiind de toate drepturile celorlalte formațiuni politice, așa cum este democratic și așa cum se cuvine într-un regim de democrație parlamentară constituțională. În consecință, nu i se poate nega nici dreptul de a milita pentru o orînduire socialistă și chiar republicană, cu condiția de a respecta cadrele legale stabilite de legile țării, în conformitate cu care are facultatea de a-și propaga ideologia și de a încerca, la concurență loială cu alte doctrine politice, să cîștige adeziunea populației.>> Ceea ce i se pare (lui Maniu) inadmisibil este subordonarea comunistă la Internaționala de la Moscova și tendința de a acapara puterea împotriva voinței populare.
Cocea întreabă în continuare pe Președinte ce părere are despre tezele îmbrățișate de comuniștii români. Maniu îi răspunde că în toată perioada cît a ființat acordul de la Moscova dintre Hitler și Stalin (acordul von Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939), Kominternul a glorificat succesele războinic ale armatei germane, politica expansionistă a lui Hitler, îngenuncherea și oprimarea statelor mici și a popoarelor europene de către hitleriști, inclusiv arbitrajul de la Viena, care a sfîșiat teritoriul românesc. Partidul Comunist, secția din România, avea ordin să se conformeze directivelor elaborate la Moscova și să nu manifeste nici o atitudine care i-ar putea supăra pe nemți. Germania nazistă era socotită <<aliată>>, iar politica de fidelitate față de Anglia și Franța era considerată drept erezie. După arbitrajul de la Viena, comuniștii din Transilvania, atribuită de fasciști Ungariei, au primit ordin să se conformeze dispozițiilor secției comuniste din Ungaria. În documentele de pe acea vreme ale Partidului Comunist au fost însumate și însușite indicațiile Kominternului care serveau interese rusești, dar nu românești și nici muncitorești. Partidele democratice din România, care au purtat (foarte puțin sprijinite de comuniști) lupta acerbă împotriva dictaturii regale și apoi a celei legionare, au fost decretate (inclusiv Partidul Socialist) de către comuniștii din România drept <<fasciste>>, <<adversare ale democrației>>, <<unelte ale imperialismului anglo-francez>>, <<opresoare ale clasei muncitoare>>. În timp ce Partidul Național Țărănesc ducea o luptă plină de riscuri împotriva dictaturii lui Carol II, comuniștii din România au colaborat cu tendințele autocratice ale suveranului, sprijinind prin participare activă breslele imaginate de el. La apelul din 1938 făcut de Maniu pentru un front democratic împotriva tendințelor dictatoriale, comuniștii au refuzat să colaboreze și să semneze protestul împotriva desființării partidelor. Abia după agresiunea germană împotriva Rusiei Sovietice, atitudinea oficială și ținuta secției din România a Partidului Comunist s-au modificat. S-a renunțat la calomnierea și discreditarea partidelor democratice și s-a lansat ideea unui front muncitoresc cu socialiștii, taxați pînă atunci drept <<unelte ale burgheiei>>. Dar de frica dezavuării de către Komintern, comuniștii din România nu au îndrăznit să-și revizuiască tezele antiromânești, după care țara noastră ar fi un stat multinațional, ar oprima minoritățile etnice și ar deține provincii care nu-i aparțin. Audiența viitoare a comuniștilor la masele românești (și chiar la cercurile muncitorești) este în funcție de atitudinea viitoare a comuniștilor față de problemele de bază ale României. Fără o adoptare concretă și curajoasă a principiilor care servesc interesele românești, comuniștii nu vor avea priză în opinia publică, nici dacă vor fi împinși prin forța armelor de către sovietici. Mă îndoiesc, a adăugat Maniu, că, atîta vreme cît rămîn obedienți la Internațională, comuniștii din România vor putea să schimbe ceva din directivele care le-au fost impuse.
N. D. Cocea nu a contrazis aceste puncte de vedere susținute de Maniu, dar și-a manifestat încrederea în patriotismul viitorul fruntași comuniști din România. Întrunirea a durat pînă la orele 14.”
Maniu și Coposu l-au tratat pe N. D. Cocea cu respect și bunăvoință, apreciindu-i calitățile intelectuale și jurnalistice, iar atitudinea lor nu era afectată de opțiunile comuniste ale respectivului. Nu este mai puțin adevărat că N. D. Cocea avea un ”respect plin de admirație” pentru Maniu, ceea ce era era în contrast absolut cu modul în care se raporta la familia regală și la ceilalți politicieni români. După cum voi arăta și în continuare, mai mulți lideri comuniști români îl respectau și îl admirau atît de mult pe Maniu, ca om și ca politician, încît îl vedeau ca viitorul prim ministru al guvernului statului ieșit din alianța cu Germania nazistă.
Din jurnalul ținut de Coposu, precum și din alte surse, constatăm că față de Maniu nimeni nu putea să rămână indiferent. În politică, era iubit și admirat sau urît și disprețuit. Semnificativ este că printre cei care îl admirau și aveau încredere în Maniu erau și lideri comuniști, și lideri legionari. Desigur, nu toți; alții nu se fereau să ceară executarea sa. Iar Maniu se raporta adesea la unii lideri legionari sau comuniști în mod individual, ca personalități cu opțiuni radicale care aveau un ”nucleu rațional”, ceea ce îl ferea de eroarea de a le aplica niște etichete de tip ”political correctness” și i-a permis să încheie cu unii dintre ei anumite înțelegeri de tip conjunctural sau în interes public (mă refer în primul rînd la Corneliu Zelea Codreanu, la Lucrețiu Pătrășcanu ori Emil Bodnăraș). Abordarea istoricistă șablonardă i-a făcut pe istoricii obtuzi și pe comentatorii partizani să nu înțeleagă aceste dimensiuni ale gîndirii strategice a lui Maniu, de unde și considerentele acestora privind ”gravele erori” care ar fi fost comise de el. Comuniștii și democrații l-au acuzat de pactul de neagresiune cu legionarii. Legionarii și democrații l-au acuzat de înțelegerile făcute cu comuniștii pentru ieșirea din alianța cu Germania hitleristă. Tocmai de aceea scriam că trebuie să nu lăsăm istoria exclusiv pe mîna istoriografilor și a ideologilor, care adesea interpretează greșit, partizan, obtuz, subiectele complexe cercetate.
În ciuda admirației personale față de liderul opoziției antihitleriste din România, comuniștii autohtoni aveau o obediență absolută față de sovietici, Comintern, dar de fapt față de Stalin, georgianul considerat infailibil. Ei nu au ezitat să pună în practică ordinele acestuia de eradicare a ”dușmanilor de clasă”, precum și a instituțiilor democrațiilor burgheze, în primul rînd a partidelor democratice și ”fasciste”, a parlamentelor, a justiției independente, de lichidare fizică a liderilor acestora, chiar și a lui Maniu, pe care personal îl admirau. După cum suprinde Coposu în jurnal, Maniu era un democrat absolut, iar din această perspectivă i se părea firesc să accepte participarea comuniștilor la viața competitivă a partidelor, fără discriminare și cu condiția respectării regulilor democratice (de care comuniștii nu au ținut cont niciodată). După două decenii, în principiu, el avea aceeași atitudine de toleranță pe care o demonstrase cu ocazia ”procesului din Dealul Spirii.” În același timp, Maniu era nemilos în analiza făcută comportamentului imoral al comuniștilor pe timpul alianței lor cu naziștii. El observa dublele lor standarde și faptul că nu aveau niciun atașament față de interesele naționale românești, ci exclusiv față de interesele internaționalismului proletar și comunismului sovietic de tip genocidar.
Mi-am propus să închei această ”cronică și comentariu de carte” în acest episod și încă nu am ajuns la unele dintre momentele cele mai dramatice și relevante ale raportului dintre Maniu și comuniști din timpul celui de-al doilea război mondial și imediat după aceea. Le voi trata pe larg în cartea pe care mi-am propus să o termin în acest an aniversar [8]. Am atins însă cîteva repere esențiale, așa că voi trece la concluzii (parțiale, temporare). Dacă ar fi fost după mintea unora dintre comuniștii români, cel puțin a acelora care l-au întîlnit personal și despre care sunt relatări în Jurnalul interzis, ei îl admirau atît de mult pe Maniu, ani de zile liderul rezistenței antihitleriste din România (în care tînărul rege Mihai a fost cooptat de către Maniu, fără a fi prea implicat), omul care avea principalele merite în organizarea ieșirii din alianța cu Germania lui Hitler, încît susțineau ideea ca imediat după aceea să devină primul ministru al noului guvern (vezi însemnările lui Coposu din jurnal legate de 23 august 1944).
După ce aliații i-au comunicat (prin SOE) că nu se vor împotrivi solicitărilor imperative ale lui Stalin ca România să intre în sfera de interese a Uniunii Sovietice, Maniu a încercat imposibilul. De fapt, relațiile geopolitice dintre cele trei puteri aliate pot fi sintetizate de relațiile personale dintre liderii celor trei mari puteri, iar în particular în cedările lui Churchill și Roosevelt în fața lui Stalin. Or, aceasta a însemnat prăbușirea României în abis. Cei doi lideri occidentali au încălcat chiar și principiile Cartei Atlanticului. Cu toate acestea, trebuie spus și repetat: ei nu au ”trădat” România, așa cum au încercat și încă încearcă unii să susțină: România era considerată un ”stat fascist”, care a renunțat la garanțiile de securitate ale aliaților, apoi s-a trezit că declară război Marii Britanii și SUA, iar în frenezia recuperării teritoriilor preluate ilegal de Uniunea Sovietică a participat din plin la Holocaust, iar mareșalui Antonescu a fost socotit ”criminal de război.”
Maniu a încercat să îi influențeze pe unii lideri comuniști să adopte o linie politică independentă de Comintern și de Stalin, dar în mod inutil, pentru că toți comuniștii români erau staliniști, obedienți și urmau fără să comenteze ordinele dictatorului sovietic, oricît de aberante sau criminale erau acestea. ”Sfinxul din Bădăcin” a înțeles ce urma să se întîmple cu România și că – indiferent de propunerile care i se făceau – comuniștii și sovieticii îi vor limita tot mai drastic libertatea de a guverna. El a încercat să obțină anumite garanții pentru România din partea sovieticilor și a aliaților, așa cum și mareșalul Antonescu a încercat. Regele Mihai nu a mai avut răbdarea de a aștepta garanții din partea sovieticilor. De altminteri, în ultimele săptămîni înainte de 23 august 1944, deși pregătise ani de zile toate resursele umane, militare, logistice, pentru ”întoarcerea armelor”, el i-a permis deliberat regelui să preia inițiativa. Acesta din urmă nu a făcut altceva în următorii trei decît să cedeze mereu în fața lui Stalin, a mareșalilor sovietici și a lacheilor acestora, comuniștii români. Regele Mihai nu s-a împotrivit procesului înscenat lui Iuliu Maniu și conducerii Partidului Național Țărănesc, cel mai important partid din România, care a fost scos în afara legii, iar conducătorii săi au fost condamnați. În procesul înscenat de justiția politică a noului regim comunist totalitar, sentința pentru Iuliu Maniu a fost de condamnare pe viață (muncă silnică pe viață, transformată în temniță grea pe viață).
Apoi a ajuns la Sighet.
NOTE
[1] Acest comentariu-recenzie de carte se bazează pe notele mele de lectură la volumul Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediție îngrijită și prefață de Doina Alexandru (București: Editura Vremea, 2014). Mă refer la text în formula Jurnalul interzis.
[2] Pînă la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în afară de Rusia comunismul se instaurase în următoarele state: Mongolia (al doilea stat comunist din lume, 1921); în 1922 s-a format Uniunea Sovietică și au fost integrate republicile bolșevizate Armenia, Azerbaijan, Georgia (grupate inițial în Transcaucazia), Belarus, Ucraina; Uzbekistan, Turkmenistan (1924); Tadjikistan (1929); Kazakhstan, Kîrgîzstan (1936). Datorită Pactului dintre Hitler și Stalin, URSS s-a extins în 1940 în Moldova, Lituania, Estonia, Letonia (cu interludiul din perioada 1941 și 1944).
[3] Există și alte similitudini, tragice, între destinele celor doi ”sălăjeni”. La o distanță de cîțiva ani, ei aveau să fie lichidați din ordinul lui Stalin: Béla Kun a fost executat în 1938, timpul Marii Terori; Iuliu Maniu a murit în 1953, la închisoarea Sighet. Tot cercetînd, am mai descoperit o similitudine înfricoșătoare: atît Béla Kun, cît și Iuliu Maniu au fost înmormîntați în gropi comune nemarcate. Incertitudinile privind locul exact unde a fost îngropat Maniu, fără cruce, undeva în Sighet, precum și cele legate de identificarea sa, sunt similare celor privind îngroparea lui Kun. Acesta a fost aruncat alături de alte aproximativ 10.000 de persoane în gropile comune de la Kommunarka, lîngă Moscova, pe terenul vilei deținute de Genrih Yagoda, directorul NKVD între 1934-1938, unde chiar și acesta din urmă a fost îngropat alături de victimele sale, după ce a fost și el executat. După căderea comunismului, s-a reușit identificarea a peste 4.000 de nume ale celor îngropați (inclusiv Buharin, Antonov-Ovseenko, Yan Berzin, Mikhail Trilisser, precum și mulți alții din conducerea partidului bolșevic/partidului comunist sovietic, ”vechii bolșevici”, a diferitelor partide comuniste din republici, a Armatei Roșii, Cheka/GPU/NKVD, Comintern, GRU, ).
[4] Andreea Vilcovschi, ”Cum a ajuns mama lui Iuliu Maniu prizonieră a bolșevicilor maghiari”, 03.09.2018, https://adevarul.ro/stiri-locale/zalau/cum-a-ajuns-mama-lui-iuliu-maniu-prizoniera-a-1888139.html.
[5] În atentatul anarho-comunist de la Senatul României au fost uciși ministrul justiției Dimitrie Greceanu (politician conservator, fost primar al orașului Iași), episcopul greco-catolic al Eparhiei de Oradea Mare, Demetriu Radu (care era și senator, cu doctorat în teologie la Roma, unul dintre cei care au prezidat Marea Adunare Populară de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918) și senatorul Spirea Gheorghiu; au fost răniți președintele Senatului, Constantin Coandă (general, fost ministru de externe, fost prim ministru, tatăl lui Henri Coandă), episcopul ortodox al Dunării de Jos, Nifon Nicolescu, episcopul ortodox al Oradiei Mari, Roman Ciorogariu (membru al Partidului Național al Românilor din imperiul austro-ungar, delegat la Alba Iulia în 1918).
[6] Pentru condamnarea lui Constantin Agiu în lotul Goldstein-Ozias-Lichtblau, teroriștii de la Senat, vezi Stelian Tănase, Clienții lu’ tanti Varvara (București: Humanitas, 2005), mai ales capitolul ”Un orator popular”.
[7] Vezi documentele publicate de Stelian Tănase privind cominternistul N. D. Cocea, urmărit de Siguranță și de Corpul Detectivilor, în articolul Stelian Tănase, ”N. D. Cocea, un boier amoral”, Sfera Politicii, Nr. 136, 137, Anul XVII, 2009. Cocea mergea frecvent la ambasada sovietică din București, dar fusese recrutat și de către Mihail Moruzov, șeful SSI. În documentele serviciilor secrete era semnalat faptul că respectivul militant comunist îi frecventa pe Iuliu Maniu și pe alți lideri țărăniști. O parte dintre informațiile deținute de Stalin cu privire la Maniu, inclusiv impresia relativ favorabilă, proveneau din surse intelectuale competente.
[8] Între episoadele memorabile de care mă voi sunt cele la care Corneliu Coposu s-a referit în jurnal la următoarele date: 15 aprilie 1942 (doi emisari comuniști îi solicită lui Maniu să facă ”front comun”, pe baza unor propuneri concrete, iar Maniu îi refuză pe motiv că ”secția românească” este ”pendentă de Komintern”); 16 iunie 1942 (întînirea de la Moscova dintre Sir Stafford Cripps, în care Stalin face uimitoarele aprecieri despre Maniu, pe care le-am menționat, dar asupra cărora voi reveni); 20 decembrie 1942 (scrisoarea lui Constantin Agiu către conducerea PNȚ prin care comuniștii români solicită să fie acceptați în ”frontul democratic al opoziției, condus de Maniu”); 17 mai 1943 (lunga convorbire dintre Maniu și Mihai Magheru de renegociere a unei eventuale colaborări cu comuniștii, în care liderul țărănist explică diferențele radicale dintre concepțiile sale patriotice și democratice și principiile cominterniste, iar în același timp deconspiră modul în care Rusia sovietică făcea politica internațională, inclusiv prin revizionismul teritorial reieșit din Pactul de neagresiune cu Al Treilea Reich); 27 noiembrie 1943 (Coposu organizează la ele acasă o întîlnire secretă între Iuliu Maniu, mentorul său, și Lucrețiu Pătrășcanu, un vechi cunoscut al lui Coposu, Maniu își exprimă îndoielile privind autenticitatea dizolvării Cominternului, iar cei doi hotărăsc vă vor avea loc ”viitoare întîlniri”); 30 noiembrie 1943 (Maniu și cîțiva apropiați discută despre incertitudinile privind poziția lui Pătrășcanu, aparent ceva mai autonomă, în cadrul ”agenturii” românești a Cominternului); 20 decembrie 1943 (Coposu îl vizitează pe dr. Petru Groza la închisoarea Malmaison, cu mesaje din partea lui Maniu); 30 decembrie 1943 (Eduard Beneș, șeful guvernului cehoslovac în exil la Londra, îi comunică li Maniu rezultatele demersurilor făcute ”la rugămintea lui Maniu în interesul României la întrevederile acute cu Molotov și cu Stalin”); 15 aprilie 1944 (Coposu relatează despre una dintre puținele întîlniri la care nu a participat, cea dintre Maniu, Pătrășcanu și ”inginerul Ceaușu”, numele conspirativ al lui Emil Bodnăraș, principalul agent sovietic în România, fusese recrutat de GRU, între 1932-1976); 18 august 1944 (convorbire între patru ochi între Maniu și Pătrășcanu, în apartamenul lui Coposu); 22 august 1944 (regele Mihai este de acord cu propunerile lui Titel Petrescu, Lucrețiu Pătrășcanu, generalului Sănătescu să îi propună lui Maniu ”Președinția Consiliului de Miniștri”). În toată această perioadă, diplomații români îi trimiteau lui Maniu rezultatele convorbirilor și negocierilor purtate în felurite locuri din Europa și Africa cu diferiți diplomați sovietici, britanici, americani, privind viitorul României în relația cu URSS; apoi urmează lunile de după 23 august 1944, cînd comuniștii și sovieticii își dau pe față adevăratele intenții.
