Cu toții apelăm la acest procedeu, cu numele lui orwellian cu tot, referindu-ne la acțiuni sau activități ale unor guverne, fie ele nu tocmai totalitare. Căci încercarea moarte n-are, așa că o mai practică și democrații. Ceilalți se scaldă în ministere ale adevărului cum vor ei. Dar nimeni nu observă, cel puțin public, faptul că foarte adesea tehnica aceasta, de rescriere avantajoasă a adevărului, este practicată și de personaje proeminente din viața socială, ba chiar și culturală. Aici înflorește câte un mic minister al adevărului în mai fiecare personalitate, cu lăudabile dar tot mai puține excepții. Tot mai puține, pentru că însuși adevărul, oricum, începe să conteze tot mai puțin. Pe măsură ce personajele devin personalități, mai întâi locale, apoi regionale, pe urmă naționale, pe urmă chiar internaționale, biografia lor trecută trebuie – nu-i așa? – adaptată la noile condiții. Și atunci nu e greu să-i faci să dispară din apropierea ta pe toți cei care nu-ți mai convin, ștergându-le nu doar numele, ci și orice urmă de activitate trecută alături de tine, personalitate, nu numai ca răzbunare pentru vreo ură până atunci secretă, ci și ca să lase loc amplificării propriei activități și acțiuni. Scrii istoria unei instituții pe care, să zicem, ai condus-o? Ei bine, elimini cu dezinvoltură nume și persoane care te-au ajutat eventual la importanta ta realizare, ca să rămâi singur cu meritele. O vreme, la început, câtă vreme trăiesc încă aceia care ar putea da vreo mărturie contrarie, riști să fii contrazis, dar atunci când personalitatea ta se ilustrează puternic în mentalitatea publică, aceștia ori sunt înțelepți și înțeleg că nicio corectură nu ar avea niciun efect, căci încrederea generală trece peste asemena amănunte, ori le e lehamite să mai deschidă gura sau să apese vreo tastă, ca să nu se trezească împroșcați cu noroi de masele de admiratori, necondiționați nici măcar de adevăr. De câte ori constat o asemenea rescriere, îmi amintesc de procedeul practicat cu asiduitate de cenzura comunistă și la noi, față de numele și realizările cuiva care alegea libertatea. Cărțile scriitorilor care rămâneau în lumea liberă erau scoase din librării și biblioteci, numele lor erau radiate din enumerări, iar texele critice referitoare la vreo operă de-a lor nu mai puteau fi editate. Era un fel de moarte civilă, pe care, la scară mai măruntă, o practică și multe personalități cunoscute pentru vederile lor democratice, sub ochii îngăduitori ai opiniei publice. Pentru că, odată ajuns eventual simbol al talentului sau luptei, ți se acceptă orice, prin acel transfer de autoritate care face mult rău, dar este foarte comod pentru oamenii care nu au timp, și de aceea nici chef, să stea să analizeze cuvânt cu cuvânt declarațiile sau scrierile memorialistice ale cuiva. Deci, metoda e simplă, dar dificilă: trebuie să te faci mai întâi cunoscut tuturor ca „amic al poporului“, să intri în conștiința publică, după care poți comite erori intenționate de memorie oricât ai vrea, că nu te mai amendează nimeni. Cei care ar îndrăzni ar fi calificați drept invidioși, dușmănoși sau chiar aliați ai celorlalți, nedemocrații. Iar în istorie, după ce dispar toți martorii, acesta rămâne adevărul și, risc să spun: așa se cam scrie istoria.
Articol apărut inițial în revista România literară
