Încep cu anumite precizări care ar fi trebuit făcute la finalul acestui comentariu de carte în serial. Sunt luat la întrebări de anumiți amici, cunoștințe, chiar rude, pentru notele de lectură de pe marginea volumului Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, reproduse în prima parte a comentariului[1]. Cum adică, ”Iuliu Maniu a fost cel mai important politician român din Secolul XX”? Cum adică, nu știi ce impardonabile greșeli a comis Maniu? Se exagerează meritele sale în înfătuirea Marii Uniri de la 1918. Nici cînd era deputat în parlamentul de la Budapesta nu ar fi făcut ”cît trebuie” (ca și cum cineva ar fi stabilit un standard al reprezentanților partidului etnic român transilvănean, dar într-o cultură a cîrcotașilor poți să te îndoiești de oricine) pentru cauza națională. Să nu uităm că el l-a adus pe tron pe Carol al II-lea, care a distrus democrația interbelică. A făcut pact cu legionarii (făcuse pact electoral și cu partidul evreiesc, iar cei care vorbesc de ”pact” au în minte ceva de tipul Pactului Molotov-Ribbentrop, ale cărui consecințe oricum nu au curajul să le invoce de mai multe decenii, iar în special în prezent, din motive de political correctness). Dacă nu se grăbea cu lovitura de stat din 23 august 1944, iar mareșalul Antonescu apuca să negocieze, atunci poate că România nu era condamnată la comunism (observ că nu este negat rolul său de inițiator al strategiei de dezaliniere de Germania nazistă, care a dus la lovitura de stat). Și cîte și mai cîte alte învinuiri. Probabil că dacă aș fi afirmat că Nicolae Ceaușescu a fost cel mai important politician român nu provocam atîtea reacții. Sau Ion Iliescu. Am adnotat textul cu reflecțiile lecturii Jurnalului interzis al lui Coposu, nu mă gîndeam că le voi publica vreodată, ceea ce nu înseamnă că le reneg; erau deopotrivă revelații și concluzii ale unor raționamente de tip istoric-politic. Și mai există aspectele cruciale despre care se evită discuția de mai multe decenii.
Iuliu Maniu nu a fost un politician perfect.
Nici nu a existat vreodată o asemenea creatură. Cine a susținut vreodată despre cineva că a fost un politician perfect, fie falsifica istoria, fie făcea parte dintre promotorii cultului personalității sau nu știa ce vorbește. Liderul țărănist a comis unele erori, a făcut anumite calcule greșite, pe lîngă toate deciziile și calculele corecte, și oricum el trebuie privit și judecat din perspectiva integrală a existenței sale tragice. În plus, ca urmare a tentativei slugilor Kremlinului și a istoriografiei comuniste de a-l elimina din istoria națională sau măcar de a-i diminua și falsifica activitatea politică, trebuie arătat că rezultatul scontat este chiar contrariul.
Iuliu Maniu a fost un martir.
Martirii nu pot fi comparați cu oamenii obișnuiți. Martirii nu pot fi judecați cu aceleași standarde precum politicienii obișnuiți, care au murit în confort, de moarte naturală, în apartamentele sau vilele lor, pe moșiile lor, alături de familie, în patul lor sau al vreunei amante, fără să ducă lipsă de nimic. Dacă Maniu ar fi fost lăsat să trăiască în liniște și să moară de bătrînețe la Bădăcin sau în altă parte, atunci ar fi fost cazul să fie și el privit, evaluat și judecat la fel precum politicienii ”normali”.
Comuniștii români, comisarii sovietici, agenții NKVD și stăpînul lor, Stalin, l-au ridicat pe Iuliu Maniu la rangul de cel mai important politician român din secolul XX. În urma notoriului proces înscenat, l-au condamnat și l-au omorît la Sighet, închisoarea-simbol a genocidului totalitar. L-au transformat pe Iuliu Maniu în MARTIR. A fost unul dintre martirii comunismului, unul dintre martirii neamului românesc. După căderea comunismului, s-a făcut prea puțin pentru onorarea tuturor martirilor comunismului autohton. Răul deceniilor de dictatură, represiune, persecuții, nu a fost exorcizat printr-un proces al comunismului, în care să fie judecați și condamnați (atît penal, cît și simbolic) toți cei care au participat și au fost complici la crimele împotriva umanității comise de regimul comunist, și în care să fie onorate victimele și martirii. Consecințele neexorcizării, ale neexercitării riturilor purificării sunt la vedere de cîteva decenii în Uniunea Sovietică, de unde a pornit răul, și în ”imperiul exterior,” iar în particular în România[2]. Unii chiar nu înțeleg cît rău a făcut comunismul, nu li se pare că avem de ce să condamnăm comunismul. Iar cînd calific acest tip de atitudine drept moral idiocy, atunci nu mă refer doar la stupiditatea nostalgicilor care au trăit în acele vremuri (unii au fost colaboraționiști, alții beneficiari, nu au deranjat niciodată regimul și nu au fost deranjați), ci și la anumiți reprezentanți ai generațiilor tinere care au auzit de la părinții, bunici, rude, adică în familiile lor, ba chiar la școală sau pe social media, că de fapt nici nu era atît de rău pe vremea aceea. Iar niciodată nu s-au obosit să verifice dezinformările pe care le-au primit din multiple surse.
La noi, marea excepție este Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, care nu a fost însă realizat de către statul român, de către autoritățile postcomuniste care chipurile au realizat și au beneficiat din plin de revoluția anticomunistă. Memorialul Sighet a fost început în 1993 de către reprezentanți ai societății civile, de Ana Blandiana și Romulus Rusan, cu o mulțime de colaboratori, iar proiectul Academiei Civicie a fost dus la bun sfîrșit după ani de muncă. Memorialul Sighet a fost premiat și recunoscut de către Consiliul Europei, numai în țara noastră nu se bucură de suficientă recunoaștere din partea autorităților, a autorilor de manuale, ca să nu mai vorbim de presa obsedată de scandaluri și breaking news. Cu timpul, cînd vor fi înțelese și onorate sacrificiile martirilor noștri, Memorialul Sighet va deveni principalul loc de pelerinaj al unei națiuni care reîncepe să-și asume trecutul și să-și onoreze liderii.
În creștinismul timpuriu, cel interzis în Imperiul Roman, credincioșii erau sistematic persecutați, răstigniți, uciși prin diferite mijloace. Sunt exemple memorabile de martiri ai creștinismului. După recunoașterea sa oficială, biserica creștină i-a onorat recunoscîndu-i ca sfinți. Iar totul a început cu onorarea apostolilor martiri, uciși la Roma, din ordinul împăratului Nero, între anii 64 și 68 Anno Domini: Apostolul Petru a fost crucificat; fostul prigonitor al creștinilor, Saul din Tars, care a devenit unul dintre cei doisprezece apostoli, sub numele Pavel, a fost la rîndul său decapitat. Convertirea și martiriul acestuia din urmă au anulat greșelile și păcatele.
După cum menționează Corneliu Coposu în jurnalul său (și se confirmă din numeroase alte surse), înainte și imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944, toate partidele, inclusiv comuniștii, Regele Mihai, l-au vrut pe Iuliu Maniu ca prim ministru, în semn de recunoaștere a meritelor sale în inițierea și organizarea vreme de ani a despărțirii strategice și militare de Germania nazistă. Singurul politician de anvergură din România celui de-al doilea război mondial, recunoscut ca atare atît de Winston Churchill, cît și de Stalin, și singurul acceptat pentru a se purta negocieri – în condițiile în care România ca stat era angajată într-un război împotriva Aliaților, iar imperativul era capitularea necondiționată, depunerea armelor, fără negocieri – era Iuliu Maniu. Dar el a refuzat să devină premier și am să revin asupra acelei decizii. Maniu mai refuzase anterior nominalizarea ca prim ministru și din partea Regelui Carol al II-lea și a mareșalului Antonescu. De fiecare dată era vorba de alte motivații, cele mai însemnate fiind legate de faptul că propunerile veneau în contexte în care un prim ministru nu ar fi avut putere reală (dictatura regală, dictatura militară, începutul transformării comuniste a statului).
Pentru o gîndire rațională și morală este de neînțeles de ce comuniștii s-au încăpățînat să umilească și să ucidă un om bătrîn și bolnav, cu atît mai mult cu cît el reprezenta un simbol al luptei pentru unitatea statului, pentru democratizarea țării și al rezistenței active împotriva dictaturii. Toți comuniștii români au fost staliniști, iar principala dogmă privind viitorul era că regimurile comuniste se vor extinde pe întreaga planetă, iar acel proces era ”ireversibil”. Din respectiva axiomă ei au tras concluzia că vor putea să scrie istoria așa cum le convenea. Iar din axioma ireversibilității decurgea convingerea că crimele împotriva umanității comise de ei nu vor fi niciodată judecate, ba chiar că aveau să fie date uitării. Dar instaurarea și succesul comunismului nu au fost ireversibile, și chiar dacă nu au fost judecate crimele împotriva umanității, măcar ele nu trebuie uitate. Nu poate fi dat uitării martiriul lui Iuliu Maniu și al celor suprimați de comuniști.
Comuniștii l-au transformat pe Iuliu Maniu în cel mai marcant om politic democratic al secolului XX în momentul în care au înscenat cel mai abominabil ”proces-spectacol” din istoria națională: ”Procesul Iuliu Maniu”, ”pentru crimă de complot, înaltă trădare, răzvrătire, insurecție armată și tentativă de uzurpare a ordinii constituționale”, început pe 25 octombrie 1947[3]. Alături de Iuliu Maniu au fost condamnați (enumerarea este în ordinea aleasă de judecători, în sentință) Ion Mihalache, Nicolae Popescu, Nicolae Carandino, Ilie Lazăr, Grigore Niculescu-Buzești, Grigore Gafencu, Alexandru Cretzianu, Constantin Vișoianu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Emil Oprișan, Florin Roiu, Emil Lăzărescu, Camil Demetrescu, Vasile Serdici, Radu Niculescu-Buzești, Ion de Mocsony Styrcea, Stoica Ștefan, Stătescu Dumitru. ”Procesul Iuliu Maniu” a fost un proces stalinist și a marcat anularea completă a independenței puterii judecătorești din România și transformarea ei în unealtă a regimului totalitar represiv, așa cum a rămas pînă pe 22 decembrie 1989.
A fost procesul-etalon, dar înainte și după ”procesul Iuliu Maniu” s-au desfășurat zeci de procese înscenate, pe modelul stalinist al terorii, fără posibilitatea reală a unor avocați, cu sentințele cunoscute în avans, cum ar fi: procesele ”criminalilor de război” (adică ale militarilor români care luptaseră pe frontul din Uniunea Sovietică pentru recuperarea teritoriilor furate de sovietici) și care au fost finalizate cu numeroase pedepse capitale, procesul ziariștilor ”criminali de război” și ”vinovați de dezastrul țării”, “procesul foștilor angajați ai Siguranței generale, Siguranței Prefecturii Capitalei și Siguranței Chesturii Cernăuți”, procesul loturilor ”din organizațiile teroriste <<T>> și <<Tinerimea Liberă>>”, procesul organizaței de rezistență Partizanii naționaliști români (acestea erau procesele grupurilor care făcuseră rezistență armată împotriva comuniștilor și ocupanților sovietici), procesul Centralei Evreilor (acuzată de a fi executat ordinele Gestapoului pentru prigonirea evreilor), ”procesul Antonescu”, procesul ”miniștrilor antonescieni”, procesul intentat ziarului Dreptatea, directorului său N. Carandino și girantului responsabil, acuzați de calomnie și defăimare de Gheorghe Gheorghiu-Dej, procesul ”celui de-al doilea lot al fugarilor de la Tămădau” [4]. Au fost epurări, procese înscenate, măsuri represive împotriva tuturor ”dușmanilor de clasă”, a reprezentanților fiecărei clase sociale sau categorii profesionale ”incorecte politic.” Statistic vorbind, cele mai multe victime ale proceselor înscenate au fost țăranii, după începerea naționalizărilor și colectivizărilor forțate. Cum se explică faptul că aproape nimeni nu mai vorbește astăzi despre ele, despre reprimarea răscoalelor țărănești și arestarea masivă a celor de la țară?
Ignorarea sistematică a proceselor înscenate de comuniști, a martiriului politicienilor partidelor noncomuniste, a elementelor sociale ”nesănătoase”, pieriți în sau distruși de sistemul penitenciar comunist și a numeroaselor încălcări grosolane, criminale, ale drepturilor universale ale omului și libertăților individuale, reprezintă elemente ilustrative pentru starea morală și intelectuală a națiunii noastre.
O națiune care își uită trecutul este condamnată să-l repete.
Cînd Iuliu Maniu și Corneliu Coposu glumeau despre ce se va petrece cu ei dacă vor veni comuniștii la putere și îi vor aresta, ei își închipuiau în mod naiv că vor avea parte de un tratament similar cu acela de care avuseseră parte comuniștii în închisorile lui Carol II și Antonescu, un fel de pensiuni, de unde se putea evada ușor, și că vor putea să joace bridge sau alte jocuri de societate. Dar comuniștii nu numai că le-au interzis să joace bridge, șah, ori să citească sau să scrie, dar pe lîngă bătăi, torturi și batjocură, au inventat metode inumane, demonice, de a-i lipsi de hrană, apă, haine, căldură, igienă, îngrijire medicală, precum și de a-i priva de orice fel de legătură cu lumea exterioară, iar în particular cu familiile, care vreme îndelungată nu au știut de ei. Iar cînd Iuliu Maniu sau Dinu Brătianu ori alții au decedat la Sighet sau în alte închisori, nu numai că nu s-a ținut vreo slujbă religioasă, dar trupurile lor au fost aruncate în gropi comune sau în locuri ferite, pentru a nu fi niciodată găsite.
NOTE
[1] Acest comentariu-recenzie de carte se bazează pe notele mele de lectură la volumul Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediție îngrijită și prefață de Doina Alexandru (București: Editura Vremea, 2014). Mă refer la text în formula Jurnalul interzis.
[2] Am scris pe larg despre comparațiile între regimurile unde s-au comis crime împotriva umanității, crime de război, crime împotriva păcii (nazism, comunism, imperiul japonez în al doilea război mondial), despre consecințele pe termen lung ale organizării tribunalelor internaționale de judecare a crimelor doar în statele învinse, în mod parțial și superficial, dar nu în regimurile comuniste, în Dan Pavel, Grajdurile lui Augias. Rituri de purificare în posttotalitarism (Iași: Polirom, 2017).
[3] Vezi cele patru volume Procesul Iuliu Maniu. Documentele procesului conducătorilor Partidului Național Țărănesc, ediție și studiu introductiv de Marcel-Dumitru Ciucă: I. Ancheta; II. Procesul public, Partea I și Partea a II-a; III. Sentința (București: Editura SAECULUM I. O., 2001).Sunt peste 1.750 de pagini de documente care merită nu doar citite, ci mai ales studiate și explicate pentru ca publicul să înțeleagă cum s-a pus fundamentul regimului totalitar comunist.
[4] Dintr-o amplă bibliografie privind procesele staliniste, cititorul român poate citi cu folos ediția revizuită a capodoperei lui Robert Conquest, Marea Teroare. O reevaluare, traducere de Marilena Dumitrescu (București: Humanitas, 1998). Pentru detalii cronologice privind procesele înscenate de comuniști, precum și pentru ansamblul măsurilor luate pentru instaurarea regimului comunist criminal totalitar, din perioada 23 august 1944-24 februarie 1948, vezi Ș. Rădulescu-Zoner, D. Bușe, B. Marinescu, Instaurarea totalitarismului comunist în România (București: Cavallioti, 2002). După data menționată aici au continuat procesele, mai ales că au fost ”valuri” ale persecuției.
