Rosa Grădinaru (n. Kronenfeld) s-a născut în 23 august 1934 în Cernăuți. Evreică, religie: mozaică; studii: 8 clase; profesie: operator chimist, pensionară. Interviul a fost realizat de Cosmin Budeancă și Valentin Orga la 23 decembrie 2003, în Orăștie și se află în Arhiva Institutului de Istorie Orală din Cluj-Napoca, cotele 723 și 724.
La 22 iunie 1941 armatele germane și române au atacat Uniunea Sovietică. În perioada care a urmat au avut loc numeroase incidente îndreptate împotriva populației evreiești, considerată, în totalitate, vinovată pentru atitudinea ostilă pe care unii evrei au manifestat-o împotriva armatei și administrației românești în timpul retragerii acestora din iunie 1940.
În august 1940 populația evreiască rămasă în Basarabia și Bucovina de Nord a fost concentrată în lagăre și ghetouri iar ulterior deportată în Transnistria. Aici o parte dintre cei deportați și-au pierdut viața datorită condițiilor nefavorabile, a frigului, foamei, epidemiilor. Dintre cei care au supraviețuit, unii au acceptat să-și povestească experiențele tragice prin care au trecut, un astfel de caz fiind și cel al doamnei Rosa Grădinaru (n.Kronenfeld).
[Cosmin Budeancă]: Povestiți-ne, pentru început, ceva despre familia dumneavoastră!
M-am născut în orașul Cernăuți, capitala Bucovinei. E un oraș foarte frumos… Taică-meus-onăscut în 1902 și îl chema Simon și o fost pantofar. Pe mama o chema Ethel și s-a născut în 1905. Ea, săraca, lucra sezonieră la o fabrică de ciorapi… Atuncea, pe vremurile-alea, femeile nu lucrau… Mi-aduc aminte că… în ’40 o fost aia, tata zâcea: Să știi că nu te mai las să lucri, numai să ne cumpărăm un aparat de radio… Atuncea un aparat de radio o fost ceva mare. Părinții mei o fost oameni cinstiți și foarte religioși. În special tatăl meu o fost extraordinar de religios.
[C.B.]: Bunicii erau tot din Cernăuți sau erau veniți de altundeva?
Bunicii mei din partea lu’ mama or trăit la Hotin. Poate-ați auzit de Hotin… Părinții lui taică-meu erau din Cernăuți. Și părinții mei o’ reușit de și-or cumpărat o casă, nu mare, că n-am fost oameni bogați, da’ nici chiar săraci. Două camere, bucătărie, un antreu, grădină nu. N-am avut o casă așa mare, da’ frumoasă… Și taică-meu n-o avut propriu-zis un atelier. Era în casă un coridor, antreu’, care era foarte frumos, cu multe geamuri împrejur, și foarte spațios și el o lucrat acolo.
[C.B.]: Câți frați ați avut?
Am fost trei copii… Am mai avut doi frați, unu’ mai mare cu doi ani, născut în ’32 și unu’ s-o născut atunci când am și cumpărat casa… (se gândește – n.e.) cam prin ’38… Atunci s-o născut fratele meu ăla mic, în ’38, în 18 mai.
[Valentin Orga]: Când erați copilă, grădinița era organizată pe lângă sinagogă sau era de stat?
Cred c-o fost grădiniță de stat… Așa mă gândesc, c-o fost grădiniță de stat, c-am fost mai mulți, nu numa’ evrei.
[C.B.]: Vă mai amintiți cum erau sărbătorile înainte în Cernăuți?
Apăi la noi în toată vinerea sara maică-mea aprindea lumânări și tata mergea la biserică. Și întotdeauna vineri seara aveam doi colaci acoperiți c-un șervețel și făcea taică-meu rugăciune pe un pahar de vin. Și aveam un meniu de mâncare de Sabat… de vineri sară și sâmbătă… ca niște piftele în sos și o supă cu câte-o bucățică de carne fiartă. Și sâmbătă dimineața tata se scula pe la 8 și se ducea la biserică și mama rămânea cu noi. Mâncarea era pregătită, făcută, că sâmbătă la noi nu să face mâncare. Tata venea de la biserică cam pe la 11.30-12 și era așa o armonie… Mama mea o avut opt frați… șasă o fost în Cernăuți și o soră și-un frate or fost plecați în America de tineri. Chiar la New York stăteau, și-am avut și adresă… da’ acum îs morți de mult și ei. Și tata o avut cinci frați tot în Cernăuți. Și sâmbăta și duminica de multe ori vineau, jucau Rummy, mama le servea ceai cu lămâie, dacă avea, ceva fursecuri… Era o armonie între ei, era așa o veselie întotdeauna.
[C.B.]: Cartierul în care ați locuit era evreiesc sau era mixt?
Am fost vreo cinci familii de evrei, restu’ o fost români, da’ ne-am avut foarte bine. La noi de Paști, de exemplu, se obișnuiește să se facă mâncări aparte. Să mâncă pască în loc de pâine și întotdeauna la familiile ăstea le ducea mama pască. Ne-am avut foarte bine cu vecinii. Foarte bine am trăit cu ei, nu ne-am certat niciodată.
[C.B.]: Veneau copiii români la dumneavoastră de Paști?
Da, și taică-meu întotdeauna îi primea și le dădea mai mult bani, că prăjitură noi nu prea făceam, că n-aveam sărbătoare. Acuma eu țân și ăștelalte, da’ atuncea noi n-am avut… (râde – n.e.) Tata, care era foarte religios, le dădea întotdeauna câțiva lei, cât era pe vreme-aia, nu mai știu. Da’ ne-am avut foarte bine. Am trăit în armonie cu românii de pe strada noastră.
[C.B.]: Și de Crăciun cum era?
Pe vreme-aia nu să sărbătorea ca acuma. Aicea văd că-i mai mult obiceiu’, da’ la noi să știți că nu prea mereau așe cu colinzi. Mi-aduc aminte că odată, de Anu’ Nou, veneau câțiva copii, cred că cu sorcova… Aia mi-aduc aminte da’ alte lucruri nu prea…
[V.O.]: Pe stradă existau locuri comune de joacă unde vă întâlneați și cu copiii români?
Sigur că da! Ne jucam cu toții acolo, cu minjea, paradisu’, de-a ascunsălea… jocuri de-astea. Dar altceva nu. Jocuri de-stea.
[C.B.]: Înainte de război când era curentul naționalist foarte accentuat, familia dumneavoastră a avut probleme?
Nu, noi n-am avut, fiindcă străduța unde-am stat era foarte aproape de centru, da’ nu era prea umblată. Era ca o periferie. Și când o fost cu lejionarii știu că spunea tata: Vai, mi-i frică să mă mai duc și la biserică. Da’ niciodată n-o avut neplăceri. Da’ or fost și cazuri când or omorât… De exemplu, pe un frate de-a lui taică-meu care o stat pe o stradă la care-i zâcea Strada Evreiască, unde o făcut și ghetou’ după aia… în ’39, înainte de a veni rușii, l-o’ scos afară din casă și-o’ spus că ar fi avut legătură cu comuniștii și l-or împușcat pe loc. Aiurea, așa! N-o existat leje, n-o existat nimica. Și o rămas nevastă-sa văduvă cu trei copii… O fost foarte greu, o fost probleme… Și știu că era foarte năcăjit taică-meu… Da’ io ca copilă n-am simțit. Am fost acolo în cartieru’ ăla cu copiii, m-am jucat, nu conta că-i român, că-i rus, noi ne-am înțăles.
[C.B.]: Dar cine l-a omorât pe unchiul dumneavoastră nu ați aflat?
Apă’ lejionarii, că o fost de lejionari români. Acuma ăsta-i adevăru’… Ce pot să zâc? C-or fost nemți? Nu. Or fost lejionarii.
[C.B.]: Când a început războiul ce spunea tatăl dumneavoastră? Ce părere avea?
Cernăuțiul o fost ocupat de români… și în ’40, imediat cum o-nceput războiu’, am fost ocupați de ruși. Or năvălit rușii… Înainte, până când or intrat rușii, ai găsât de toate, da’ dup-aia o fost dezastru. Or fost timpuri grele… Or luat prăvăliile… Era deja criză de ulei, de zahăr. Pân-atuncea n-am știut că ce-i aia cartelă… Te-ai dus, ai luat o jumat’ de kil, un kil, cinci kile, 10 kile de zahăr, le-o părut bine că iei, dar atunci or început deja cu cartelă… Noi nu am fost obișnuiți, da’ ne-am obișnuit și cu cartelă…
Și în ’41, în iunie mi se pare, o-nceput războiu’. Am fost copil, da’, totuși, îmi amintesc… Ne-am trezit dintr-odată cu avioane rusești… Cernăuțiu’ o fost bombardat, da’ nu tare, că nu s-o distrus decât chiar prin centru. Noi, cum vă spun, am fost mai la periferie… Și vreo patru săptămâni n-or fost în Cernăuți nici rușii, nici românii, nici nemții. Și după aia românii și armata germană or intrat și or ocupat iar orașul. Și de-acolo o-nceput năcazul. Știu că or dat foc la magazine și o fost un fel de haos. Mi-aduc aminte că mama mea a fost foarte curajoasă, și o luptătoare mare… Ea dac-o văzut că ceva ne lipsește s-o dus în oraș să vadă… Și tata zâce: Nu te du acuma că nu știi ce-i! Păi să moară copii de foame? Și s-o dus și o adus acasă două lăzi de ciocolată de-aia umplută… una o zâs că-i de cinci kilograme și una parcă de șase kilograme… și mi-o adus vreo cinci ursuleți și păpuși. Am fost cea mai fericită… Pân-atuncea n-am prea avut păpuși fiindcă părinții mei o’ strâns ban cu ban să-și achite casa și să-și ieie radio… Și o spus: Intră oamenii și iau tot ce-i în magazine. I-o n-am luat decât ciocolată. Apă’ ne dădea porție, câte-o bucată cu o bucată de pâine, restu’ țânea sub pat ascunse că să nu luăm, să nu mâncăm chiar așa că să gată… Știți? Și zahăr n-am mai avut… Și am remarcat unde-o pus-o și ne mai băgam și mai scoteam câte-o bucată de-acolo. No, ca copiii!
[C.B.]: Când au intrat armatele române și germane în Cernăuți au fost cazuri de violențe împotriva evreilor?
Da! Măcel! Măcel! Pe stradă… vă spun, maică-mea o fost curajoasă… ea când pleca nu prea purta steaua, da’ dacă te oprea și-ți cerea acte, dacă erai evreu și nu aveai steaua… te omorau. Cine-o vrut te-o omorât… N-o fost leje să zâci că-l condamnă… Sau să-ți ia inelele de pe degete sau cerceii din ureche… De exemplu evreii nu să mai duceau la un spectacol sau la un cinema… Poate mai mereau copiii, ziua, că n-aveau buletin, da’ sara să circuli… nu exista. Era câte-o bandă de-asta și te-o bătut pân’ te-o omorât sau chestii de-astea… Și o fost multe fete violate atunci… Vă spun că în timpu’ lejionarilor o fost groaznic. O fost ură de nații, și răutate… Și n-o fost leje pentru cine o făcut rău. Scria și afișe în oraș că nu să pedepsește dacă jefuiești sau omori evrei. O fost groaznic! Și aia o fost începutu’, că ce-i mai greu vine-acuma… (râde trist – n.e.)
Știu că taică-meu zâce’ odată… (coboară vocea – n.e.) parcă îl și aud: Or venit iară românii și nemții… Acum cine știe ce-o mai fi? Când or intrat nemții și românii or zâs că o fost afișat prin oraș că dacă vor să jefuiască evrei, să le ia averea, să-i omoare, nu-i leje… poate să facă. Io n-am văzut afișul, c-am fost prea mică… Și chiar dacă vine vecinu’ și te omoară… nu-i leje. Atunci am stat mai mult ascunși în casă și o fost foarte greu. Și s-o dat ordin ca toți evreii să poarte steaua galbenă cu șasă colțuri…
Țân minte că taică-meu de biserică nu s-o lăsat niciodată. Și întruna vinea la ora 12 de la biserică, nu să grăbea, că și-așa nu lucra sâmbătă… Și când Cernăuțiu’ o fost ocupat de români și de nemți, într-o zi o plecat la 8 la biserică, și pe la 8 jumate vine speriat, tăt în fugă… Io mă mir că nu exista să nu să țână slujbă. Ethel! Repede! Îmbracă copiii! Rucsacurile le-am avut făcute dinainte, c-am zâs că dacă-i război să avem ceva pregătit… Zâce: Repede, c-or făcut un ghetou pe Strada Evreiască… Trebe să părăsim casele în timp de douășpe ore și să merem acolo! Așa am făcut. Mama săraca ne-o băgat în rucsac, da’ ce poți să bagi? Tăți am avut rucsaci, afară de ăla mic… Și io am avut unu’, ceva cât de mic, n-o avut nu știu câtă greutate… pentru puterile mele. Și în el aveam o pereche de ghetuțe, o pereche de pantaloni de trening, o rochiță, o căciuliță pe cap… Am fost îmbrăcată de toamnă. No, unde să merem? Ne-am dus acolo… Acolo or fost foarte mulți evrei, era și o sală de teatru, de cinematograf, cu două etaje… O fost o sală foarte mare, și-o fost și la etaj, și în loje, și la etaju’ II. Și fiecare o avut o bucățică de loc unde ți-ai țânut truștele, adică ce-ai cărat de-acasă. Da’ multe n-ai putut să cari. De exemplu, mama o avut murături puse, că o fost în toamnă, cred… Ălea o rămas acasă. Casa încuiată, cu mobilă, cu perini, dune… Ce-ai putut să-ți cari? Lucruri chiar necesare de-mbrăcăminte și-o perină la copii… lucruri de-astea. Și te culcai acolo pe jos, pe locu’ ăla. Părinții mei n-or avut nici loc unde să se culce, ca să dormim noi…
Da’ n-o fost tăt Cernăuțiu acolo. Că, de exemplu, dacă ai avut neamuri pe strada aia te-ai dus la o mătușe, la o verișoară, la un văr, că să stai și tu acolo. Fratele lu’ tata care o fost împușcat, acolo o stat, cu soția și trei copii. Și am stat la ei o perioadă, dar dup-aceia au mai venit și alte neamuri, care au fost pe alte străzi… Și până la urmă noi ne-am mutat în sala aia de cinema. Și au înconjurat locu-ăla cu sârmă ghimpată… Când te duceai pe stradă, dacă te-o văzut că ești evreu și ai steaua… gata, te bătea… Noi, copiii, n-am ieșit niciodată de-acolo. Am stat acolo câteva luni în ghetou, și se mai duceau părinții dup-o pâine sau ceva…
[C.B.]: Erau și alți copii acolo?
Da’ cum să nu? Erau familii! Și-o fost și familii mixte… Că și înainte de război se căsătoreau așa, deși nu chiar ca acuma. Și, de exemplu, dacă bărbatu’ o fost evreu și soția româncă or fost duși și le-o obligat pe femei să divorțeze. Și când o fost invers o fost foarte persecutați, n-or avut drept la muncă… Or dus-o foarte greu, foarte rău.
[C.B.]: Cât timp ați stat în ghetou aveați voie să mai ieșiți?
Ne mai lăsa și să ieșim, da’ trăbuia să ai steaua galbenă, și eram păziți. Era o ieșire aicea, o ieșire acolo, una dincolo, și numa’ pe-acolo ai putut să ieși, că doar n-ai putut să sari peste sârma ghimpată. Și când te duceai la coadă la pâine sau la ce să mai dădea, de multe ori te-o țâpat afară din rând, c-ai avut steaua, și fără stea iar n-ai putut mere. O fost foarte greu. Și io când eram copilă atât de mult îmi doream și atât de mult zâceam cătră mama: Io de ce n-am călătorit niciodată cu trenu’? Și mama zâcea: Da’ ai fost. Când erai foarte mică am fost la Hotin la bunici. Da’ io nu mi-am mai adus aminte deloc, că am fost de vreo doi ani… Zâceam: Vai, atât de mult aș dori să călătoresc și io cu trenu’… Și-ntr-o noapte, să fi fost pe la 11-12, or venit jandarmii cu bastoane… Iute! Iute! Iute, la gară! Iute! Iute! Iute la gară! Apăi urlete, zbierete, plânsuri de copii. Și dacă n-ai mai putut, te-o tras și te-o omorât acolo.Și ne-o dus la gară, că gara o fost aproape… Îs plecată din Cernăuți din ’46, da’ și-acuma-mi aduc aminte toate străzile, toate colțurile, de cred că dacă m-ar lega cineva la ochi, știu unde-i gară, știu unde-o fost casa noastră și tot…
Și ne-o dus repede la gară, fiecare cu rucsacu-n spate, mama cu ăla mic în brață, că n-o avut nici patru ani… Și am avut în rucsac două-trei zdrențe, că n-am putut să car, o bucată de pâine și-o sticlă de apă de-o juma’ de kil. Aia știu c-am avut, și încă ceva de-ale mâncării. Și repede, repede, repede. Și o fost bou-vagoane, bineînțeles… Ne-o-mpins, ne-o bătut… Îmi aduc aminte că mama s-o urcat rapid în vagon, că dacă nu, acolo erai mort… și tata o fost jos și m-o ridicat și m-o dat și pe mine… Și fratele meu mai mare o urcat singur… Și: Vai, Doamne, îți mulțumesc c-am reușit să ne urcăm. Și acolo în vagoanele-lea știți cum am stat? Unu’ peste altu’, grămadă, că n-ai avut loc nici să șezi pe rucsac… Mai rău ca animalele. Ne-o băgat acolo, ne-o închis pe dinafară… și trenu’ ne-o dus, ne-o dus… (tristețe în glas – n.e.) Erau și oameni tineri, și oameni mai în vârstă… Unde ne duce? Unde ne duce? Și era câte-un tânăr, cum ați fi dumneavoastră, și era gemulețu’ ăla mic, și să urca să vadă… Parcă ne duce acolo… Parcă ne duce dincolo… Și necesitățile le-ai făcut unde-ai putut… Era o gaură-n podea… Și mâncare nu, apă nu… Oamenii s-or țânut cum or putut…
Și am călătorit vreo două-trei zile, da’ trenu’ n-o mers într-una… Merjea, să oprea, stătea vreo două-trei ore, iar pleca… Și asta o fost vreo două zile și ceva, c-a treia zi am ajuns. S-o desfăcut vagoanele și ne-am dat jos din tren. Și nu era decât armata română, da’ nu mulți… Și erau acolo niște căs goale, tot de evrei, care deja or fost duși. Noi am fost cu primele transporturi… Ne ducea și pe noi la Auschwitz, da’ n-or fost făcute ălea de gazare… Și o zâs că să ne adăpostim acolo, și să stăm până la noi ordine.Am stat acolo… Cât să zâc? Nu mult… câteva zile. Atunci am mai și umblat, că n-am fost așa supravegheați grozav acolo, că n-ai avut un’ să te duci, ce să faci… Și după câteva zile o spus așa: Să iasă tătă lumea afară! Bărbații aici, femeile cu copii aici! Aia o fost într-o miercuri… nu uit niciodată… Și din clipa aia, io nu l-am mai văzut pe taică-meu trei ani de zâle…
****
Cosmin BUDEANCĂ
Valentin ORGA
Interviul a fost publicat inițial în Memoria – revista gândirii arestate, nr. 55-56 (2-3/2006), pp. 198-217.
