Perspectiva privirii apostolice descinde dintr-un timp care este o ambasadă a Prezentului hristic. Aceasta reiese și din fragmentul de frescă – vezi foto alăturată – găsit la Mănăstirea Vatopedu (Sf. Munte Athos), datat 1170-1180, o temă uzuală, în fond, pentru întregul creștinism: binecunoscuta îmbrățișare a celor doi Apostoli Sf. Petru și Sf. Pavel, deseori reluată în iconografie…
Dacă vom privi cu atenție, un detaliu încărcat de sens se profilează într-atât încât ajunge să devină punctul central al frescei. Capetele unite ale Sf. Apostoli alătură un ochi al unuia și un alt ochi al celuilalt într-o intimitate ce pare a fi devenit un singur ochi. Geniul autorului frescei nu a zugrăvit accidental această imagine, dimpotrivă, a subliniat-o premeditat într-o îmbrățișare de frați siamezi: un ochi se prelungește în celălalt, conturul de graniță dispare, diafanul pupilei – locul prin care (se) poate zări sufletul –, sprâncenele și cearcănele, toate sunt înscrise într-o unică arcuire ondulatorie. Ochiul rezultat, precum o elipsă care conține în miezul său focarele celor două pupile ale apostolilor, este cumva nelumesc, te cutremură la gândul realității celor de Sus. „Unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20), îți vei aminti pe loc, dacă vei contempla îmbrățișarea apostolică și vei medita la alura concentrată, ce angajează uimirea privirii celorlalți doi ochi, mărginași, ai frescei. Dar aceasta nu pare a fi totul, căci cutremurul privirii din mijlocul ființei rezultate prin această îmbrățișare abia înflorește.
Rămași martori pe margini, ceilalți doi ochi ai apostolilor contemplă uluiți rezultatul comuniunii. Pe bună dreptate, căci – dacă este să așezăm imaginea în lumina unei perspective comparate a religiilor – nu este nicidecum o temă nouă, în varii tradiții vom găsi termeni precum „al treilea ochi”, „ochiul ciclopului”, „ochiul tigrului” ș.a.m.d. Niciuna însă nu echivalează situația de față. De unde se vădește, iarăși, diferența adusă de creștinism: o altă vârstă a omenirii, ale cărei valențe sunt iubirea și comuniunea întru Hristos. Aceasta radiază din ochiul cel nelumesc, aceasta este puterea și mesajul ochiului apostolic. Ne vom mai aminti de înrudirea cu ochii îngerilor – unii într-atât de numeroși încât sunt zugrăviți pe întreg „corpul” acestora, în cazul anumitor specii îngerești. Ceea ce vrea să ne trimită la omnisciența îngerească, la perpectiva holistică a ochiului îngerului în raport cu lumea. Ochiul apostolilor îmbrățișați este echivalentul acestei priviri îngerești – de unde și viața monahului care devine, treptat, viață îngerească. La limita luminoasă, înaltul dinspre care privește ochiul apostolic devine la capătul drumului – și al îmbrățișării – chiar ochiul lui Hristos, care promite să surmonteze prezenta lume creată, ba chiar și perspectiva îngerească…
Epura acestei perspective apostolice ajunge în lumea terestră o binecuvântată fascinație – uneori frică, alteori mirare – raportată la cele divine. Dar, în limitele precare ale omenescului, se poate metamorfoza în varii monstruozități, în ochi ai Gorgonelor, în diabolizarea a ceea ce omul refuză ori nu este pregătit încă să înțeleagă. A privi chiorâș spre aproapele tău, a ieși din îmbrățișarea cu celălalt de o aceeași credință cu tine, chiar dacă-i de o altă confesiune ori religie, a uita că frumusețea omului, indiferent de modalitatea în care se racordează la sacru, stă în ochii privitorului sunt doar câteva din posibilitățile de a deraia de pe Calea Împărătească. Ieși de pe Cale atunci când nu mai conștientizezi prezența atoatevăzătorului Privitor, pierzi ținta – de unde și înțelesul etimologic al cuvântului păcat…
În pofida micilor neînțelegeri, omenești, dintre Sf. Petru și Sf. Pavel – păstrate în istoriile tradiției, dar și în Scripturi – îmbrățișarea apostolică dă seama de peste veacuri despre Biserica una. Poate fi o amintire, poate fi și o profeție. Vom găsi ecouri târzii, sub felurite simboluri, ale Bisericii nedespărțite pe pereții bisericilor din Bucovina (vezi cărțile și studiile dedicate acestor fresce, semnate de iconarul Sorin Dumitrescu ori de cercetătoarea Anca Vasiliu). „Perspectiva inversă” despre care vorbesc studiile lui Pavel Florenski este doar un pas intermediar pentru decriptarea înțelesurilor ochiului apostolic. Cel mai bun studiu despre icoană, recunoscut ca atare chiar de ortodocși, aparținând Cardinalului Christoph Schönborn (vezi „Icoana lui Hristos”, Ed. Humanitas, 2011), ne retrimite la surse și să ne atenționează că tradițiabizantină deține încă multe taine de împărtășit.
…Dar astăzi Bisericile sunt mai degrabă într-o stare de îmbrânceală, nicidecum de îmbrățișare: enclavizarea și atomizarea ortodoxiei prin îndepărtarea de catolicism este totuna cu risipirea și „adaptarea” la modernitate – excesivă, pe alocuri – a catolicismului prin îndepărtarea de ortodoxie. O încercare de resetare ecumenică locală, în istoria recentă, o tentativă de îmbrățișare a fost adusă ortodoxiei de participanții la mișcarea Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim (București), în anii postbelici. Comuniunea protagoniștilor Rugului Aprins vibrează încă și a produs valuri ale căror urme pot fi regăsite, discret, și astăzi. Căci acei oameni nu au fost numai lucizi căutători ai isihasmului – precum vom mai găsi în câteva școli de rugăciune ortodoxe, chiar în România secolului XX –, ci și-au calibrat eforturile până la capăt, deschizând brațele inimii și minții spre știință, cultură și spiritualitatea universală. Fiindcă au realizat că adevărata privire și reala îmbrățișare apostolică pornește din inimă către o altă inimă. Până ce ne vom regăsi cu toții îmbrățișați în inima lui Iisus…
Ecou al creștinismului primelor veacuri și al fascinantei oecumene bizantine, creștinismul de care se lasă îmbrățișați și cu care ne îmbrățișează protagoniștii Rugului Aprins poate fi rezumat, exemplar, prin aceste cuvinte testamentare aflate în Jurnalul profesorului Alexandru Mironescu (vezi „Admirabila Tăcere. Jurnal (1967-1968)”, Ed. Eikon, 2014): „20.VII.1968. Urez câtorva scumpi prieteni, la care mă şi gândesc scriind aceste rânduri, să ajungă la acea conştiinţă care depăşeşte sentimentul, în mod obişnuit mai puternic decât ea, al apartenenţei la nişte condiţii fizico-geografice-biologice-rasă, neam, ţară, ș.a.m.d. și să trăiască efectiv conştiinţa că aparţin unei familii spirituale, unde «nu este Iudeu, nici Elin, nu este rob, nici slobod», unde, pe tot pământul, se poate afla la el acasă, pentru că îşi poartă, ca melcul, chilia pretutindeni; şi pre Dumnezeu.”.
Moștenirea Monseniorului
…Ortodox fiind, semnatarul acestor rânduri s-a întrebat, natural, care este moștenirea lăsată de Fericitul Vladimir Ghika? Îndrăznesc să susțin că există personalități – rare – ale Bisericii care primesc, fie precum un fulger, uneori, fie definitiv, spre finalul lucrării pământești, această harismă a perspectivei apostolice. Ochiul apostolic nu este interzis oamenilor, dimpotrivă – este o invitație suprapusă cu cea la îndumnezeire. Consider că, în secolul XX, unul dintre românii căruia i s-a dat această harismă a perspectivei apostolice a fost Fericitul Vladimir Ghika.
Și ortodocșii din România au avut câteva astfel de personalități, unele discrete, altele de notorietate, precum Pr. Arsenie Boca. Reamintesc o rostire – evitată, din păcate, de anumiți ortodocși –, a Pr. Arsenie Boca (personalitate care este un fel de corespondent ortodox al lui Padre Pio, în opinia subsemnatului), care susținea, firesc, că nu există deosebiri fundamentale între ortodocși și catolici. Aceasta și este una din valorile perene ale perspectivei apostolice: ecumenismul bine temperat. Aceasta a demonstrat prin întreaga sa viață, după momentul convertirii, Fericitul Vladimir Ghika.
Dar a fost oare Monseniorul Ghika exclusiv catolic? Se poate să fii și catolic, și ortodox în același timp? Dincolo chiar de faptul, cu totul rar, al șansei ca Fericitul să fi slujit în ambele rituri, și catolic, și ortodox? Pentru cel dăruit cu harisma privirii apostolice, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Paradoxal, Monseniorului Ghika nu s-a comportat vreodată ca și cum ar fi părăsit definitiv ortodoxia! – de unde și celebra sa afirmație: m-am făcut catolic ca să fiu un ortodox mai bun. De obicei, convertiții la o confesiune, la o religie, suferă de un sindrom „clasic” comparabil cu îndrăgostirea puberilor: își imaginează că manifestările, cât mai vocale, de adeziune la drumul nou ales presupun, obligatoriu, și declarații negative referitoare la drumul tocmai părăsit. Este o atitudine ridicolă, firește – ceea ce, acolo unde vorbim de religii și de confesiuni autentice, demonstrează profilul imatur al convertitului.
Născut într-o familie de ortodocși, Monseniorul Ghika a devenit, în timp, prin trecerea la catolicism, un veritabil ambasador al ortodoxiei între catolici. Există câteva exemple, răvășitoare, care dovedesc această atitudine nobilă. Dar nici nu putea fi altfel, căci vorbim despre o personalitate de o înaltă ținută spirituală și, credem, de un posesor al perspectivei apostolice, sinceritatea dialogului interconfesional fiind de la sine înțeleasă.
În cazul Monseniorului Ghika am putea medita dacă nu cumva – alături de câteva personalități ale Rugului Aprins (Pr. Benedict Ghiuș, Pr. Andrei Scrima, Pr. Daniil Teodorescu (Sandu Tudor), Alexandru Mironescu ș.a.) – putem vorbi despre o nouă vârstă, sensibil mai matură, a relațiilor interconfesionale din România. Nu este cazul să insistăm aici, cercetările ulterioare vor aduce lămuriri. Cercetarea agendelor Monseniorului Ghika confirmă cele câteva întâlniri – despre care știam din firave surse ortodoxe – și dialoguri de suflet dintre Monsenior și unii membri însemnați ai Rugului Aprins (Pr. Benedict Ghiuș, Sandu Tudor, Vasile Voiculescu).
Dar și mai importantă ar fi conștientizarea necesității și trăirea efectivă a acestei noi vârste a relațiilor interconfesionale românești, în care să nu mai fie alimentate conflictele, în care să nu se mai răspundă la provocări, în care să se zâmbească mai des spre aproapele cel de o altă confesiune. Gândirii orizontale, cantitative, axate pe numărul de credincioși și pe averi pământești, pe atitudinea revanșardă, i se poate oferi șansa sublimării și mărturiei în Duh. Păstrarea identității confesionale nu cheamă automat permanente polemici, țâfne și ghionturi ori întreținerea de conflicte cu alte confesiuni.
Moștenirea Fericitului Vladimir Ghika nu poate însemna, așadar – și nici nu are acoperire în realitatea vieții acestuia – un nou instrument de luptă al (greco-)catolicilor împotriva ortodocșilor, nici atitudinea trufașă a ortodocșilor (care provine din aceeași „bătălie”) la adresa catolicilor. Cum am mai spus-o, există și activiști ortodocși, și catolici, și (neo)protestanți care, prin comportament, se plasează mai aproape de activismul și de ideologii partidelor politice, iar nu de mărturia creștină. În cazul Fericitului Vladimir Ghika, toate aceste activisme sună fals, întrucât mărturia sa provine din perspectiva apostolică, așadar este păcat ca (astăzi sau mâine) să fie diminuată prin instrumentalizarea confesională a memoriei sale…
Vorbim, în fond, despre un ecumenism pneumatic, și, așa cum s-a mai spus (Alexandru Duțu), despre o ierarhie pneumatică, animată de Duh (Spirit). Pe lângă liderii formali (papi, cardinali, patriarhi, mitropoliți, episcopi), există în Biserică și liderii informali, o ierarhie pneumatică. Fără doar și poate, în anumite cazuri, amintind astfel de primele veacuri creștine, cele două categorii se reîntâlnesc într-una și aceeași persoană, cum este cazul Sf. Ioan Paul al II-lea…
Fericitul Vladimir Ghika a fost, indubitabil, un astfel de lider pneumatic, un mesager al Bisericii nedespărțite, a cărui perspectivă apostolică asupra creștinismului surmonta delimitările interconfesionale. Cuvintele sale calde, ba chiar comunicările pe care le-a susținut despre temele cele mai de preț ale ortodoxiei – precum liturghia, evlavia către Sf. Fecioară Maria, cântul bizantin etc. – sunt pe același plan cu sentimentele dovedite față de alte confesiuni (protestanți etc.). Sau, în altă perspectivă, complementară, după cum nota Horia Cosmovici: „Monseniorul se ocupa de suflete şi nu de confesiuni”…
O altă vârstă a relațiilor dintre ortodocși și (greco-)catolici a adus-o, îndrăznesc să cred, și recenta beatificarea a Monseniorului Vladimir Ghika. Fiind martor și comentator în media, în direct, al evenimentului, am fost impresionat de această observație sesizată de multă lume, inclusiv prin participarea entuziastă a ortodocșilor. Viața, faptele și opera Fericitului Vladimir Ghika pot fi amintirea și promisiunea unei alte vârste numai dacă vor fi (re)cunoscute ca atare de cât mai multă lume. Să ne lăsăm însoțiți de privirea apostolică a Fericitului Vladimir Ghika, pe măsură ce ochiul nostru pământesc îl va descoperi, treptat…
Textul de față este un fragment, adaptat, al prefeței la volumul „Fericit”
– convorbiri despre personalitatea Monseniorului Vladimir Ghika, realizate de Claudia Stan,
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 2015.
