“Papa Leon al XIV-lea a rostit recent la Metz, la Centrul de Congrese Robert-Schuman, primul său mare discurs despre Europa, urmat de o slujbă religioasă la catedrală. Orașul nu a fost ales întâmplător. Personaj-cheie al reconcilierii franco-germane și al construcției europene, originarul din Moselle Robert Schuman (1886–1963) a trăit și își doarme somnul de veci la Scy-Chazelles, un sat situat la periferia orașului Metz. Însă deputatul și ministrul era, de asemenea, un creștin exemplar. Socialistul Vincent Auriol, președinte al Franței în timpul celei de-a IV-a Republici îl numea „omul cu sutana invizibilă”.
Papa Francisc l-a declarat venerabil — ceea ce înseamnă că viața sa este propusă drept exemplu creștinilor, întrucât a trăit virtuțile evanghelice într-un mod eroic. Aceasta este prima etapă a canonizării. Următoarea etapă, procesul de beatificare a lui Robert Schuman, este în curs de desfășurare la Roma.
Tatăl lui Robert Schuman s-a născut în extremitatea nordică a departamentului Moselle, într-un sat învecinat cu Luxemburgul. În 1871, după înfrângerea Franței în război, Moselle este anexat, la fel ca Alsacia, noului Reich proclamat la inițiativa lui Bismarck. Tatăl lui Schuman devine cetățean german. Mama sa, luxemburgheză cu ascendență parțial alsaciană, dobândește cetățenia germană prin căsătorie. Deși s-a născut în Luxemburg și avea luxemburgheza drept limbă maternă, Robert Schuman este, la acea vreme, supus german.
Crescut în credința creștină, profund credincios și foarte implicat în viața Bisericii, acest președinte al organizației diocezane a tineretului catolic se gândește să devină preot. În cele din urmă, alege însă avocatura. După studii superioare la universități germane, printre care și cea din Strasbourg, juristul își deschide un cabinet de avocatură la Metz, în 1912. Se simte el pe deplin supus al lui Wilhelm al II-lea? Resimte nostalgia Franței pe care o cunoscuse tatăl său? „În fond, eram”, avea să spună mai târziu, „un cosmopolit, un indiferent, asemenea multora din regiunile noastre de frontieră, unde sângele se amestecă, iar caracterele naționale se confundă.” Patria care corespundea sentimentelor sale se întindea atunci din Valonia până în Alsacia.
Izbucnește Marele Război. Declarat inapt pentru serviciul militar cu șase ani mai devreme, din cauza sănătății sale fragile, Schuman este mobilizat în serviciile auxiliare ale armatei germane. Pe toată durata conflictului, este repartizat unor sarcini administrative, mai întâi militare, apoi, foarte curând, civile. În toamna anului 1914, în timpul unei vizite la niște veri aflați în Belgia ocupată, este îngrozit să afle că armata germană a comis acolo masacre împotriva populației civile. Deși rămâne supus al Reichului aflat în război, Robert Schuman începe încă din acei ani să se îndepărteze afectiv de Germania, potrivit mărturiei sale ulterioare.
Un curent de gândire creștin-democrat
La cererea episcopatului din Moselle, avocatul candidează la alegerile legislative din 1919 și este ales în fruntea unei liste a Uniunii Republicane Lorene. Acest partid reprezintă curentul de gândire creștin-democrat din departament. Printre membrii săi se numără foștii reprezentanți locali ai Zentrum, marele partid catolic german, care, după cel de-al Doilea Război Mondial, va deveni matricea intelectuală a CDU. Pe eșichierul politic francez, Schuman se va situa întotdeauna între centrul-dreapta și moderați.
În perioada interbelică, parlamentarul se străduiește, în conformitate cu așteptările alegătorilor săi, să împiedice Parisul să aducă atingere „sufletului regiunii Moselle”: menținerea Concordatului și a predării religiei în școlile publice, păstrarea avantajelor sociale dobândite sub administrația germană și apărarea libertăților regionale. „Dacă Republica este una și indivizibilă, ea nu trebuie să fie uniformă”, argumentează juristul în fața comisiei pentru legi. Integru, muncitor, fără să caute vreodată să iasă în evidență și modest până la smerenie, manifestând uneori un umor neașteptat, omul este apreciat de colegii săi pentru talentul său de negociator și diplomat. Este reales fără întrerupere, dar notorietatea sa rămâne una regională.
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Schuman devine subsecretar de stat pentru Refugiați în guvernul lui Paul Reynaud, la 21 martie 1940. După ofensiva germană, în timpul dezastrului militar francez, originarul din Lorena acceptă să rămână în funcție în guvernul mareșalului Pétain, la 16 iunie 1940, guvern care solicită armistițiul. La 10 iulie 1940, deputatul votează acordarea deplinei puteri constituante mareșalului Pétain. Demisionează din guvern două zile mai târziu și se întoarce la Metz pentru a împărtăși soarta locuitorilor din Moselle, regiune anexată de al Treilea Reich la 25 iulie 1940, și pentru a-i apăra în măsura posibilului. Arestat de germani două luni mai târziu, Schuman este încarcerat la Metz până în primăvara anului 1941, apoi plasat în arest la domiciliu în Palatinat. Evadează în august 1942 și ajunge la Vichy pentru a protesta împotriva încorporării forțate a tinerilor din Alsacia și Moselle în Wehrmacht. În timpul invadării așa-numitei zone „libere”, în noiembrie 1942, intră în clandestinitate și se ascunde în mănăstiri până în vara anului 1944.
O personalitate de anvergură națională
La Eliberare, Schuman, în pofida primirii foarte călduroase de care beneficiază din partea locuitorilor orașului Metz, este declarat automat sancționat cu nedemnitate națională din cauza votului său din 10 iulie 1940. Își susține cauza în fața generalului de Gaulle, care îi ordonă procurorului general să solicite clasarea dosarului. Comisia de instrucție a Înaltei Curți de Justiție urmează avizul parchetului, iar Robert Schuman, fiind exonerat de sancțiunea nedemnității naționale și de ineligibilitatea care o însoțea, poate candida din nou în alegerile prin vot universal. Locuitorii din Moselle îl realeg imediat consilier general, în septembrie 1945, și deputat în Adunarea Constituantă, în octombrie 1945. Parlamentarul se va confrunta însă, de acum înainte, cu ostilitatea violentă a comuniștilor și cu neîncrederea gaulliștilor.
El ocupă un loc în rândurile deputaților creștin-democrați ai MRP, fără a corespunde profilului tipic al acestora, și devine o personalitate de anvergură națională. La începutul Războiului Rece, în 1947, PCF și RPF condamnă instituțiile celei de-a IV-a Republici. Prinse în cleștele acestei duble opoziții, partidele care susțin instituțiile — SFIO, radicalii, MRP, moderații și independenții — sunt constrânse să formeze guverne de coaliție. În curând, aceste partide vor fi reunite sub denumirea de „a treia forță”. După ce ocupase funcția de ministru al Finanțelor în 1946, Schuman ajunge la Matignon în cel mai dificil moment al grevelor cu caracter insurecțional organizate de CGT și susținute de PCF, în noiembrie 1947. Împreună cu ministrul de Interne, socialistul Jules Moch, el reprimă aceste greve.
În pofida instabilității guvernelor, răsturnate în medie la fiecare șapte luni sub cea de-a IV-a Republică, Robert Schuman își păstrează portofoliul Afacerilor Externe timp de cinci ani decisivi, între 1948 și 1953. Aici își dovedește pe deplin valoarea. Cea mai personală contribuție a sa privește, după cum am spus, reconcilierea franco-germană și construirea unei Europe unite și pașnice. La cinci ani după capitularea Germaniei naziste, la 9 mai 1950, Robert Schuman face o declarație solemnă în cadrul unei conferințe de presă organizate în Salonul Orologiului de la Quai d’Orsay:
„Europa nu se va construi dintr-odată și nici prin realizarea unei construcții de ansamblu. Ea se va construi prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt. Reunirea națiunilor europene impune eliminarea opoziției seculare dintre Franța și Germania. Acțiunea întreprinsă trebuie să vizeze în primul rând Franța și Germania.”
Schuman ajunge apoi la esența propunerii sale:
„În acest scop, guvernul francez propune să concentreze imediat acțiunea asupra unui domeniu limitat, dar decisiv: guvernul francez propune plasarea întregii producții franco-germane de cărbune și oțel sub autoritatea unei instituții comune de rang superior.”
„O tinerețe a inimii care sfidează timpul”
Concepută de Jean Monnet, eminența cenușie, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECA) este prezentată de Schuman drept mijlocul de a-i retrage Germaniei posibilitatea de a declanșa un război. Este vorba despre crearea unei piețe comune pentru resursele indispensabile industriei de armament și încredințarea gestionării acesteia unei instituții supranaționale. Sunt prevăzute și alte instituții: un consiliu al miniștrilor statelor membre, o Curte de Justiție și o adunare consultativă. Reforma urmărește, de asemenea, creșterea bogăției produse. Tratatul de instituire a CECO este semnat încă din 1951 de Franța, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg. Monnet devine primul președinte al Înaltei Autorități a acesteia.
Schuman se bazează pe omologii săi creștin-democrați aflați la putere în țările vecine: italianul Alcide De Gasperi, președinte al Consiliului de Miniștri între 1946 și 1953 — acesta, fapt remarcabil, provenea și el dintr-o regiune de frontieră disputată, Trentino-Alto Adige, și se născuse ca supus al Austriei —; cancelarul german Konrad Adenauer; și belgianul Gaston Eyskens, prim-ministru în 1949–1950 și figură importantă a politicii naționale, alături de socialistul Paul-Henri Spaak.
Impulsul dat de CECO va conduce la Tratatul de la Roma, prin care este instituită Comunitatea Economică Europeană, în 1957. Schuman, pentru ultima oară ministru în 1955, când ocupă funcția de ministru al Justiției în guvernul lui Edgar Faure, devine apoi un misionar al ideii europene. Deputatul din Moselle este, de asemenea, primul președinte al Adunării Parlamentare a CEE, între 1958 și 1960. Aceasta îi va acorda lui Schuman titlul de „Părinte al Europei” și își va schimba denumirea în Parlamentul European doi ani mai târziu. Grav slăbit de boală, Schuman se retrage din viața publică în toamna anului 1962. Singura sa carte, Pour l’Europe (Pentru Europa), un eseu în care își explică demersul și convingerile, apare în anul următor. Moare la scurt timp, la 4 septembrie 1963, în locuința sa din Scy-Chazelles.
Acest om, „înalt, slab, gârbovit, cu un nas enorm, părând că s-a născut bătrân”, dezvăluia, prin privirea sa, „o tinerețe a inimii care sfidează timpul” (Étienne Borne). Angajându-se în politică, el a răspuns unei vocații care izvora din cele mai profunde straturi ale ființei sale. Ascet, rămas celibatar, participând la slujba religioasă în fiecare dimineață, refuzând toate facilitățile puterii și fiind atras de viața monahală, găsindu-și forța în rugăciune în cele mai grele încercări ale vieții sale publice, precum în timpul grevelor cu caracter insurecțional din 1947, voluntar și blând în același timp — astfel era Robert Schuman.”
Sursa: Le Figaro
