Recitindu-l pe Corneliu Coposu (I)

Pe 30 decembrie 2014, am primit un dar din partea doamnelor Flavia Bălescu și Rodica Coposu: cartea lui Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis[1]. Am scris pe pagina de titlu, ca să nu uit niciodată. Vizitele la ”surorile Coposu” erau sărbători ale spiritului, iar în perioada ”celor douăsprezece zile și nopți” ale sărbătorilor Crăciunului i-am luat cu mine pe copiii mei mai mici, Andrei și Sonia. Doream ca și ei să se bucure direct de prezența doamnelor, să învețe să asculte și altceva, adică povești de neuitat, să pună întrebări despre vremuri apuse și oameni cum nu se mai întîlnesc. Atunci, doamnele ne-au spus povestea fantastică a manuscrisului scris de fratele lor, pe care Securitatea l-a căutat vreme de decenii și care a reapărut miraculos după căderea comunismului.

Apoi, am citit cartea. Și am recitit-o. Și iar am recitit-o. Are numeroase însemnări, un obicei care îi irita pe cunoscuții mei bibliofili ori pe cei care împrumutau cărțile mele sau doar îmi vizionau biblioteca. Dar nu au ce să facă, însemnările sunt doar pe cărțile din biblioteca personală. Mă pregăteam să scriu un amplu comentariu-recenzie de carte, dar deja notele, însemnările și comentariile mele arătau că urma să rezulte un megacomentariu, iar editorii publicațiilor tipărite de la noi se fereau de asemenea texte. Era unul dintre proiectele mele neterminate, iar publicarea sa online înlătură impedimentele presei tradiționale tipărite legate de lungimea textelor. Sunt multe note și însemnări pe care le pot acum dezvolta și explica. Recitesc una dintre însemnările făcute în timpul lecturii: ”Iuliu Maniu a fost cel mai important politician român din Secolul XX”. Și altă însemnare: ”de fapt, PRINCIPALUL organizator al loviturii de stat din 23 august 1944 a fost IULIU MANIU.”

Titlul acestui serial ar putea să inducă în eroare. Hermeneutica pe care o practic aici trece dincolo de granițele textuale rigide și încorporează dimensiuni denotaționale și conotaționale metatextuale. Recitesc jurnalul lui Coposu, dar sunt două planuri de care sunt obligat să țin seama: conținutul propriu-zis al textului și povestea incredibilă a manuscrisului. Manuscrisul a fost căutat, vînat, ascuns, iar în cele din urmă a reapărut. Nu este o carte de istorie, fiind jurnal, dar schimbă în mod substanțial ceee ce știam ”din istorie” despre perioada interbelică, al doilea război mondial și scurta perioadă postbelică pînă la declanșarea represaliilor și interzicerea Partidului Național Țărănesc de către comuniștii români, slugile obediente ale Uniunii Sovietice și ale lui Stalin. Semnificațiile cărții sunt dificil de înțeles dacă nu cunoști background(ul) politic și istoric al perioadelor despre care se scrie. Ca să poți citi jurnalul trebuie să cunoști istoria României dintre 1936-1947 sau să începi să o citești, ceea ce cred că vor face mulți dintre cititorii jurnalului. Altminteri nu poți înțelege în ce măsură cartea aduce informații noi și mai ales în ce măsură adevărul istoric trăit de cineva care a făcut istoria și de unul dintre martorii săi schimbă versiunile oficiale ale istoriei naționale. Din 1945 încoace, istoria națională a fost falsificată de istoricii partidului comunist, precum și de învățăceii lor, a căror influență continuă să se simtă. 

Din fericire a început un proces revizionist de rescriere pozitivă a istoriei, iar Jurnalul interzis al lui Coposu este indispensabil. Jurnalul trebuie coroborat parțial cu un alt text al lui Corneliu Coposu, Armistițiul din 1944 și implicațiile lui, apărut în 2016, a cărui amplitudine este mai redusă, dar care este o altă lectură plină de învățăminte[2].

Jurnalul lui Corneliu Coposu este în mare povestea nepovestită oficial și neștiută a lui Iuliu Maniu. Corneliu Coposu era jurnalist și secretarul personal al marelui lider al Partidului Național Țărănesc. Prin urmare, a avut inspirația de a ține un jurnal detaliat privind partea intimă a vieții politice a mentorului său. Însemnările îi serveau ca bază documentară pentru o carte la care lucra învățăcelul Coposu despre viața și activitatea lui Iuliu Maniu. Dar au început arestările. După ”înscenarea de la Tămădău,” Maniu și liderii importanți (Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino) au fost arestați pentru procesul înscenat de comuniști. Coposu știa că va fi și el arestat. Nu putea scăpa. Dar a încercat să salveze notele sale, parcă presimțea că va veni o lungă perioadă de timp în care se va falsifica adevărul. Povestea manuscrisului, a jurnalului, este una fabuloasă și este relatată la începutul volumului editat de Doina Alexandru de către Flavia Bălescu, sora lui Corneliu Coposu.

  Sunt două povești, una a unei cărți confiscate de poliția politică, iar cealaltă a jurnalului pe care Securitatea nu a reușit să pună mîna. După cum explică Flavia Bălescu, de ani de zile Corneliu Coposu strîngea material pentru a scrie o biografie a lui Maniu, intitulată Istoria unui tribun: ”a început să întocmească niște fișe, utilizînd însemnările lui zilnice, pe care le făcuse cît timp a fost împreună cu Maniu. A terminat cartea, dar manuscrisul a fost confiscat la arestare. Fișele ei a reușit să le marcheze cu o dată, o cifră, le-a făcut teanc și le-a pus într-o valiză. Înainte să fie arestat, a reușit să i-o dea în păstrare bunului său prieten Ioan Dumitru – zis Vagonel, un tehnician departe de politică.”

Ce a făcut poliția politică cu cartea lui Coposu?

Ne lămurește tot Flavia Bălescu: ”Manuscrisul Istoriei unui tribun a fost ars. Cel puțin așa i s-a comunicat fratelui nostru cînd a cerut, după 1990, să i se restituie manuscrisul. I s-a răspuns că a fost ars deoarece a fost considerat a fi <<incendiar>>!”

Informațiile primite de la Securitate și moștenitorii ei privind confiscările făcute de Securitate în timpul comunismului trebuie privite cu rezerve metodologice. Pe modelul chekist-kaghebist, între funcțiile cruciale ale Securității erau dezinformarea și manipularea[3]. Cîte manuscrise, jurnale, documente confidențiale și personale a confiscat Securitatea? Nu se cunosc deocamdată asemenea evidențe. În mod similar, a procedat KGB-ul cu manuscrisul capodoperei lui Alexandr Soljenițîn, Arhipelagul Gulag. După confiscare dizidentul sovietic a rescris din memorie cartea, iar apoi a trimis-o pe ascuns în Occident, prin intermediul unui tînăr ofițer american de la ambasada din Moscova, care mai tîrziu a ajuns general și directorul celui mai vast serviciu de intelligence, NSA. Editorul Paul Lăzărescu al volumului Armistițiul nu clarifică aceste aspecte, dar dacă respectiva ”broșură” (cum o numește de altfel și autorul prefeței din Statele Unite ale Americii, Dean Milhovan-Mitu) a ajuns să fie publicată în februarie 1988 la New York, era ceva cu totul ieșit din comun pe vremea comunismului. Este important că a ajuns acolo, dar la fel de important este că aflăm cum a ajuns acolo. Oare cum a trimis Corneliu Coposu manuscrisul? Poate tot prin cineva de la ambasada americană. După cum precizează Dean Milhovan-Mitu, după ce au fost solicitați să scrie o ”prefață” la broșura lui Coposu, ”cei cărora le-am adresat o asemenea cerere, ne-au refuzat politicos, invocînd tot felul de motive.” După cum a reieșit recent din dosarele secrete ale poliției politice, dar știam de la prietenii mei români-americani, diaspora românească era înțesată și compromisă de agenți ai Securității, de aceea nu a putut fi niciodată o forță, precum diaspora poloneză sau cea maghiară, iar printre ”colaboratori” se aflau și americani, unii simpatizanți ai comunismului, alții care pur și simplu au primit bani[4]. 

Chiar dacă era vorba despre o operațiune tipică de dezinformare, ipoteza că autoritățile comuniste au ars manuscrisul cărții lui Coposu, Istoria unui tribun, este semnificativă pentru modul în care opera comunismul totalitar. Pe model sovietic, cenzura comunistă a interzis cea mai valoroasă parte a literaturii, istoriografiei, sociologiei, filosofiei românești, precum și accesul la cele mai importante publicații periodice. A fost cenzurat tot ce era ”național”, ”românesc,” de la imnul României la portul popular, de către internaționaliștii proletari, la care s-au adăugat colaboraționiștii intelectuali. Dar toate acestea s-au păstrat, din cînd în cînd accesul la ele era posibil, chiar cu riscuri, iar după multă vreme au fost din nou accesibile. Mai gravă decît cenzura era distrugerea cărților [5]. Nu numai naziștii au ars cărți și biblioteci. Și comuniștii au ars cărți, iar singura diferență este că nu au făcut-o în public. Prin distrugerea manuscriselor, cărților, bibliotecilor, obiectelor de artă, muzeelor, prin cenzura proletcultistă, starea morală și intelectuală a unei națiuni atinge nivelul degradării civilizaționale. O prăpastie fără fund a inteligenței, un vulcan din care tot țîșnesc devastatoare erupții antiintelectualiste. Cum a fost prima mineriadă, cînd gloatele de proletari fanatizați urlau pe străzile Bucureștiului ”noi muncim, nu gîndim!”, pentru a contracara prima megamanifestație a opoziției împotriva fesenismului, organizată de ”seniorii” partidelor istorice în ianuarie 1990, dimpreună cu intelectualii, studenții, elevii, începuturile societății civile libere.

În ceea ce privește jurnalul dat de Coposu prietenului său, Securitatea a făcut nenumărate percheziți la casa surorilor Coposu și la ”Vagonel”, fără să îl găsească, deoarece acesta din urmă a dat în păstrare ”valiza la o soră…care trăia la Constanța….Valiza a stat acolo, ascunsă, …ani întregi”, într-un coteț unde se ținea porcul, deasupra acestuia, ”unde se ținea porumbul.” Coposu a ieșit din închisoare în 1964, dar fiind tot timpul urmărit de Securitate, nici măcar nu a încercat să recupereze manuscrisul. Abia în 1993, ”ne-am dus toată familia la cumnatul lui Ioan Dumitru și am luat, în sfîrșit, valiza cu pricina. Bineînțeles că era în stare degradată, după ce stătuse în acel coteț al porcului, cu acoperișul spart, și plouase peste ea.” 

În cei doi ani care au urmat, Coposu s-a ocupat de strategia Convenției Democratice de a-i înlătura de la putere pe președintele Iliescu și partidul său hegemonic, Frontul Salvării Naționale, așa că nu a mai avut timp să se ocupe de manuscris: ”nu a apucat să le ordoneze, lupta împotriva detractorilor, apoi a venit boala, a venit moartea.” 

De ce urmărea Securitatea confiscarea jurnalului lui Coposu?

Culisele urmăririi ”Seniorului” de către poliția politică au fost mai complicate decît cazurile altor foști deținuți politici. A fost partea pe care o cunoaște (sau ar trebui să o cunoască) multă lume: Securitatea și alte organe represive l-au arestat, torturat, iar apoi l-au urmărit pe Coposu toată viața, pînă la căderea comunismului și chiar după aceea; mi-a mărturisit acest lucru în primul interviu acordat după mai multe decenii de cenzură și interdicții[6]. Era urmărit din aceleași pricini pentru care și ceilalți deținuți politici erau ținuți sub observație, dar și pentru un motiv suplimentar. În ”jurnalul” său se găsea o parte din tezaurul de informații, idei, viziuni politice, istorice, confidențiale, moștenite de Corneliu Coposu de la Maniu. Cealaltă parte era ”la purtător.”

În calitatea sa de secretar personal al lui Iuliu Maniu, tînărul jurnalist și politician țărănist a fost martor la evenimente și decizii cruciale din istoria României. Or, evenimentele, deciziile, cunoașterea secretelor deținute de Maniu, erau toate incomode și periculoase pentru comuniști! Ele contraziceau tratatele și manualele de istorie din epoca comunistă, o istorie falsificată, și mai ales întreaga construcție propagandistică dezinformatoare a regimului. Erau nenumărate adevăruri istorice pe care comuniștii voiau să le ascundă și interzică, dintre care unele ar fi pus sub semnul întrebării pretinsele lor merite, ba chiar ar fi dus la compromiterea lor. Era vorba de legitimitatea însăși a regimului comunist. Prin cunoașterea adevărului istoric, comunismul era delegitimat. Fundamentul legitimității politice create mai tîrziu prin falsificarea istoriei era legat de marile secrete ale pregătirii și organizării actului de la 23 august 1944, pentru care comuniștii, care erau un fel de ”a cincea roată la căruță”, au ajuns să își aroge cele mai multe merite. Pe baza falsificării istoriei, a arogării meritelor necuvenite, comuniștii au transformat 23 August 1944 în sărbătoare comunistă, denumită ”sărbătoare națională,” cînd se celebrau meritele comuniștilor și care le-a deschis calea pentru subjugarea României. În cel mai bun caz, ei recunoșteau un oarecare rol avut de regele Mihai I. 

Rescrierea istoriei naționale trebuie să înceapă prin recunoașterea și explicarea contribuției majore a lui Iuliu Maniu, cel care negociase cu Aliații prin intermediul diplomației secrete, cel care fusese asistat de servicile britanice de intelligence, cel care atrăsese în planul său antinazist forțele politice, militare, diplomatice sănătoase, inclusiv pe tînărul rege, căruia i-a dat asigurări că nu are de ce să se teamă. Coposu știa adevărul, știa în detaliu cum a fost totul organizat, în condițiile în care comuniștii au falsificat de mai multe ori faptele și interpretarea lor. Ei au tot schimbat denumirea și interpretarea evenimentului de atunci: la un moment dat se numea ”insurecția armată”, iar în ultimii ani ai comunismului ajunsese să fie desemnat prin sintagma comunist-revizionistă”revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă din August 1944.”

În interviul publicat ca preambul al volumului Jurnalul interzis, Flavia Bălescu relatează modul în care Securitatea, conducerea PCR, istoricii de serviciu ai partidului l-au hărțuit pe Corneliu Coposu în legătură cu ceea ce știa și ceea ce declara public că se petrecuse la 23 august 1933. De fiecare dată cînd se aniversau ori se comemorau ”științific” evenimentele falsificate, Coposu ”simțea nevoia să consemneze adevărul, așa cum îl trăise”; cum Securitatea confisca ”orice scripte găseau la percheziții,” și relatările acelea au fost confiscate. Iar apoi a venit ”conflictul de la ADIRI [7], în urma căruia nu a mai fost primit acolo, s-a datorat tot lui 23 August. La o ședință dedicată acestei zile, mai mulți membri au vorbit despre <<insurecția armată>> de la 23 August. Atunci, domnul Fotino, directorul de atunci al asociației, a propus să ia cuvîntul Coposu, în calitate de martor al acelor evenimente. Cornel a declarat că actul de la 23 August a fost, de fapt, o <<lovitură de stat>> și a povestit detaliile reale. Atunci, istoricul Dan Berindei s-a ridicat și l-a întrebat pe Cornel cum îndrăznește să-l contrazică pe tovarășul Ceaușescu, care afirmă că a fost o insurecție armată. Cornel a replicat că Ceaușescu a fost greșit informat. După această ședință, lui Cornel i s-a comunicat în scris să nu mai apară la ADIRI decît cu invitație personală.”

Este de mirare că liderul țărănist nu a fost arestat din nou pentru acele afirmații, dar în urma angajamentelor internaționale România renunțase oficial să mai trimită oamenii în închisoare pentru delicte politice, ei trebuiau controlați altfel. Oricum, după cum povestește sora lui, după acel incident, Coposu a fost preluat de către un personaj bănuit că a fost agent cominternist, Walter Roman [8], devenit director al Editurii Politice (strămoșul administrativ al Editurii Humanitas): ”la un moment dat a venit la Cornel Walter Roman și i-a citit unele declarații făcute de pretinși martori ai actului de la 23 August, întrebîndu-l ce părere are despre aceste mărturii. <<Toate sunt contrafăcute,>> a răspuns Cornel. Atunci Roman i-a cerut să scrie versiunea personală, adevărată despre 23 August. Cornel i-a cerut asigurări că dacă scrie adevărul nu va suporta consecințe. Roman i-a dat asigurări că nu i se va întîmpla nimic.”

Apoi, s-a petrecut ceva incredibil, de o gravitate mai mare decît scandalurile de plagiat din zilele noastre, care i-au implicat pe Ponta, Ciucă, Kovesi et ejusdem farinae. Fratele dictatorului comunist Nicolae Ceaușescu, anume Ilie Ceaușescu, cu funcție de general și diplomă de istoric, l-a plagiat pe Corneliu Coposu într-un mod care formal nici nu poate fi numit plagiat. Flavia Bălescu povește despre descoperirea făcută de cealaltă soră, Rodica Coposu: ”Odată, Rodica citind o carte a lui Ilie Ceaușescu intitulată Cu 200 de zile înainte a recunoscut pasaje din relatările lui Cornel. În subsolul paginii era marcat doar atît: <<material din Arhivele Statului,>> fără a se menționa autorul, Corneliu Coposu. Prin urmare, o serie de texte confiscate sau depuse de Cornel la Arhivele Statului au fost utilizate de Ilie Ceaușescu și poate și de alți istorici comuniști.”

Comuniștii se temeau de Corneliu Coposu, de ceea ce știa, de ceea ce scrisese, iar mai ales de ceea ce reprezenta. Dar de ce ți-e frică nu scapi!

În ciuda faptului că dețineau controlul absolut al puterii, comuniștii și securiștii tot trăiau cu o dublă spaimă irațională: 

• le era teamă că s-ar putea la un moment dat să piardă puterea pe care o cuceriseră în mod ilegal și ilegitim, prin forță, crime, abuzuri, iar țărăniștii conduși de Coposu și ceilalți foști deținuți politici se vor întoarce la putere; 
• erau de-a dreptul îngroziți că dacă urmașii victimelor din închisori și supraviețuitorii infernului concentraționar (țărăniști, liberali, social-democrați, legionari) vor reintra în legalitate și vor fi liberi, ba chiar vor avea puterea, atunci ei le vor aplica comuniștilor și securiștilor același tratament de care ei beneficiaseră. Le era o teamă de moarte că vor fi puși și ei de către victime să treacă prin prin aceleași chinuri inumane la care torționarii comunști și securiști îi supuseseră pe tinerii noncomuniști și anticomuniști, de tipul ”experimentului Pitești.”

Doar prima spaimă irațională a comuniștilor și securiștilor s-a adeverit: comuniștii au pierdut puterea cîștigată ilegitim, țărăniștii, liberalii și social-democrații și-au reînființat partidele, Corneliu Coposu era în fruntea PNȚCD, iar în 1996 s-au reîntors la putere.

Cea de-a doua spaimă irațională nu s-a împlinit: crimele împotriva umanității comise de comuniști și securiști nu au fost judecate, nu a avut loc un proces al comunismului, nici real, nici înscenat (așa cum procedaseră comuniști în zeci de cazuri), nici măcar simbolic. Nu au avut loc procese împotriva activiștilor de partid și conducătorilor Securității, împotriva torționarilor și executanților de ordine, pentru crimele precise comise de securiști și încălcarea gravă a drepturilor universale ale omului și libertăților individuale [9]. Dimpotrivă, securiștii au fost protejați chiar prin legea de deconspirare a Securității ca poliție politică.

De se să ne mai mirăm de sălbăticia cu care minerii și muncitorii din București și din alte părți au înconjurat sediul PNȚCD, purtau un coșciug și scandau ”moarte lui Coposu!”? Spaima comuniștilor și securiștilor, care nu mai existau chipurile, s-a transmis la feseniști, peremiști, și s-a manifestat și în campaniile electorale din 1990, apoi în anii următori, în forme diferite. 

NOTE

[1] Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediție îngrijită și prefață de Doina Alexandru (București: Editura Vremea, 2014).

[2] Corneliu Coposu, Armistițiul din 1944 și implicațiile lui, editare, note și comentarii de Paul Lăzărescu (București: Fundația Academia Civică, 1014). Este de fapt o broșură, o sinteză asemănătoare celor descrise mai jos de surorile Coposu ca fiind confiscate de Securitate, în care textul propriu-zis are cam 50 de pagini, cu completări din jurnal, plus fragmente din alte cărți, semnate de Ivor Porter, Ioan Hudiță, Augustin Vișa, Reuben H. Markham. Deși nu este o ediția critică, alcătuită cu multă rigoare, broșura este utilă pentru înțelegerea modului în care liderul țărănist a sintetizat evenimente și fenomene cruciale, atît pentru istoriografia autohtonă, cît și pentru destinul tragic al României ocupate de Uniunea Sovietică, sub conducerea lui Stalin.

[3] Puțini cercetători autohtoni au trecut de nivelul minimal și simplist de a glosa pe marginea dosarelor de urmărire informativă ale poliției politice, pentru a face o analiză instituțională temeinică, iar în particular pentru a se ocupa de modul în care erau îndeplinite funcțiile dezinformării și manipulării, care includeau inclusiv dosarele citite acum necritic, fără spirit analitic, fără punerea în context, ca și cum ar fi ”texte sacre” ori autentice documente istorice.

[4] Dinu Zamfirescu este unul dintre puținii care s-au ocupat de modul în care Securitatea a reușit să racoleze colaboratori, informatori, agenți de influență în diaspora românească.Vezi de pildă Cârtițele Securității. Agenți de influență din exilul românesc (Iași: Polirom, 2013), unde sunt studiate trei cazuri (Virgil Veniamin, Eftimie Gherman, Pamfil Șeicaru).

[5] În Bibliopolis. Eseu asupra metamorfozelor cărții, una dintre cele șapte caste pe care le-am inventat era cea a ”bibliofagilor,” cei care distrugeau cărți. Am făcut acolo am făcut un inventar hermeneutic al civilizațiilor care au distrus cărți și biblioteci.

[6] ”Partidul celor 71 de procente”, interviu cu Corneliu Coposu realizat de Dan Pavel, 22, nr. 2, 27 ianuarie 1990. Am inclus interviul în volumul Dan Pavel, Cine, ce și de ce? Interviuri despre politică și alte tabuuri (Iași: Polirom, 1998). Coposu spunea după căderea comunismului că este în continuare urmărit de aceiași securiști care îl urmăriseră în vechiul regim, precum și de unii noi, îi erau în continuare ascultate telefoanele. Am să revin altundeva asupra acestor aspecte.

[7] ADIRI era Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale din România, înființată în 1966. Era controlată de către Departamentul de Informații Externe (DIE) al Securității (fost CIE, viitor DGIE, strămoș al SIE), fiind una dintre rezervele de cadre ale diplomației și serviciilor secrete externe, de unde Ion Iliescu și Frontul Salvării Naționale au recrutat mulți demnitari postcomuniști. Pe model sovietic, diplomații români și experții care lucrau în instituții din zona relațiilor internaționale erau ”agenți acoperiți” ai poliției politice externe, partea cea mai puțin deconspirată a Securității, sau erau colaboratori de încredere. Printre excepțiile demascate pe bază de documente, Mugur Isărescu.

[8] Petre Roman a relatat, în  Față în față cu Petre Roman, 9 convorbiri cu Vartan Arachelian (București: Cartea Românească, 1996), 108-110, cum Iliescu, Brucan Marțian, au reacționat violent cînd Corneliu Coposu s-a dus la Televiziunea Română Liberă, ca să discute despre ceea ce urma să se întîmple în România după căderea regimului comunist, iar aceia au reacționat în cor: ”să plece!!!”. Petre Roman nu știa în acel moment cine era distinsul domn pe care peste cîteva săptămîni avea să-l salveze de asaltul minerilor și al proletariatului bucureștean și național cu tancheta de la sediul PNȚCD. În schimb, aflăm de la Flavia Bălescu că tatăl său, Walter Roman, îl cunoștea destul de bine pe fostul deținut politic.

[9] Argumentul imoral că a trecut prea multă vreme de la comiterea crimelor este invalid, la fel și acela că liderii importanți comuniști și marii criminali ”nu mai sunt printre noi”, fapt dovedit de către sistemul de justiție german în legătură cu crimele împotriva umanității comise de naziști: chiar și în ultimii cinci-șase ani, justiția din Germania a condamnat la închisoare niște simpli paznici ori contabili ai lagărelor de exterminare și concentare naziste, care pe vremea aceea – adică înainte de instaurarea comunismului în România – erau foarte tineri, iar în cea mai mare parte au executat ordine, iar în prezentul ultimelor două decenii erau octogenari, nonagenari, iar unii centenari.