După decembrie 1937 aproape fiecare regim politic autoritar, cu ambiții dictatoriale sau totalitare (guvernarea antisemită Goga-Cuza, dictaturile regală, legionară, antonesciană și sistemul comunist) au avut propriul vocabular politic violent oscilând de la ura de rasă la ura de clasă. Acest lexic agresiv a fost mai mult sau mai puțin codificat fie prin lucrări propagandistice cu gir oficial, fie în plan mediatic sub diverse formule, inclusiv editoriale. Inamicii acestor regimuri au fost de multe ori comuni: libertatea, spiritul liberal și democratic, gândirea rațională, pluralismul cultural-ideologic etc. Din cauza duratei sale (peste patru decenii), sub dictatura comunistă opera lexicografică oficială (cu implicații politice normative) a cunoscut cea mai mare amploare. Dacă în prima fază a comunismului („internaționalistă“) s-a mizat în general pe lexicoane traduse din rusă (precum Dicționarul politic coordonat de B.N. Ponomarev, Editura Politică, București, 1958, 754p.), în etapa a doua – care corespunde în mare parte cu stalinismul național – au apărut lucrări concepute de propagandiști și ideologi locali atașați de regimul Ceaușescu (de altfel, a fost conceptualizată și o așa-numită „doctrină Ceaușescu“).
În acest context al naționalismului comunist autohton, în anul 1975 – la finele cincinalului de după „Tezele din iulie 1971“ – apărea la editura partidului unic un Dicționar politic care exprima poate cel mai bine natura ideocratică a regimului comunist de la București și dorința de a impune cunoașterea oficială a PCR în domenii sensibile din punct de vedere intelectual (p. 9). Lucrarea lexicografică ilustrând punctul de vedere oficial a reunit nu mai puțin de 65 de autori, fiind editată sub egida Academiei de partid „Ștefan Gheorghiu“ (condusă de rectorul Leonte Răutu) și având printre coordonatori inclusiv un fost șef al Secției de Propagandă și Agitație a CC al PCR (Ilie Rădulescu). Între contributori s-au numărat Olivia Clătici – nume cu rezonanță cenzorială pentru mai mulți intelectuali care au avut de-a face cu Comitetul de partid din Capitală în Bucureștii anilor 1980 – și Virgil Măgureanu, cadru didactic la Academia partinică și viitor director al SRI.
Ioan Stanomir comentează în cartea sa [1] anumiți termeni-cheie precum societate socialistă multilateral dezvoltată (SSMD), partid, democrație, luptă de clasă, revoluție, egalitate, stat, națiune, burghezie, sistem mondial socialist, noua ordine economică și politică internațională etc., scoțând în evidență particularitățile regimului comunist ceaușist și marxism-leninismul său inflexibil, incompatibil cu dezvoltări precum „Primăvara de la Praga“ (pp. 19-20). Teza lucrării, ilustrată cu exemple bine alese, este aceea că de multe ori, în plan politic, cuvintele nu sunt inocente și neutre (p. 8); de pildă, articolele de dicționar despre SSMD și sistematizarea teritorială anunță zelul demolator al stalinismul național vădit la doar câțiva ani după 1975, data publicării lexiconului. „Sistematizarea – notează autorul – este cuvântul care, odată rostit, evocă înșiruirea de carcase urbane dezafectate, dar și asaltul împotriva satelor“ (p. 22).
Cartea lui Ioan Stanomir documentează și anumite tendințe „protocroniste“ vădite la nivel partinic și editorial chiar înainte de elaborările cu pretenție savantă ale lui Edgar Papu („la momentul 1975 accentul nu mai cade pe preeminența sovietică. Protocronismul redă demnitatea mișcării comuniste naționale“ – p. 28). De altfel, înainte de a fi el însuși un susținător al curentului politico-literar, Ceaușescu a fost un protocronist sui-generis. Un singur exemplu în acest sens: discursul său de la 7 mai 1971, care a vădit „protocronismul“ secretarului general al CC al PCR în ceea ce privește istoria mișcării muncitorești și socialiste din România prin accentuarea temei legăturilor directe, nemediate, cu fondatorii ideologiei comuniste (Karl Marx, Friedrich Engels), dar și prin hiperbolizarea sprijinului dat lui Lenin et comp. de către mișcarea muncitorească autohtonă.
Concluzia lui Ioan Stanomir este că ideologia totalitară (în varianta ei comunistă, „etnocratică“, exprimată și prin intermediul Dicționarului politic) a mutilat durabil conștiințele autohtone, iar consecințele nefaste s-au vădit și în postcomunism.
NOTE
[1] Ioan Stanomir, RSR. Lecția de învățământ politic, Editura Humanitas, București, 2021.
Text publicat inițial în revista România Literară
