Alexandru Gussi: Cum vedeți ca a îmbătrânit teoria lui Huntington despre războiul civilizațiilor?
Teodor Baconschi: Oportuna contextualizare istorică pe care o faceți îmi sporește apetitul pentru întrebări, mai ales că am atât de puține, sau de fapt un singur răspuns cert, pe care-l dau în ordinea definitivă a lui Dumnezeu, doar ca mărturisire asimetrică și confuză. Trec așadar la chestiunea pe care o puneți și care ține de inevitabila îmbătrânire a oricărei “teorii”. Intelectualul occidental este moștenitorul platonismului, cu toate declinările sale succesive, așa încât are, mai ales în goana sa după explicarea realității umane prin paradigme ultime, o genă totalitară. Huntington se situează la intersecția dintre istoricism, darwinism social, difuzionismul antropologic, doctrina realistă a relațiilor internaționale și un anume logocentrism occidental. Presupun că discursul său despre ciocnirea civilizațiilor conține atât o critică a modernității iluministe (proiectul kantian al păcii eterne) cât și prejudecata că Occidentul are capacitatea de a câștiga în orice competiție cu alte civilizații. Trebuie să notăm că succesul public al cărții-cult scrise de politologul american a coincis obiectiv cu perioada post-sovietică a unei hegemonii americane necontestate. Teoria sa era “adevărată” în măsura în care confirma empiric – pe marea tablă de șah geopolitică – puterea Occidentului de a rezista oricărei provocări. Singura diferență între această teorie și cea simetrică, euforic-mesianică, formulată de Francis Fukuyama, consta în faptul că victoria globală a paradigmei occidentale nu era deja realizată, ci potențială, ca un soi de soartă actualizată gradual. Acum, când China se profilează ca exponent major al unei civilizații non-democratice și capitaliste, dar mai ales ca principal competitor al SUA, viziunea lui Huntington revine în prim plan, și cu ajutorul agresiv-revizionistei Federații Ruse. Expus unei provocări directe, existențiale, Occidentul se reinventează moral și caută să scoată de la naftalină adeziunea “militantă” la valorile sale constitutive. E mai clar ca oricând, în ultimii 30 de ani, că optimismul lui Fukuyama – care limita riscurile la emergența pașnică a unor competitori economici (BRICS) – cade automat în desuetudine. Era aroganței a luat sfârșit, așa că e din nou timpul alertei colective, numai că falia euro-americană nu a fost depășită în lunile de după invadarea rusească a Ucrainei. Colmatarea ei devine o sarcină internă colaterală ripostei occidentale față de lumea exterioară, ceea ce complică jocul politico-diplomatic, punând sub presiune atât relația trans-atlantică, cât și coeziunea Uniunii Europene. Singura veste bună e că Alexandru Paleologu avea dreptate: Occidentul își mută acum centrul de greutate spre Est, ceea ce explică acceptarea candidaturilor Ucrainei și a Republicii Moldova la UE, adeziunea la NATO a Finlandei și Suediei, revalorizarea strategică a Mării Baltice și a Mării Negre. Nimeni nu s-ar fi așteptat, chiar și anul trecut, ca ora exactă a Occidentului moral și politico-militar să răsune la Kiev…
Alexandru Gussi: Câte o veste bună în strică deloc în vremurile acestea, pornind de la cea pe care ne-o dați revin la întrebarea aparent retorică pe care o puneați referitoare la posibilitatea extinderii, dincolo de teritorii, la “inimile celor încorporați în imperiul”, inclusiv în cazul voluntar al celor care intră în UE, fără să-i “convingi de adevărul pe care-l difuzezi?”. Cred că încorporarea Estului în Vest european s-a făcut, dincolo de resorturile ei foarte profunde unde se regăsește și voința unor majorități, nu atât prin convertire, ci prin asimilare instituțională și foarte mult discurs-prefabricat. Sunt excepții superbe, există entuziasmul carismaticului Walesa, inteligența moderației lui Havel, dar ambele ne arată cât de departe erau acești oameni în raport cu direcția în care mergea (post)modernitatea. Generația de lideri ulterioară s-a lăsat dominată de discursul-prefabricat, așa că nu a mai putut da sens colectiv aventurii europene. De unde declinul contraintuitiv al acestei idei în practic toate țările proaspăt integrate: de la legitimitatea prin Europa s-a trecut la cea câștigată prin discursuri anti-europene. Brexit-ul a dat și el un exemplu teribil pentru zona noastră tocmai pentru că Marea Britanie încarna nu numai o serie de valori rămase vii, ci și relația cu SUA. Am avut șansa să nu ajung la Bruxelles decât cu o serie de probleme legate de familia mea, spun șansa pentru că nu am fost într-o delegație, sau pentru o conferință universitară, asta îți dă alt unghi de a vedea capitala Europei. Am stat pe lângă Parlamentul European, cunosc puțin zona respectivă, am dat de o librărie franco-engleză foarte bună, dar în rest am fost siderat de senzația că acel cartier putea fi un colț de Washington, Seattle, City-ul londonez, nu știu dacă și Sidney sau alt oraș mare, nu neapărat occidental, dar era de o lipsă de imaginație dogmatică. Din exterior, la propiu și la figurat, poți contempla un ideal arhitectonic și urban, de la parlamentul Uniunii la multe alte instituții comunitare, care îngrijorează prin răceală, prin voința de părea transparente, de a părea că reflectă ce e în jur, de a părea… Mi-a adus aminte de peisajul urban superb pus în imagine alb-negru de Michelangelo Antonioni în Eclipsa. Dar acolo măcar era o periferie modernă a Romei, aici vorbim de o centralitate simbolică ce parcă se vrea epuizată în simetria pustie, care se poate dispensa de cetățeni normali, fiind funcțională pentru funcționari. Schimbarea capitalei UE, la care nu pot să nu mă gândesc, poate nu e soluție de fond, dar cum vedeți în contextul discuției noastre metafora eclipsei?
Teodor Baconschi: Funcționarii – tribul privilegiat și ezoteric al eurocraților – erau desigur necesari în gestionarea administrativă a unui ansamblu heteroclit și complex. Problema UE în ultimele decenii e că direcția politică și valorile fondatoare s-au lăsat vampirizate de acest Newspeak rece, pretins obiectiv, chiar “științific”. Rostul lui era acela de a descoperi cel mai mic numitor comun al problemelor întregii comunități. Efectul de abstractizare și uniformizare era inevitabil, însă el a contaminat, cum spuneți, și agenda liderilor politici legitimi, pentru că aleși prin sufragiu universal, în fiecare stat-membru. Urgența acțiunii în timp real și înmulțirea exponențială a problemelor atacate cu fiecare nou val al extinderii UE au dus la această osmoză între birocrație și politic. Limbajul a devenit opac pentru cetățeni (fie ei superior educați), iar puterea Comisiei a tot crescut, netransparent: în fond, degeaba publici poliglot tot ce vrei să faci, dacă operezi cu un jargon baroc, plin de expresii tehnice, pe care doar ”experții în afaceri europene” le pot vehicula dezinvolt. Fundătura a fost la un moment dat denunțată chiar de secta eurocrată – care a lansat ”Communicating Europe Initiative”, cu scopul de a se ”reapropia de cetățeni”. Numai că și acel program era derulat în păsăreasca bruxeleză… În Europa pre-modernă, ”softul” creștin unifica întregul corp politic și avea bătaie universală. În cea post-revoluționară, s-a ajuns la această ”știință a guvernării” de la Centru, numai că ”sufletul Europei” (la care visa să revină un Jacques Delors) s-a volatilizat. De aici provine atât vulnerabilitatea – aparent fără alternativă – a proiectului, cât și apa la moară dată euroscepticilor, care caută să rezolve o problemă reală prin mijloace rudimentar-populiste. S-ar spune că ne-am instalat în cercul vicios perfect. Poate că tragedia reală din Ucraina, regăsirea Europei ca sumă de valori colectiv asumate, fundamentale, l-ar putea transforma într-un cerc virtuos, dar nu văd aici decât o posibilitate, nu o probabilitate. Chiar și la Bruxelles – zona de sticlă și oțel a instituțiilor, cu arhitectura lor impersonal futuristă, e ”folosită” de oricine are ”treabă” pe acolo, însă tot Grande Place rămâne centrul viu al orașului, deci tot manifestul breslelor burgheze, comerciante și creștine, afirmă ce a mai rămas din adevărata identitate a orașului. Eu, unul – și nu sunt singurul – îmi doresc creșterea UE, prosperitatea națiunilor europene, pacea și armonia socială, proiectarea globală a valorilor create de două-trei milenii în acest spațiu mirabil, însă nu pot evita metafora eclipsei… Dacă nu mai suntem ce trebuia și merita să fim, prin moștenirea noastră uriașă, arhitectura fals transparentă a UE nu ne ajută prea mult să mai fim ceva, nici pentru noi, nici pentru restul lumii.