Macron, cel mai tânăr președinte al Franței, pentru a se salva dintr-o situație ce pare încă imposibilă, l-a numit prim-ministru pe Michel Barnier, cel mai în vârstă șef de guvern de după nașterea celei de a V-a Republici franceze. Ca simbol, e recunoașterea faptului că lipsa sa de experiență politică a avut un rol important în nu puținele decizii greșite luate de când este președinte, dintre care cea mai greu de înțeles a fost chiar declanșarea alegerilor anticipate imediat după europenele din iunie.
Barnier nu este departe de linia politică a lui Macron, dar este un anti-Macron din punctul de vedere al experienței sale înainte de a ajunge în una dintre cele mai înalte funcții în stat: când a devenit deputat, era cel mai tânăr ales al Adunării naționale, a participat la organizarea jocurilor olimpice de iarnă din 1992, a fost ministru, de două ori comisar european, negociator-șef al Brexit-ului, nu în ultimul rând candidat la primarele dreptei din 2021 pentru desemnarea unui candidat la președinție contra lui…Macron.
Alegerea lui Barnier nu a fost simplă pentru Macron fie și numai pentru că nimic nu-i garantează ca acesta va supraviețui politic măcar până la jumătatea anului viitor, atunci când se pot din nou organiza alegeri anticipate, care de data aceasta vor fi logice. Dacă Barnier este înlăturat în câteva luni printr-o moțiune de cenzură, principalul vinovat va rămâne Macron. Dacă însă va supraviețui, asta îi va da lui Barnier și probabil partidului său o platformă politică mult mai importantă decât e cea de la care pleacă acum.
Această numire nu poate fi înțeleasă decât plecând de la particularitatea regimului francez, în care primul-ministru nu are nevoie de o majoritate pentru a-și prelua funcția și pentru a-și constitui un guvern. Apoi poate cere, dacă dorește, un vot de încredere, acesta nu este însă un vot de investitură. În cazul lui Barnier acest vot ar fi imposibil din cauza absenței unei coaliții majoritare. Alegerea sa se explică prin faptul că, deși nu are o majoritate în favoarea sa, deocamdată nu există una împotriva sa.
Barnier provine din dreapta neo-gaullistă, e membru al LR, cel mai mic din grupurile importante din Adunarea Națională. Nu poate spera să supraviețuiască decât dacă, pe de o parte, va accepta în guvernul său o majoritate de miniștri de stânga și de centru.Pe de altă parte, trebuie să păstreaze partidul Marinei Le Pen în zona de non-combat pe care acesta a anunțat-o în momentul nominalizării lui Barnier. Cu RN este clar că s-a negociat, dar această negociere este și un punct slab al actualului montaj politic în condițiile în care Macron susținuse pentru turul doi al legislativelor o marginalizare a RN, partid a cărui altititudine va fi acum decisivă pentru supraviețuirea guvernului, începând cu primul obstacol: votarea bugetului.
Un buget cu atât mai important cu cât Franța e amenințată atât de procedura de deficit excesiv declanșată de Comisia europeană, cât și de atitudinea piețelor financiare, care s-ar putea să nu mai rabde mult o Franța prea puțin guvernată, incapabilă de reforme din cauza absenței unor majorități solide de peste doi ani.
De altfel, asta explică și de ce Macron nu a putut-o numi pe reprezentanta stângii, Lucie Castets, care imediat după ce fusese nominalizată de Nou Front Popular, a anunțat că va merge la Bruxelles să renegocieze regulile bugetare, adică exact discursul populist ținut de anti-europenii de stânga și de dreapta, un discurs mai mult decât neinspirat în contextul în care se află finanțele Franței, inclusiv în comparație cu celelalte mari țări europene. Stânga a mai ratat o altă șansă se a avea un premier: Bernard Cazeneuve, fost premier socialist, care a fost respins de partidul lui Mélenchon, și criticat chiar de Partidul Socialist.
Stânga nu este deci în poziția de a-l acuza pe Macron că nu i-a acordat șansa să guverneze pentru că nimănui nu-i e clar dacă chiar a vrut să guverneze. Și asta pentru că stânga rămâne dominat de aripa sa extremă, partidul lui Mélenchon. Pare imposibil ca o țară ca Franța să fie guvernată de extrema stângă, asta cu atât mai mult cu cât partidul calificat de extremă dreaptă, RN, a devenit la ultimele alegeri cel mai mare partid parlamentar.
În aceste condiții, putem înțelege de ce, în loc să aibă loc o coabitare cu un premier venit de la stânga, actualul președinte alege unul care vine de la dreapta. Asta după ce, de la începutul primului mandat în 2017, din din cei patru premieri numiți, a ales în mod egal doi membri ai dreptei, LR, și doi ai stângii, PS.
De fapt, principala întrebare este legată de măsura în care puterea îi va scăpa lui Macron. Cu un guvern de stânga, e clar că ar fi fost o coabitare foarte complicată, pentru că programul stângii pleca de la necesitatea anulării mai multor legi adoptate de macroniști, începând cu reforma pensiilor de anul trecut. Barnier are un program mult mai moderat, sigur nu va avea ca scop demontarea moștenirii macroniste. Totuși, prin experiență, prin statura de posibil prezidențiabil, și chiar prin compoziția Adunării naționale, care cel puțin acum e majoritar mult mai anti-macronistă decât anti-Barnier, noul prim-ministru va dori să guverneze. Până acum Macron a avut numai colaboratori care îi datorau tot. Acum Barnier nu are nimic de pierdut, vine într-o situație de maximă confuzie politică, unii au spus că este parașutat în teritoriu inamic. Dacă salvează situația, nu-l salvează numai pe Macron, va putea în logică gaullistă să spună că a salvat Franța.
După ce se retrăsese practic din politica mare, Barnier nu mai are nimic de pierdut, ci totul de câștigat. Dar abia în următoarele zile sau săptămâni vom vedea dacă, totuși, acesta este un nou experiment Macron, ceea ce nu este imposibil, dar puțin probabil, pentru că noul prim-ministru nu ar fi acceptat să între în joc dacă nu primea un minim de garanții.
Deocamdată Franța iese din zona în care părea că nu există nici o soluție rezonabilă. Barnier este o soluție rezonabilă. Chiar dacă nu va guverna mult timp, fie și câteva luni câștigate vor da mai multă vizibilitate asupra raportului între forțele din parlament și mai ales la nivelul popularității diverșilor actori politici. Mélenchon și partidul său anunță declanșarea procedurii de destituire a președintelui Macron, anunță că va vota imediat o moțiune de cenzură împotriva noului guvern și cheamă la mari manifestații pentru « apărarea democrației », considerându-se singurul reprezentant legitim al poporului.
În aceste condiții, după vara olimpică, toamna franceză se anunța socială și politică. Dacă strada se va agita, reflexul majorității populației va merge probabil spre acceptarea noului guvern, drept garanție a stabilității. Barnier are o șansă, ceea ce e deja o mare surpriză și o schimbare de climat public nu numai în Franța, fiind o veste bună pentru întreaga UE.
