Crizele de securitate din ultima perioadă ne arată clar că războiul se menține cât se poate de actual ca mecanism de soluționare a conflictelor contemporane. Paradigma clausewitziană a continuării politicii prin alte mijloace își menține actualitatea și în secolul curent. Mai problematic este însă nivelul de pregătire al decidenților politici implicați în chestiuni militare. Disocierile dintre sfera militară și cea civilă au apărut odată cu preluarea comenzii efective a armatei de către ofițeri profesioniști, care îi înlocuiau în această funcție pe șefii de stat. În timp, distanța dintre politicieni și domeniul militar s-a mărit treptat.
Ne aflăm în situația în care jargonul militar este la fel de inaccesibil unui politician neinstruit în acest sens precum termenii specifici oricărei alte științe. Țara noastră oferă exemple foarte bune în acest sens. În ultimii ani, diverși miniștri români ai apărării au declarat că la Deveselu s-ar găsi rachete balistice sau că România ar fi dotată cu trei crucișătoare (de fapt, fregate). De asemenea, au existat confuzii între avioanele MiG-21 LanceR și F16, în contextul în care un cunoscător ar fi sesizat mai degrabă diferențele dintre acestea (fabricantul, misiunile de luptă cărora se pretează etc.).
Bineînțeles, de la oamenii de rând nu ne putem aștepta la mai mult: în Statele Unite ale Americii s-a pus, relativ serios, problema unei incursiuni a cetățenilor de rând în Zona 51 pentru a scoate la iveală dovezile contactului dintre armata americană și extratereștri. Analogul acestora în contextul românesc este publicul care admite că înzestrarea armatei secătuiește bugetul pentru pensii sau că avioanele de luptă F16 pe care le deținem sunt „vechituri la mâna a doua“.
Din punct de vedere istoric, evoluția aceasta este firească. Perioada monarhică a implicat – în întreaga Europă – o pregătire specială a suveranului în domeniul militar. În prezent, lucrurile sunt mult mai laxe: nimeni nu se așteaptă de la comandantul suprem al armatei, fie acesta președinte sau monarh, să înțeleagă în prea mare detaliu cum funcționează, la nivel tehnic, această instituție. Deși afirmația precedentă este validă și în cazul multor alte instituții, domeniul militar se distinge prin anvergura sacrificiului pe care îl pretinde o misiune de luptă, precum și prin misiunea sa primară – securitatea națională.
Pe această ultimă parte cade astăzi accentul. Ne-am dezobișnuit, în iluzia securității perpetue, cu situațiile ce impun luarea rapidă a unor decizii importante în domeniul siguranței naționale, în timp ce rapiditatea cu care se desfășoară crizele a crescut, odată cu avansul tehnicii. Astăzi, un potențial invadator poate înainta mai repede ca niciodată, însă capacitatea unui lider de a reacționa este la un minim istoric. Istoria ne oferă câteva cazuri ce transmit un avertisment puternic. O lectură suprasimplificată, însă nu neapărat eronată, a frontului de est din cel de-al Doilea Război Mondial ne arată rezultatele erorilor colosale a doi dictatori care își depășeau cu mult sfera competențelor. Tancurile germane ce ar fi putut opri debarcarea din Normandia au fost indisponibile, deoarece nimeni nu îndrăznea să-l trezească pe Hitler.
În sfera democrațiilor, nu toanele vreunui dictator sunt problematice, ci întârzierile pe care le provoacă nepriceperea conducătorilor, precum și riscul unor gafe majore. Miza discuției este dublă. Avem, pe de o parte, (încă) un criteriu de care trebuie să ținem cont când alegem decidenții politici. Raportarea lui Bill Clinton la războiul din Vietnam a fost un subiect prezent în dezbaterea publică americană a momentului. Pe de altă parte, trebuie meditat serios la nivelul de centralizare pe care îl dorim în arhitectura noastră de securitate. De exemplu, ne dorim o armată multinațională europeană în paralel cu structurile NATO?
Garanțiile euro-atlantice nu pot fi înțelese pe deplin în lipsa unor cunoștințe tehnice elementare despre ce presupune gestionarea unui conflict de anvergură. Interrelația dintre deciziile politice, precum bugetul destinat apărării sau ordinea de prioritate a achizițiilor militare, și aspectele tehnice (cum ar fi aliniamentele defensive sau capacitatea de reacție rapidă) lasă loc multor confuzii ce pot fi speculate abil de acele forțe ce doresc deturnarea unui membru NATO de pe traseul securității colective.
Deopotrivă, ideea autosuficenței europene în domeniul militar, promovată ca deziderat politic de către Franța, este o marotă în absența unor analize clare din care să rezulte capacitatea pe termen lung a industriei continentale de a ține pasul cu înzestrarea în toate aspectele relevante. Apoi, o eventuală forță militară europeană necesită o coordonare situată undeva între tehnic și politic. În viziunea mea, această problemă este prea adesea eludată în discursul public, deși este esențială pentru a decide dacă un asemenea proiect este oportun sau măcar fezabil.
Cum orice individ poate ajunge într-un fel sau altul implicat într-un război, apare datoria, din partea guvernanților și a presei (dar nu numai), de a le oferi cetățenilor măcar informații coerente și corecte. Mi-a fost imposibil să țin socoteala tuturor enormităților prezentate de la începutul războiului. Nu mă refer aici la dezinformare partizană, ci la confuzii elementare de natură lexicală sau chiar geografică, ori la imagini din jocuri video prezentate ca fiind de pe frontul ucrainean. Apoi, nici școala nu-și atinge scopurile. Manualele de istorie folosesc interșanjabil termenii „tactică“ și „strategie“. Orice vehicul blindat de luptă este adesea denumit „tanc“. Exemplele pot continua ad infinitum.
Disponibilitatea populației de a lupta pentru țară este, conform sondajelor, mică în destule părți ale Europei. România înregistrează și în această privință un decalaj suplimentar, fundamentat pe o lipsă funciară de angajament civic. În egală măsură, puțini înțeleg pe deplin ce presupune apartenența României la NATO și cum se integrează România în arhitectura de securitate colectivă. Românii au încredere în armată, însă se raportează adesea la această instituție ca la ceva abstract.
Soluția pentru aceste probleme nu poate să apară decât dinspre educație, ca singur instrument de formare a unor cadre de decizie profesioniste. După ce regii nu au mai condus propriu-zis armata (precum a condus-o Carol I în Războiul de Independență), pregătirea militară a rămas o parte importantă a educației acestora. Inclusiv regele Mihai I a audiat numeroase prelegeri pe teme militare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Astăzi, un rol echivalent ar trebui să-l aibă instituțiile de învățământ superior de profil. În contextul discuțiilor despre titlurile emise de asemenea instituții, sunt de părere că desființarea acestora nu este o soluție optimă. Dacă ar oferi o pregătire temeinică și ar avea cerințe riguroase, studiile de siguranță națională ar fi un atu valoros pentru corpul politic românesc.
Momentan însă, corpul politic este mascat de tot felul de titluri care ocultează o lipsă totală de abilități. Foarte direct spus, ce se fac asemenea „profesioniști“ dacă pică vreo rachetă în România? Din păcate, răspunsul pe care îl intuiesc este simplu: mai întâi se întreabă ce este aceea o „rachetă“ (unul dintre exemplele de mai sus demonstrează că răspunsul nu le este deloc clar).
În încheiere, ar trebui să rămânem cu imperativul de a învăța (și) aceste aspecte concrete din istorie. Confuzionismul riscă să amplifice printr-o reacție în lanț orice provocare de securitate îndreptată direct către țara noastră. Cu consecințe dincolo de imaginabil. Drumul către Unirea de la 1918 ne arată ambele fețe ale monedei: politicienii care nu au înțeles că armata română era incapabilă să poarte un război modern, dar și politicienii care au conlucrat cu militarii pentru a asigura supraviețuirea și apoi întregirea statului român.
