Am invocat în episoadele anterioare faptul că Iuliu Maniu a fost una dintre țintele preferate ale discreditării din partea propagandei comuniste[1]. Tendința a continuat și în perioada postcomunistă, chiar dacă între timp au apărut și cercetări oneste, profesioniste sau chiar favorabile. Liderul național-țărănist a avut parte de critici devastatoare, fiind un fel de ”țap ispășitor” pentru multe dintre nenorocirile care au lovit România în secolul XX, de la aducerea pe tron a lui Carol al II-lea pînă la blamarea sa pentru instaurarea regimului comunist, ca urmare a pregătirii evenimentelor din 23 august 1944. Blamarea lui Maniu a fost una dintre sursele majore ale demonizării lui Corneliu Coposu, discipolul său și care – în ciuda faptului că era aproape necunoscut imediat după prăbușirea comunismului – a ajuns să fie considerat ”Inamicul Public Nr. 1” în primii ani ai postcomunismului. În schimb, marile merite politice și morale ale lui Iuliu Maniu au fost multă vreme trecute sub tăcere ori răstălmăcite, minimalizate. Am explicat de ce față de “Sfinxul de la Bădăcin” există ceva cu mult mai important decît orice i se poate reproșa sau față de meritele nerecunoscute: a fost un martir al neamului românesc, un martir din vremea comunismului genocidar.
Iuliu Maniu a fost de două ori o victimă a comunismului.
Înainte de orice, a fost o victimă a sistemului de represiune comunist, care s-a folosit de instrumentul justiției politice comuniste, într-un ”proces spectacol”, fiind ucis prin rele tratamente în abominabila închisoare de la Sighet[2]. Nu mai puțin relevant, Iuliu Maniu a fost o victimă a istoriografiei și propagandei comuniste. Din pricina faptului că a fost prin excelență ținta unei campanii de revizionism istoric de tip negativ, la fel precum întreaga istorie națională interbelică sau mai larg la fel precum istoria națională de la 1859 încoace, este o chestiune de interes public și de datorie civică să procedăm la un revizionism istoric în sens pozitiv. Tocmai de aceea, publicarea manuscrisului scris de Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, omul în care Maniu a avut cea mai mare încredere, contribuie la stabilirea și restabilirea adevărului și a adevărurilor legate de ceea ce a fost și ceea ce a făcut marele om politic. Corneliu Coposu a fost martor direct al unor cruciale evenimente, acțiuni și proiecte întreprinse de mentorul său, iar relatările sale scot la iveală aspecte inedite și profunde, precum și contextul real al evenimentelor și deciziilor din acea perioadă, așa cum istoriografia profesionistă, lipsită de surse, nu avea cum să o facă.
În aceeași logică a discreditării politice și morale, Maniu a fost criticat și blamat și pentru legăturile cu legionarii din perioada interbelică. Chiar și la postul de radio ”Europa Liberă” (creat de CIA în 1949, în contextul Războiului Rece), istoricul și realizatorul Vlad Georgescu, despre care există bănuieli întemeiate că ar fi fost lichidat de Securitate, dar care făcuse studii de istorie în facultățile comuniste, iar apoi emigrase, a preluat necritic o parte din tezele oficiale și considera la fel precum propaganda regimului de la București că pactul electoral făcut cu legionarii era una dintre ”cele trei greșeli” comise de Iuliu Maniu, (prima greșeală era aducerea pe tron a lui Carol II, iar cea de a treia refuzul său de a accepta să devină primul ministru al guvernului României, după 23 august 1944) [3]. Politicianului lucid care a denunțat pe față crimele comise de Carol II și de legionari i se reproșau tocmai legăturile cu aceștia. O parte dintre învinuiri sunt bazate pe cel mai pervers tip de revizionism istoric: țărăniștii și liberalii care au făcut pușcărie politică erau suspectați, blamați și condamnați de către liderii partidului comunist și de Securitate din pricina faptului că ar fi fraternizat în închisorile regimului, unde erau închiși împreună, cu deținuții politici legionari. Oricum, comuniștii de la București erau internaționaliști, subordonați Kremlinului (adică unei ”puteri străine”) și îi considerau pe toți politicienii patrioți la grămadă drept ”naționaliști reacționari”; se poate urmări cum aproape toți politicienii români care au avut merite în realizarea Marii Uniri de la 1918 și în constituirea României Mari au fost întemnițați și au pierit în detenție.
Conform dogmelor marxist-staliniste, comuniștii nu făceau diferență între membrii diferitelor partide, democratice sau extremiste, considerîndu-i în egală măsură ”dușmani de clasă” care trebuie lichidați, ceea ce s-a și petrecut. De altminteri, una dintre tehnicile favorite de compromitere folosite de ”justiția politică” și de presa colaboraționistă, impusă de bolșevici/sovietici, de fapt o creație a minții malefice a lui Stalin, era de a-i califica pe politicienii partidelor istorice democratice drept ”fasciști” [4]. Pe timpul manifestărilor din Piața Universității, din aprilie-iunie 1990, pentru care Corneliu Coposu și întregul PNȚCD erau acuzați pe nedrept de către foștii nomenclaturiști deveniți ”revoluționari” că s-ar fi aflat în spatele protestelor, a reapărut în retorica fesenistă și a presei colaboraționiste acuzația legăturilor unor lideri civici cu ”legionarii.” Iar președintele ales al României (cu 85% din voturi din primul tur), Ion Iliescu, a declarat că atacarea sediilor Serviciului Român de Informații, Ministerului de Interne și a Televiziunii Române din 13 iunie 1990 (replica la atacarea ultimilor manifestanți din Piața Universității) îi amintea ”de rebeliunea legionară din 1941” [5].
În România, cultura politică radicală de stînga postcomunistă are insurmontabile probleme de legitimitate. Chiar dacă a preluat fidel retorica antifascistă stalinistă, nu își poate revendica ascendența din tradiția comunismului mondial și autohton, al cărei caracter totalitar și genocidar a fost demascat și dovedit de mai bine de o sută de ani încoace (de la așa-zisa revoluție bolșevică), și care a eșuat mizerabil după ce a distrus națiunile care au cunoscut regimurile comuniste. Iar istoria Partidului Comunist din România (filiala Cominternului, organizație antinațională, internaționalistă, scoasă în afara legii) și a Partidului Comunist Român adus la putere de sovietici a fost o încercare reușită de a devia România de pe traiectoria modernizării, democratizării, a revoluției liberale și a construirii bunăstării publice (unde fusese înscrisă de pașoptiști), ceea ce a adîncit decalajul preexistent dintre țara noastră și Occident. Neocomuniștii postcomuniști și alți radicali de stînga (așa-ziși ”progresiști”) se găsesc în situația penibilă de imposibilitate etică și politică de identificare cu puternicul partid de stînga înființat de Ion Iliescu și Silviu Brucan (Frontul Salvării Naționale și avatarurile sale, FDSN, PDSR, PSD). Iar fraternizarea implicită ori explicită cu Progressive International a lui Yanis Varoufakis & Bernie Sanders și/sau cu figuri precum Elizabeth Warren, Alexandria Ocasio-Cortez, este cool, dar irelevantă pentru tipul de politică practicată pe plaiurile mioritice, pentru problemele din această parte a lumii și soluțiile lor.
Nici în Rusia ori Polonia, nici în România sau Ungaria, și aproape nicăieri altundeva (excepția este Cambodgia[6]) nu s-a ținut un proces al comunismului comparabil cu Procesul de la Nurnberg, care să judece și să condamne crimele împotriva păcii, crimele de război și crimele împotriva umanității comise de comuniști. Rusia agresoare a lui Putin repetă în Ucraina pe o scală mai redusă crimele împotriva umanității și crimele de război pentru că nimeni nu i-a judecat vreodată pe sovietici pentru crimele comise vreme de 74 de ani, soldate cu zeci de milioane de victime. Este un enorm semn de întrebare dacă va avea loc vreun asemenea proces în China ori în Cuba sau Vietnam, după ce se va prăbuși și acolo comunismul.
Deși se scrie și se publică tot mai mult în anii din urmă, la noi nu este larg răspîndită conștiința faptului că regimul comunist din România a fost unul criminal. Una dintre cele mai evidente dovezi o constituie sondajele de opinie sau reportajele privind procentul enorm de cetățeni români, din generații diferite, care cred că ”era mai bine în comunism.” Un om normal la cap, cu inteligență medie și minim educat nu poate să creadă că un regim comunist criminal, antinațional, complet lipsit de legitimitate, a fost mai bun decît regimul politic actual, oricît de imperfect ar fi acesta, în care libertățile garantate îți oferă posibilitatea să face ce vrei cu viața ta, inclusiv să inițiezi afaceri, să fii bogat sau sărac, să ai proiecte cam în orice domeniu, să te educi, să emigrezi sau să lucrezi în alte țări dacă situația de aici nu îți convine sau dacă nu cîștigi suficient, după cum nimeni nu te obligă să faci ceva din toate cele enumerate.
Sunt nenumărați descendenți ai fostei nomenclaturi comuniste și ai Securității care au prosperat după căderea comunismului și care nu au interesul să fie dezgropate adevărurile despre Vechiul Regim comunist, unde părinții, unchii, mătușile, bunicii, străbunicii, frații și surorile mai mari, verii, nașii, cuscrii, cumnații și alte rude de-ale lor ori urmași s-au simțit bine, au prosperat, au avut avantaje, privilegii, sinecuri, și au trăit cu capul în nisip, ca struții, prefăcîndu-se că nu văd și nu înțeleg ce se petrecuse între 1944 și 1989. Este dreptul lor să aibă un alt destin decît al familiilor din care provin, să facă politică democratică în partide postcomuniste. Ștergem trecutul cu buretele, nimeni nu își mai aduce aminte de ce s-a petrecut sau ne prefacem că uităm trecutul. Dacă ar fi existat vreun pact explicit în legătură cu reconcilierea, ștergerea ori iertarea părților criminale, imorale, compromițătoare și neplăcute din trecut – cum s-au petrecut de pildă lucrurile în Spania post-Franco sau în Africa de Sud a lui Nelson Mandela – ar fi fost ceva de înțeles. Nu a existat. Prin urmare, este greu de înțeles cum și de ce își închipuie moștenitorii liderilor comuniști, ai nomenclaturiștilor și securiștilor că trecutul comunist abominabil nu se mai pune, de parcă nici nu ar fi existat.
Prin contrast, cultura politică radicală de stînga și un Establishment informal de ”political correctness” sunt extrem de vigilente, nu uită nimic și readuc selectiv în actualitate trecutul membrilor organizațiilor de extremă dreapta, în particular al celor legionare, care au activat cu mult timp înainte de instaurarea comunismului și care de fapt au avut mai mulți martiri decît victime. Se manifestă o nedisimulată furie antifascistă din pricina onorării în unele cercuri a victimelor regimului criminal comunist și al infernului concentraționar care au fost de extremă dreapta; în oglindă, în alte culturi politice există o adevărată furie anticomunistă din pricina onorării victimelor comuniste ale regimului criminal hitlerist și lagărelor de concentrare și exterminare naziste[7]. A fost scandal ori de cîte ori au ieșit sau au fost scoase la iveală cazuri sau ”dosare” precum ”Mircea Vulcănescu”, ”Constantin Noica,” ”Radu Gyr,” ”Traian Brăiloiu,” ”Mircea Eliade,” ”Emil Cioran,” ”Petre Țuțea”, ca să nu mai vorbim despre preoții legionari ori simpatizanți uciși, torturați ori supraviețuitori ai închisorilor comuniste. Aproape nimeni nu mai recunoaște că ”experimentul Pitești” a fost inventat de comuniști pentru scopul deliberat de a compromite și distruge fizic și moral ”tinerimea” legionară (chiar dacă au fost unele victime și din alte partide). Intransigența față de legionarii cărora justiția politică a regimului comunist le-a atribuit vini colective, le-a înscenat procese, față de familiile deportate ale acestora, față de cei care au fost închiși, persecutați și torturați în închisorile comuniste merge pînă la negarea statutelor de victime și martiri ale respectivilor. Nu vedem aceeași intransigență față de comuniști, nomenclaturiști, securiști, față de slugile Cominternului și agenții din România ai NKVD (KGB), GRU și ai altor structuri ale Kremlinului, implicați în crime împotriva umanității pentru care nu au fost condamnați nici măcar simbolic, care au fost la putere vreme de decenii, și care și-au lăsat fără probleme urmașii la conducerea României postcomuniste.
Există un termen sugestiv pentru a descrie și explica diferența între modul în care judecăm crimele comise de extrema dreaptă și cele comise de extrema stîngă: comparative trivialization[8]. Am abordat tema în scrieri anterioare, mai ales pentru a compara modul în care comunitatea internațională a folosit standarde diferite pentru judecarea crimelor comise de naziști și comuniști, precum și pentru rescrierea istoriei. Din pricina complexității ei în context românesc am abordat și reiau tema pe larg în diferite texte.
Am făcut paranteza de mai sus nu pentru a trece cu vederea crimele comise de către extremiștii de dreapta (nici Maniu nu le-a trecut cu vederea, după cum voi arăta folosind citatele din Jurnalul interzis), ele sunt imprescriptibile, sunt vii în cărți și memorii, fiind temeinic documentate, ci pentru a sublinia că sunt trecute cu vederea crimele comise de către extremiștii de stînga în România pentru mai bine de o jumătate de secol (se pune la socoteală și răul comis în perioada interbelică, în timpul celui de-al doilea război mondial). Pentru asasinatele înfăptuite în acea perioadă, legionarii au fost pedepsiți și uciși (fără judecată) de către regele Carol II; mareșalul Antonescu, fostul lor aliat, i-a pedepsit și el; iar mulți dintre legionarii vinovați sau complici au emigrat în zeci de state pentru a scăpa de represiune (mai întîi în Germania, Italia, Spania, apoi în SUA și alte părți). Regimul comunist i-a persecutat pe legionarii care au mai rămas la grămadă, inclusiv pe elevii și studenții de după 1948, care erau prea mici ca vîrstă și nici nu avuseseră vreun amestec în asasinarea demnitarilor lui Carol II sau în rebeliunea înăbușită de Antonescu. Au fost iertați sau protejați doar acei legionari care au făcut pactul cu comuniștii și s-au înscris în partidul-stat sau care fuseseră racolați anterior. Mai mult, în afară de supravegherea supraviețuitorilor închisorilor, Securitatea comunistă i-a urmărit și monitorizat pe legionarii din diaspora, răspîndiți pe diferite continente, vreme de decenii, pînă în ultimele ore de dinaintea prăbușirii regimului, deși între timp deveniseră cetățeni ai altor state, se reorientaseră politic, îmbătrîniseră, iar mulți au încetat din viață, însă rudele lor purtau stigmatul stabilit de corectitudinea politică de tip comunist și securist[9].
Însă după prăbușirea Vechiului Regim totalitar, pe comuniști nu i-a judecat și nu i-a condamnat nimeni în mod oficial pentru crimele comise. Or, comuniștii au comis de mii de ori mai multe crime și mai grave decît legionarii, vreme de decenii, dar au scăpat sau au fost scăpați.
Relația dintre Iuliu Maniu și legionari a cunoscut fluctuații semnificative, din pricina unor circumstanțe istorice excepționale, în care actorii politici individuali și colectivi interbelici au trecut prin experiențe limită. Prima consemnare din Jurnalul interzis este din 26 iunie 1936, la Bădăcin, dată la care Maniu era anunțat telefonic de către Virgil Madgearu privind încetarea din viață a lui Constantin Stere. Cu acea ocazie, ”Președintele” făcea o evaluare exemplară a personalității lui Stere[10]. Urmează anul 1937. După cum menționează editorii, lunile lipsă din jurnal, adică între aprilie și noiembrie 1937, se datorează ”încarcerării lui Corneliu Coposu”, acuzat și condamnat pentru ”lezmajestate”, din pricina faptului că ar fi fost în posesia unor documente ale ”procesului Skoda”, în care Romulus Boilă era acuzat de luarea unui substanțial comision. De fapt, așa cum a reieșit din declarațiile ulterioare ale lui Coposu, ”acestea dovedeau că Regele Carol al II-lea a solicitat în mod expres ca în proces să fie implicat și Maniu, drept răzbunare pentru campania dusă de acesta împotriva <<camarilei,>>” în urma căreia a executat trei luni de închisoare.
Pe fondul luptei lui Iuliu Maniu împotriva lui Carol II, s-a produs o realiniere a forțelor politice din perioada interbelică. Am menționat deja într-un episod anterior, presentimentele adeverite ale liderului național-țărănist privind instaurarea dictaturii regale. În pregătirea alegerilor generale din 1937, ultimele alegeri libere din perioada interbelică, liderii partidelor din opoziție erau îngrijorați de faptul că guvernul liberal condus de Gheorghe Tătărescu, de fapt ”guvernul personal” al regelui și care era organizatorul alegerilor, avea să cîștige din nou, cum se întîmpla de obicei.
Din păcate, această perioadă nu este acoperită de către Jurnalul interzis. În schimb, avem la dispoziție textul scrisorii lui Corneliu Coposu trimisă către Ion Rațiu, legată de ceea ce Vlad Georgescu de la Europa Liberă considera ”cele trei greșeli comise de Iuliu Maniu”. Textul scrisorii a fost descoperit de către istoricul sălăjean Marin Pop în arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS)[11]. Iată ce scria Corneliu Coposu în acea scrisoare: ”O propagandă demagogică, fără temei istoric, s-a desfăşurat începând cu deceniul cinci, pe marginea Acordului de neagresiune electorală din 1937, dintre partidele de opoziţie, acord iniţiat de Iuliu Maniu şi încheiat în ajunul alegerilor generale din octombrie 1937. Pentru a contracara tendinţele dictatoriale ale regelui Carol al II-lea, Iuliu Maniu a preconizat realizarea unui front care avea menirea să obstaculeze planul regal (ce-şi găsise servili suporteri). Această iniţiativă este departe de a constitui o eroare politică. Dimpotrivă, ea a fost o acţiune salutară (cel puţin pentru moment), în scopul apărării instituţiilor democratice şi al descurajării autarhiei. Între 20 şi 25 octombrie 1937, Maniu i-a invitat pe toţi fruntaşii opoziţiei să adere la un acord pentru asigurarea corectitudinii alegerilor generale. Menirea acordului era răsturnarea guvernului personal al regelui, condus de Gh. Tătărescu.“
Pe 25 noiembrie 1937, au semnat pactul de neagresiune electorală Iuliu Maniu, în calitate de preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc, și liderul Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu (Garda de Fier fusese scoasă în afara legii de către I.G. Duca, dar Carol II a tolerat reorganizarea sa sub forma partidului Totul pentru Țară), la care au aderat ulterior președinții sau liderii mai multor partide ori facțiuni: marele istoric Gheorghe I. Brătianu (PNL-Brătianu); generalul Constantin Argetoianu (Partidul Agrar); ”social-democraţii (I. Fluieraş), evreii (Dr. W. Filderman).“ Era un pact care urmărea să asigure desfășurarea corectă a alegerilor și la care în mod paradoxal participau legionarii și evreii, mai precis Consiliul Central al Evreilor din România (constituit în 1936, ca urmare a acordului dintre Partidul Evreiesc şi Uniunea Evreilor din România), condus de Wilhelm Filderman (fostul coleg de clasă al lui Ion Antonescu). Avea să fie ultima dată cînd organizațiile politice ale legionarilor și evreilor participau la alegeri, alături de partidele mainstream. Ca să nu se creeze confuzii, trebuie precizat că Partidul Social-Democrat, care anterior intrase în carteluri electorale cu PNȚ în alegerile locale și intenționa să continue asocierea în alegerile generale, între timp făcuse înțelegeri cu organizațiile criptocomuniste (Frontul Plugarilor, Uniunea Democratică) și a refuzat să mai semneze noul pact inițiat de Maniu.
Continui să citez din articolul publicat în 2014: ”Corneliu Coposu spune că, prin propaganda neonestă de mai târziu, s-a pretins că, prin acordul de neagresiune din 1937, Maniu ar fi propulsat pe scena politică a ţării Mişcarea Legionară. <<Cu totul inexact! În realitate, cei care (din intenţia de a produce diversiuni) au sprijinit ascendenţa politică a legionarilor au fost, în ordinea importanţei, Tătărescu, regele Carol al II-lea, Argetoianu, Vaida, Gigurtu, Goga. Astfel, în aprilie 1936 (3-5), guvernul Tătărescu a aprobat şi sprijinit Congresul Legionar de la Târgu Mureş, ţinut pe cheltuiala statului, asigurându-i toate înlesnirile, contând pe împrejurarea că ascuţişul respectivului congres era îndreptat împotriva Partidului Naţional Ţărănesc>>, precizează Coposu.
Seniorul îşi completează dezvăluirile şi cu informaţia că regele Carol al II-lea se întâlnise, la 14 februarie 1937, cu liderul legionar Corneliu Zelea Codreanu şi tratase cu acesta aducerea legionarilor la putere (guvernare regală de mână forte), condiţia fiind ca Mişcarea Legionară să-l proclame pe rege ca şef al ei. <<Tot cu aprobarea lui Carol al II-lea, acelaşi Tătărescu acceptase organizarea, sub protecţia organelor oficiale de ordine şi a Siguranţei demonstraţii legionare, prilejuite de înhumarea lui Ion I. Moţa şi a lui Vasile Marin, după plimbarea prin ţară a cortegiului funerar>>, mai precizează Seniorul.”
Carol II a fost refuzat de Corneliu Zelea Codreanu, ceea ce i-ar fi pecetluit soarta acestuia din urmă, care a fost asasinat în 1938. Legionarii înșiși se împotriveau proiectului unui regim monarhist dictatorial, inspirat de fascismul mussolinian, pentru că aceasta ar fi însemnat scoaterea în afara legii a tuturor partidelor, inclusiv a celui mai puternic partid, PNȚ, și a Partidului ”Totul pentru Țară”, care ajunsese să aibă o largă bază de susținere populară. De aceea, Codreanu ar fi avut întîlniri secrete încă din martie-aprilie 1937 pentru discutarea unui eventual proiect comun anticarlist cu Iuliu Maniu, deși acesta nu era în acel moment în fruntea partidului (președinte era Ion Mihalache).
După ce Maniu a revenit în fruntea PNȚ, a fost semnat acordul electoral, care a fost un succes, din moment ce a reușit să împiedice cîștigarea de către Tătărescu a peste 40% din voturi, de pe urma cărora ar fi obținut ”prima electorală” care i-ar fi asigurat majoritatea parlamentară. Era pentru prima dată în istoria parlamentarismului autohton cînd un guvern organizator al scrutinului electoral pierdea de fapt alegerile. Pe 28 decembrie 1937, Tătărescu și-a dat demisia din funcția de premier, iar Carol II îl însărcina pe Octavian Goga, ”poetul național” și președintele Partidului Național Creștin, să formeze guvernul, în care ministrul apărării naționale avea să fie generalul Ion Antonescu; acesta din urmă a fost folosit de Goga ca intermediar pentru o înțelegere de colaborare cu Corneliu Zelea Codreanu. Anterior, după cum sublinia Coposu, ar fi avut loc tentativa nereușită a lui Carol II de a-l convinge pe ”Căpitan” să accepe formula unei guvernări dictatoriale personale, bazată pe Mișcarea Legionară.
Am eliminat multe dintre detaliile istorice și acțiunile contradictorii ale actorilor politici individuali și colectivi din perioada agitatată și tulbure, dar cred că s-a înțeles esențialul: în acele circumstanțe, Maniu îi considera pe legionari mult mai puțin periculoși pentru România decît regele Carol II. Intuiția sa a fost corectă. La mai puțin de două luni de la alegerile din decembrie 1937, Carol II a dat lovitura de stat prin care a suspendat Constituția democratică din 1923, a dizolvat toate partidele politice și a instaurat dictatura regală. Cu binecuvîntarea lui Carol II, scurta perioadă în care Octavian Goga a prezidat guvernul a fost suficientă pentru inițierea primelor legi antisemite (prin revizuirea cetățeniei, din ianuarie 1938), care au continuat în guvernul Gigurtu, în statul național-legionar și în timpul generalului/mareșalului Ion Antonescu[12].
NOTE
[1] Acest comentariu-recenzie de carte se bazează pe notele mele de lectură la volumul Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediție îngrijită și prefață de Doina Alexandru (București: Editura Vremea, 2014). Mă refer la text în formula Jurnalul interzis.
[2] În texte anterioare (ultima oară pe larg în Grajdurile lui Augias. Rituri de purificare în posttotalitarism), am argumentat privind necesitatea lărgirii ariei analizei instituționale a comunismului dincolo de obsesia exclusivă pentru poliția politică. Este indispensabilă analiza a ceea ce s-a petrecut în sfera justiției politice, o justiție nedreaptă, partizană, complet dependentă de politica partidului-stat. Partidul comunist își subordonase cele trei puteri în stat, iar justiția politică era la fel de malefică precum poliția politică. Este însă relevant că nimeni nu i-a acuzat pe foștii magistrați pentru ceea ce au făcut în comunism, pentru colaboraționismul cu o autoritate ce reprezenta contrariul statului de drept. Carierele procurorilor și judecătorilor comuniști, ale profesorilor universitari care predau dreptul comunist, ale zecilor de mii de studenți și discipoli ai acestora, magistrați, avocați, notari, au continuat netulburate în democrația inventată de Iliescu. Unii s-au reinventat complet, și-au șters cu abilitate urmele, au înființat mari sau mici case de avocatură, au ajuns la Curtea Constituțională, în toate curțile și tribunalele, au intrat în politică, afaceri, servicii secrete, diplomație, presă. Niciunul nu și-a făcut mea culpa (sau poate că nu am eu știință de așa ceva). Presa a scris puțin despre ei, iar opinia publică nu a acordat atenție fenomenului.
[3] După cum reiese din dosarele Securității (de la CNSAS), care îl urmărea îndeaproape, pe 15 noiembrie 1985, Corneliu Coposu i-a trimis o scrisoare lui Ion Rațiu, în care îl ruga să facă publică ”replica sa la emisiunea Cele trei greșeli ale lui Iuliu Maniu, prezentată la Europa Liberă de către Vlad Georgescu.” Apoi, Coposu i-a scris direct lui Vlad Georgescu, în mai 1986, iar scrisoarea sa a fost citită la postul Europa Liberă. Vezi Tudor Călin Zarojanu, Viața lui Corneliu Coposu, ediția a III-a, revăzută și completată, în Cristian Fulger, Tudor Călin Zarojanu (editori), Seniorul Corneliu Coposu (București: Humanitas, 2014), 288-289. Pentru textul respectivei scrisori, vezi mai jos.
[4] O altă tehnică stalinistă era de a-i considera pe politicienii democrați drept ”agenți” ai puterilor străine, adică ai statelor occidentale, în particular Marea Britanie, dar și SUA, care tocmai fuseseră aliați ai Uniunii Sovietice în lupta împotriva lui Hitler din cel de-al doilea război mondial. După cum voi arăta în următoarele episoade, din pricina faptului că a făcut parte dintre liderii europeni care au luptat împotriva naziștilor, Iuliu Maniu a fost acuzat și de legături cu ”puterile străine.” Tactica stalinistă a denunțării partidelor democratice drept ”fasciste” a fost folosită de comuniștii germani împotriva social-democraților, iar această discordie între partidele de stînga care aveau fiecare cam o treime din electorat, a facilitat triumful naziștilor, care aveau cam tot o treime.
[5] Ion Iliescu, Momente de istorie. Volumul I. Documente, interviuri, comentarii – decembrie 1989-iunie 1990 (București: Editura Enciclopedică, 1995), 345.
[6] După mulți ani, recent s-a încheiat definitiv în Cambodgia procesul ”khmerilor roșii” (comuniștii cambodgieni), judecați (într-un tribunal asistat de Organizația Națiunilor Unite – deci se poate!) și condamnați (definitiv) pentru genocid, crime împotriva umanității și crime de război (cu peste 1.700.000 de oameni uciși). Curtea internațională a cheltuit peste $337 milioane pentru finalizarea procesului. Vezi Sopheng Cheang and Grant Peck, ”Khmer Rouge tribunal ends work after 16 years, 3 judgments”, Associated Press, September 22, 2022, https://apnews.com/article/crime-war-crimes-cambodia-khieu-samphan-government-and-politics-84728829003ab97b6ebe40c8d171bd45 .
[7] Despre victimele comuniste ale infernului concentraționar nazist și despre victimele fasciste ale infernului concentraționar comunist am scris pe larg în Grajdurile lui Augias.
[8] Termenul de comparative trivialization a fost folosit pentru prima dată de către Peter Gay, Freud, Jews and Other Germans: Masters and Victims in Modernist Culture (Oxford: Oxford University Press, 1978).
[9] Am studiat pe larg ”problema legionară în arhivele Securității” de la CNSAS, dar mi-am amînat concluziile pentru a finaliza alte proiecte începute anterior. Sunt mii de pagini de documente, iar nenumărate dosare se referă la legionarii emigrați. Poliția politică a procedat la fel, fără a face deosebire, față de toți foștii țărăniști, liberali, social-democrați, legionari din diaspora, ca și cu apropiații familiei regale: șantajarea lor prin măsurile luate împotriva familiilor rămase în țară; campanii de compromitere pe plan național și internațional; manipularea și instigarea unora împotriva altora; subminarea eforturilor de a deveni forțe contestatare pe plan internațional, precum diaspora poloneză, maghiară, sovietică ori cubaneză; tentativele de a-i readuce în țară prin diferite stratageme. În plus, anumite grupuri externe de legionari au fost penetrate de Securitate. La fel precum în grupurile de țărăniști, liberali sau monarhiști, Direcția A – Informații Externe [care și-a schimbat numele în Direcția Generală de Informații Externe (DGIE), sub indicativele UM 0123/I și UM 0755, iar apoi în Direcția de Informații Externe (DIE), cu indicativul UM 0920, pentru ca la revoluție să funcționeze sub numele de Centrul de Informații Externe (CIE), indicativ UM 0544], a reușit să recruteze o serie de legionari din diaspora ca agenți și informatori ai Securității (cel mai cunoscut a fost Iosif Constantin Drăgan). Mă opresc deocamdată aici, deși lista ”codreniștilor” și ”simiștilor” recrutați este lungă, iar concluziile analizelor sunt provocatoare.
[10] Iuliu Maniu din Jurnalul interzis face analize și evaluări spectaculoase (pozitive sau negative, după caz, oricum extrem de personale) asupra unora dintre cele mai importante personalități politice românești, indispensabile pentru cei care vor să înțeleagă profund anumite evenimente, decizii, acțiuni din istoria națională.
[11] Vezi Alina Pop, ”Cum justifică Seniorul Coposu cele trei <<greșeli>> ale lui Iuliu Maniu”, Adevărul, 16.08.2014, https://adevarul.ro/stiri-locale/zalau/cum-justifica-seniorul-coposu-cele-trei-greseli-1557737.html.
[12] Vezi Federația Comunităților Evreiești din România, Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. I. Legislația antievreiască, prefață Șef Rabin dr. Moses Rosen, volum alcătuit de Lya Benjamin, coordonator științific Sergiu Stanciu (București: Editura Hasefer, 1993).
