Cum ne-am dat pe față arama ne-europenității

Așa arată o criză de nervi (pretins) națională: România și românii: “nedreptățiți”; România și românii: “umiliți”, România și românii: “discriminați” etc. DAR: România și românii: vor schimba foaia. România și românii: nu vor mai sta cu capul plecat. România și românii le vor arăta lor Austriei,  cancelarului rău etc. Orice criză de nervi ne face să regresăm până la stadiul pierderii temporare a oricărei raționalități, atunci suntem periculoși pentru ceilalți, dar mai ales pentru noi înșine.

Nu Austria “i-a dat un cadou gratuit de Craciun lui Putin”, așa cum Mai-marele PSD a grăit cu o subtilitate caracteristică, ci acest spectacolul al isteriei prilejuit de faimoasa decizie de ne-aderare e adevăratul cadou oferit oricui dorea gratis o radiografie  a mentalității elitei dominante. 

Țâfna naționalistă a izbucnit previzibil, dar adăugând discursul care analiza doct-paranoid dedesubturile situațiunii și modul de a denunța “cinismul” celor pe care, până ieri, încerca să-i seducă, amintesc de viziunea asupra lumii specifică elitei securisto-comuniste. O viziune care a supraviețuit vitejește prin instituțiile noastre niciodată decomunizate, niciodată europenizate. Verdict banal: (post)ceaușism! Nu doctrină, mai rău: mod de gândire. Nu al unei vechi generații, mai rău: al mai multor generații care s-au chinuit să parvină în era nouă a democrației originale membră UE, dar cu drepturi, iată, nu chiar depline. 

Unde este marea surpriză, dincolo de resursele propagandistice făcute să transforme, printr-un iluzionism specific țărilor în care mass-media e controlată, un eveniment relativ banal într-o realizare istorică, epocală? Faptul că evenimentul nu a mai avut loc a provocat o dezamăgire colectivă artificială. Intrarea României în spațiul Schengen era dată ca sigură cel puțin din 2010 și ca foarte sigură în 2012. Deci de peste zece ani putem spune că România merita “tehnic” să fie acceptată. Cam douăzeci de semestre de eșec politic, eșec ascuns cât s-a putut, eșec care trebuia brusc uitat de așa-zisa mare realizare care, iată, nu s-a dovedit decât o știre promisă prea devreme de actori cu mare deficit de imagine tocmai pentru că au mizat întotdeauna exclusiv pe imagine.

Legea imaginii: cea de azi o ascunde pe cea de ieri. Dar mai ales: cea anunțată ca fiind sigură  pentru mâine trebuie să o facă uitată pe cea de azi. 

Marea operațiune de PR a avut în primul rând acest rol de a ne proiecta într-un viitor luminos, așa se forțează uitarea prezentului tragicomic și se pariază colectiv pe viitorul presupus entuziasmant. Mecanismul auto-legitimator al sistemului statalo-mediatic a convins întreaga elită de inevitabilitatea victoriei. Consensul mult-invocat, de altfel obligatoriu pentru credibilizarea ideii de moment istoric, nu s-a creat din convingerea comună, ci fost ca o investiție într-un bilet de loto la o extragere măsluită: singura convingere a fost că evenimentul va avea loc, că victoria e deja obținută, mai avea numai nevoie de eroi auto-proclamați. La masa victoriei au venit toți. Acesta este singurul consens, aceasta e masa la care Iohannis i-a convins pe toți să vină, pentru că el era deja în capul ei. Masa a rămas goală, dar, pentru că natura are oroare de vid, toți s-au umplut de ridicol. Un ridicol în care șeful Statului s-a afundat patetic: “Dragi români, România nu se oprește aici!”. 

În plus, marea operațiune de PR urmărea să dea nu numai o realizare, devenită desigur indiscutabilă, ci și un sens marii coaliții PNL-PSD. Ai nevoie de o mare realizarea istorică și de un sens ca să consolidezi și micile realizări de până acum, sau cele care se anunță (de la mimarea luptei anticorupție la albirea sau secretizarea plagiatelor, de la coruperea legală a mass-media la legalizarea domniei serviciilor etc.). 

Nu e exclus și ca, înainte de divorțul politic, să ai nevoie de un copil instituțional pe a cărui custodie să te tot bați în anii electorali care vin.

Nu trebuie să neglijăm capacitatea acestui posibil-pretins eveniment istoric de a face uitată chiar istoria recentă: mulți dintre cei care se pregăteau să fie eroii secvenței decembrie 2022 au fost actori, în general secundari sau terțiari, ai uitatei veri 2012, atunci suspendarea președintelui Băsescu și criza constituțională au dus la ratarea intrării în Schengen. Paradoxul era că unii dintre cei care susțineau USL, inclusiv cu un Marga ministru de externe, au uitat de excesul lor de zel naționalist de atunci, transformându-l în exces de zel europenist. Dar nici acesta din urmă nu a durat prea mult, toate discursurile de după eșec au fost cea mai bună dovadă că europenismul lor era mimat. 

Discursul înflăcărat anti-austriac de azi e construit din termenii unei culturi politice care trădează măsura în care elita noastră nu s-a integrat nici social și nici mental în Europa. Tocmai pentru că au o mentalitate de vătafi la ei acasă, sunt marginalizați la nivelul elitelor europene și, o dată cu ei, e și România. 

Frustrarea pusă în scenă azi nu e una națională. Frustrarea e una a sistemului politico-mediatic care trăiește drama spargerii unei mari bule propagandistice. Bula politico-mediatică și toți cei hipnotizați de ea își închipuie că spectacolul împroșcării cu venin a Austriei (și, pentru mulți, a Vestului-cel-Rău) e o diversiune suficientă pentru ca ridicolul cu adevărat istoric în care s-au pus singuri să fie ignorat. E probabil o altă iluzie.