Un vânt rău suflă asupra lumii de cel puțin trei decenii. Este vântul războiului și, poate chiar, al războiului mondial. Din acest motiv refuzăm să punem în perspectivă semnele prevestitoare, din păcate prea numeroase, care, asemenea unor pietre negre, marchează drumul omenirii către o posibilă conflagrație generală. Speranțele de la începutul anilor 1990 privind o lume nouă, eliberată de conflictul Est–Vest, de dictatură și de război, orientată către prosperitate și pace, s-au risipit de multă vreme.
Secolul a început la 11 septembrie 2001, odată cu apariția unui terorism islamist global pe care un sfert de secol de războaie – în special americane – în Afganistan și Irak nu a făcut decât să-l perpetueze, Franța a cunoscut aceeași nefericită experiență după zece ani de război în Sahel. Dezintegrarea imperiului sovietic în 1991, miraculos de pașnică la început, s-a transformat într-un nou ciclu de confruntări și războaie: Georgia în 2008, Ucraina din 2014 încoace, readucând războiul de înaltă intensitate în inima Europei.
În Orientul Mijlociu, speranțele născute din primăverile arabe de la începutul anilor 2010 au cedat rapid locul unei lungi serii de masacre în Libia, Siria, Sudan și Yemen, fără a le uita pe cele comise de ISIS, în timp ce războiul american din Irak, din 2003, a lăsat Iranul în poziția de putere dominantă a regiunii, în fața Israelului și a monarhiilor din Golf, la fel de bogate pe cât sunt de vulnerabile.
Toate acestea s-au desfășurat pe fundalul a două fenomene majore: pe de o parte, fluxuri migratorii fără precedent către Europa și, într-o măsură mai redusă, către America de Nord; pe de altă parte, distrugerea sistematică a capacităților de producție și a locurilor de muncă din democrațiile occidentale, rezultat direct al strategiei chineze de prădare industrială și comercială după aderarea Chinei la Organizația Mondială a Comerțului în 2001. La neliniștea difuză provocată de războiul care se apropie – încă din 2030, potrivit șefilor noștri militari – se adaugă angoasa șomajului într-o Europă care sărăcește și care descoperă că este lipsită de apărare într-un moment în care protectorul său se îndepărtează de ea…
Pentru „cei bătrâni” din generația mea, născuți la începutul anilor 1950, într-o perioadă în care izbucneau totuși războiul din Coreea și apoi războaiele de decolonizare din Asia, Africa și Maghreb, războiul a rămas întotdeauna departe. Am avut șansa de a cunoaște o perioadă unică: o viață întreagă de confort, ferită de oroarea războiului.
Și Stefan Zweig se bucurase de pace: cea instaurată de Congresul de la Viena din 1815 și apoi de cea de după Versailles, un secol mai târziu, înainte ca, de două ori, totul să se prăbușească. Iar cuvintele sale răsună astăzi cu o actualitate stranie și înfricoșătoare. Iată ce scria el în prefața cărții Lumea de ieri, în 1941, aflat în exil și după ce luase decizia de a-și pune capăt zilelor:
„Mi-a fost dat să fiu martor, fără apărare și fără putere, la această de neimaginat recădere a umanității într-o stare de barbarie pe care o credeam de mult uitată, cu dogma sa antiumanistă ridicată în mod conștient la rangul de program de acțiune. Nouă ne-a fost dat să revedem, după secole, războaie fără declarație de război, lagăre de concentrare, torturi, exproprieri în masă și bombardarea orașelor lipsite de apărare, toate aceste acte de bestialitate pe care ultimele cincizeci de generații nu le mai cunoscuseră și pe care generațiile viitoare, sperăm, nu vor mai trebui să le îndure.”
Există în acest text, deopotrivă tragic și dureros, o eroare pe care marele scriitor, probabil copleșit de disperare, a comis-o fără să-și dea seama. Cele „cincizeci de generații” despre care vorbește, cele care au precedat anii 1914 și, cu atât mai mult, 1939, nu fuseseră ferite de suferințele războiului. Dimpotrivă, ele cunoscuseră nenumărate conflicte. Tocmai pentru a le pune capăt, după războaiele generate de Revoluția Franceză și de Imperiu, a fost inventat, în 1814–1815, principiul unui „Concert european”. Scopul era ca, în momentul în care Napoleon revenea de pe insula Elba, să se încheie douăzeci și doi de ani de război.
Acest exercițiu diplomatic a fost condus cu măiestrie de Metternich, pe care Kissinger nu a încetat niciodată să-l admire încă din perioada tezei sale de doctorat. El urmărea stabilirea unui echilibru cât mai stabil între învingători, marile puteri ale epocii: Anglia, Prusia, Rusia și Austria-Ungaria, având însă grijă să organizeze și reintegrarea Franței.
Cele 121 de articole și 17 anexe ale tratatului, redactate în limba franceză, au reușit să integreze fără dificultăți șase state noi în Concertul european (Belgia, Italia, Grecia, România, Bulgaria și Serbia) și, mai ales, au reușit să prevină timp de un secol întreg (!) o conflagrație generală, în pofida celor trei conflicte survenite înainte de 1914: războiul Crimeii (1853–1856), războiul austro-prusac din 1866 și războiul franco-german din 1870.
Ne aflăm acum în fața unei cu totul alte „table de șah”, cum ar spune Brzezinski, mult mai vaste decât Concertul european de odinioară. Însă necesitatea este aceeași și la fel de imperioasă: cum poate fi construit un sistem global de securitate între cele trei imperii care domină astăzi planeta – Statele Unite, Rusia și China – respectând interesele de securitate ale fiecăruia?
Cum poate fi gestionată ascensiunea puterilor din Sud care aspiră să intre în acest cerc: începând cu Iranul, India, Pakistanul, Africa de Sud și Brazilia? Cum poate fi evitat ca marile puteri de ieri – europenii și Japonia – să fie măturate de marea mutație aflată în curs către o lume postoccidentală?
Urgența constă în găsirea unei soluții durabile pentru conflictele aflate în desfășurare în Europa și în Golf. Un lucru este clar: conflictul din Ucraina nu trebuie să se transforme într-un conflict înghețat, permanent, în centrul Europei. Cele patru părți implicate – Ucraina, Europa care o sprijină, Statele Unite și Rusia – pot și trebuie să îi pună capăt rapid, printr-un compromis teritorial dublat de definirea unui nou sistem de securitate la scară continentală, care să prevadă un acord general de limitare a armamentelor de ambele părți.
Simultan, celălalt conflict major, cel din Golf, trebuie soluționat evitând cu orice preț ca Republica Islamică să iasă din acest război cu două bombe atomice: cea pe care o pregătește în secret de patruzeci de ani și pentru care dispune astăzi de zece tone de uraniu îmbogățit și acea armă de șantaj împotriva întregii planete pe care i-ar conferi-o controlul asupra Strâmtorii Ormuz. Dotat cu aceste două „bombe atomice”, Iranul ar deveni inevitabil a patra superputere a planetei, aflată în fruntea unui miliard și jumătate de musulmani.
În pofida diferențelor lor, triada imperială, Europa, Japonia și puterile emergente din Sud au interesul comun de a rezolva conflictele actuale și de a împiedica degenerarea și metastazarea lor în alte regiuni. Toate au, de asemenea, interesul de a stabiliza situația energetică a planetei și, implicit, creșterea economică mondială.
Consider, așadar, că a sosit momentul unei mari conferințe internaționale în cadrul căreia toate problemele să fie puse pe masă și în care influența principalelor puteri să fie conjugată pentru a bloca evoluțiile cele mai periculoase. Reamintesc faptul că acordul cunoscut sub numele de JCPOA din 2015 privind programul nuclear iranian nu a putut fi obținut, după treisprezece ani de negocieri, decât pentru că europenii, aflați la originea inițiativei, au reușit să îi aducă la aceeași masă, în fața Iranului, pe ruși, chinezi și americani.
Gravitatea situației internaționale face indispensabilă o reconsiderare completă a marilor provocări ale momentului. Blocajul Organizației Națiunilor Unite impune o nouă abordare. Vechiul meu mentor, Henry Kissinger, ar fi considerat și el o asemenea inițiativă necesară și, fără îndoială, s-ar fi întors către Metternich pentru inspirație…
Un trio european format din Franța, Regatul Unit și Germania ar trebui să preia această inițiativă.
Pierre Lellouche
Fost ministru francez, a publicat volumul „Engrenages. La guerre d’Ukraine et le basculement du monde”, Editura Odile Jacob, 2024.
Sursa: LeFigaro.fr
