Alianța Nord-Atlantică a împlinit o vârstă venerabilă. Dar în ce stare este? I se văd ridurile, pe față? Se mai pot bizui românii, oare, pe alianță?
Moldovenii se bazează pe noroc. Și pe ucraineni. Iar românii pe NATO, ca să-și asigure granițele. Pe cine altcineva să se bazeze, pentru securitatea proprie? Pe schiorul și golfistul președinte Iohannis, taciturnul care vrea să acceadă la cârma NATO? Pe pesedistul său premier Ciolacu? Pe nu mai puțin postcomunistul său general și partener de guvernare penelisto-uselist, Ciucă? Pe SIE și SRI? Hai să nu ne facem de râs.
NATO e un pariu net mai serios. Fiindcă Pactul Defensiv Occidental n-a ajuns, din fericire, în ”moartea cerebrală” diagnosticată textual, acum câțiva ani, de președintele Franței, Macron. La75 de ani, NATO mai există. Mai respiră. Și pare, din fericire, să mai funcționeze. Cu Iohannis și ai lui în alianță.
Dar bine mersi e clar că nu este, cum vor liderii alianței și cei occidentali s-o descrie, festivist. Căci dacă ar fi bine, n-ar avea nimeni îndoieli cu privire la hotărârea și la capacitatea militară a unui pact în care SUA sunt primus inter pares, de a face față nu doar amenințării ruso-sino-iraniene, ci și unei viitoare președinții Donald Trump.
Anamneză
Or, aceste îndoieli au cuprins până și administrația din Washington, de vreme ce dregătorii americani și europeni au început, cum s-a informat recent, ”să se gândească” la mutarea Grupului de Contact în format Ramstein, pentru ajutorarea Ucrainei, de sub egida Statelor Unite, sub umbrela Alianței Nord-Atlantice. Ca să ”salveze” susținerea militară a Ucrainei de o viitoare președinție Trump. Dar ce-ar fi capacitatea militară a SUA fără președinte? Dar ajutorarea Ucrainei? Și ce-ar fi NATO fără SUA? Un zero barat?
Nu ar fi mult mai mult decât atât, în ciuda eforturilor lăudabile ale unor state est-europene, mai puțin România, de a se adecva, în fine, nevoilor de securitate proprii și de a începe să facă față amenințărilor rusești, prin amplificarea notabilă a cheltuielilor lor militare.
Nici măcar singura armată redutabilă, europeană, cea britanică, nu e, pe moment, în starea necesară să facă față unui atac rusesc sau unui război cu sângerosul ”mare frate” de la Kremlin.
Cât de pregătit e Regatul Unit pentru un război?
Mai deloc. Guvernul Marii Britanii nu are nici cea mai vagă strategie militară națională defensivă, pentru pregătirea industriei de război și pentru mobilizarea militarilor săi în caz de conflict cu Rusia, deși știe că se află într-o situație de pre-război, după cum a descoperit Sky News.
Acum zece ani guvernul londonez a fost notificat de generalul Sir Richard Barrons, fost comandant de top al oștirii engleze, că e imperativ să reconstruiască apărarea națională și reziliența în replică la creșterea amenințării ruse. I s-a replicat că riscul din partea Rusiei ar fi ”nepalpabil”. Guvernul britanic nu și-a restaurat așa-numitul ”War Book”, care consemna în timpul Războiului Rece pregătirile necesare unui eventual conflict cu regimurile comuniste.
Cât despre Germania, ce diagnostic se poate spune?
În ciuda mult trâmbițatelor eforturi al ministrului federal al apărării, Pistorius, de revigorare a glumei pacifiste care este în prezent Bundeswehr, spre a face oștirea germană realmente aptă de luptă, nemții cancelarului Scholz își bat joc de interesele de securitate ale Europei.
Căci șeful executivului berlinez nu doar că le-a refuzat inexplicabil, ucrainenilor, aflați în buza colapsului militar, rachete Taurus, dar a determinat și MDBA, fabricantul acestor extrem de importante proiectile cu rază lungă de acțiune, să anunțe recent că ar putea fi nevoit să sisteze producția lor. Pentru că MDBA n-a primit comenzi noi de la guvern, fără de care legea nu-i permite să producă.
Dacă Marea Britanie și Germania sunt, în materie de complex militaro-industrial, dacă nu la pământ, nici departe de el, de parcă ar tremura din toate încheieturile, ca Angela Merkel când își primea cu onoruri militare oaspeții de rang înalt, ce se poate spune despre pregătirea altor țări europene?
Corigența NATO în Ucraina
Iată cum se explică incapacitatea Europei de a ajuta Ucraina cu suficientă muniție de artilerie. După o jumătate de veac de pacifism și 30 de ani de la victoria în Războiul Rece, Vestul n-a comutat încă mental. Nu înțelege cu adevărat criza actuală. Băltește încă în vechea și caduca paradigmă.
Ceea ce pare să accelereze notabil creșterea riscului unui colaps militar ucrainean. Care se reflectă într-un sondaj dat publicității joi, de către presa ucraineană. Potrivit lui, mai puțin de 50% dintre ucraineni mai cred, actualmente, în refacerea teritoriului Ucrainei în granițele din 1991. Deci în victorie.
Cine e de vină pentru această drastică reducere a încrederii Ucrainei în victorie? Nu bravii luptătorii ucraineni, care-și dau viața, eroic, pe câmpul de luptă. Și care au împiedicat Rusia lui Putin, în ultimii doi ani și două luni, să cucerească și să desființeze patria ucrainenilor. Vitejia lor e o pagină de glorie a democrațiilor, pentru care a optat in corpore poporul ucrainean, fiind ca atare vizat, atacat, invadat, violat și exterminat de dictator.
De vină pentru această deplorabilă stare de lucru sunt capii (de stânga) ai principalelor puteri ale NATO, și în primul rând administrația Biden și guvernul Scholz, care, de frica înlocuirii lui Putin și a supărării Kremlinului, au împiedicat și accesul Ucrainei în structurile euro-atlantice, și o victorie ucraineană, prin limitări ale furniturilor de arme și ale utilizării lor în Rusia, când izbânda părea să poată fi obținută relativ lesne,
Repetenția șefului clasei
Ajutați de dronele iraniene și de obuzele nord-coreene, ca și de tehnologia chineză și a companiilor occidentale care au încălcat embargoul sub ochii lui Biden și a celorlalți lideri apuseni, Rusia a întors soarta războiului ucrainean în ciuda vitejiei ucrainenilor.
Marile puteri ale NATO și-au trădat acest aliat, așa cum SUA se pregătește să trădeze și Israelul, principalul său partener strategic și aliat democratic din Orientul Mijlociu. Anterior, SUA au trădat poporul afgan, kurd și pe cel sirian, lăsându-le la cheremul Rusiei, Iranului dictaturii siriene și extremiștilor, în condițiile în care Teheranul, alintat de americani, este capul revoluției islamiste globale
Aceste fapte ale administrației Obama și Biden contravin în mod evident intereselor occidentale, americane, și ale democrațiilor liberale europene. Ca și intereselor NATO. De ce s-au comis?
Inepția sau lașitatea dregătorilor de la Washington și din alte capitale apusene nu mai sunt de mult explicații suficiente. Problema acestei schimbări de paradigmă politică occidentală rezidă în deplasarea spre extrema stângă a valorilor elitelor politice și culturale anglo-saxone. Or, NATO e o organizație întemeiată pe valori. Și-anume, pe valorile democrației liberale, ale capitalismului, ale drepturilor omului, iar nu pe valori maoiste. Sau islamiste.
Peștele de la cap se împute. Bugetul militar american îl depășește pe al următoarelor 20 de state la un loc. Armata americană, teoretic cea mai puternica forță din lume, este esențială și de neînlocuit pentru NATO. Or, dacă valorile fondatoare ale alianței, care continuă să fie valorile unora din statele ei membre, nu mai corespund cu ale capului ei, oare ce bază se mai poate pune pe capacitatea de acțiune a membrelor Pactului Nord-Atlantic?
Și cât de fiabilă e alianța, care-și bate joc de mult de temeiul ei axiologic, de vreme ce are în rândurile ei o dictatură autoritară, islamistă, ca a Turciei, care și-a nivelat presa, poliția și justiția, face business cu Rusia și consideră teroriști mai sângeroși decât orice alți islamiști din istorie, ca ai Hamas, ”luptători pentru libertate”?
Iată alt mod de a muri cerebral: prin pierderea propriei identități. Iudeo-creștine. Cea cordial detestată de ideologii progresiști aflați la putere la Washington și la Berlin. Iată de ce NATO a ajuns la senectute. Cu 32 de membri pare mai slabă decât când s-a născut, în 1949, cu doar 12 membri. Și e posibil să nu mai fie în stare să țină de acum încolo ceea ce, spre liniștea înșelătoare a românilor, a promis în ultimele trei sferturi de veac: să fie ”unul pentru toți și toți pentru unul.” Să fie o chezășie a libertății și o garanție a viabilității democrațiilor noastre.
Ce fierbinte îmi doresc să mă înșel.
Articol publicat inițial pe site-ul petreiancu.com