Alexandru Gussi: Putem spera că exemplaritatea reacției ucrainienilor poate duce la o formă de mimentism pozitiv din partea românilor. Asta ar însemna automat că acel naționalism ceaușist de care vorbiți va pierde teren atât la nivel politic, cât și în-adâncul unor instituții care păstrează reflexe intelectuale și o mentalitate parcă rămase într-o capsulă a timpului. Totuși, în acest moment naționalismul este principalul liant mobilizator al ucrainienilor. O logică pur individualistă a libertății te împinge să fugi, o logică a libertății naționale te împinge să lupți. Națiunea poloneză cred că înțelege asta foarte bine, inclusiv datorită elitelor, inclusiv cele intelectuale și cele politice. Elitele noastre sunt dezbinate până și pe subiectul supraviețuirii. Lipsiți de verticala pedagogiei elitelor, mulți românii îmi par încă cvasi-orbiți de diverse stereotipuri în raport cu ucrainienii și, mai ales, de neîncrederea în instituții, în ce se vede, în tot. Criza noastră identitară poate fi totuși rezolvată printr-un fel de patriotism constituțional pe două niveluri: cel național și cel european? Se pot articula acestea, sau sunt eu utopic?
Teodor Baconschi: Sunt convins că naționalismul liberal de secol XIX a fost indispensabil pentru cristalizarea statelor-națiune, ca succesoare a imperiilor europene (și nu numai). Ulterior, național-socialismul hitlerist și național-comunismul s-au dovedit complet toxice, nu doar pentru că acționau în numele unui revanșism imperial și al unor dogme totalitar-utopice, ci și pentru că își ascundeau eșecul sub o falsă aparență a virtuții, sau chiar sub pretenții larg civilizatoare. Naționalismul post-comunist e fie o versiune inerțială a celui comunist, fie o formă de revenire artificială la proiectul unui creștinism politic. În ambele situații, el subminează imperativul modern al patriotismului constituțional (care coagulează societățile democratice atât la nivel statal, cât și într-un cadru federal, așa cum vedem în UE si SUA). În secolul nostru modelat de spiritualizarea tehnologică a frontierelor, paleo-naționalismul trădează o criză de identitate, un deficit democratic și o stare de vulnerabilitate – așa cum bine s-a observat în cazul Serbiei lui Miloșevici și al României din vremea lui Ion Iliescu. Partidele șovine, extremist-naționaliste, de tipul PRM, confundă boala cu terapia ei. Din acest unghi, sunt foarte trist atunci când notez inerția acestui tip de discurs în România actuală. Chiar că putem vorbi despre o “capsulă a timpului”, înăuntrul căreia aerul a devenit, prin lipsa ventilației, complet irespirabil. Mi-aș dori o Românie puternică, sigură pe ea, care se “mulțumește” cu patriotismul, fără să simtă nevoia hiperbolei naționaliste. Din păcate, pentru o parte a elitelor noastre politico-instituționale vetuste și expirate moral, grota naționalistă – pe pereții căreia dansează umbrele platonice ale realității exterioare – continuă să fie atractivă. Pentru că numai ea maschează lipsa de legitimitate și crimele succesive, menite să o prezinte drept singura “legitimitate” posibilă. Cum să nu fi încremenit în proiectul Iliescu-Vadim Tudor acești exponenți sempiterni ai “puterii”, dacă dosarele Revoluției și Mineriadelor nu au fost soluționate în justiție nici după 32 de ani, deși toată lumea îi cunoaște pe vinovați? Ca să revin la dubiul dumneavoastră legat de pedagogia practică a eroismului ucrainean, am să vă amintesc felul în care societatea civilă i-a primit pe refugiați: generos, prin auto-organizare la firul ierbii. Asta arată că, dincolo de inerțiile din establishment-ul nostru văzut și nevăzut, majoritatea românească e liberă, corectă în impulsurile sale spontane și imună la propaganda contra vecinilor-cei-răi. Această atitudine față de ucraineni trebuie coroborată cu nivelul mare de susținere a UE în România. Neîncrederea față de statul post-comunist și entuziasmul față de idealul libertăților garantate de UE le sunt comune românilor și ucrainenilor, chit că la noi situația democratică și economică e mai bună decât la Kiev unde – cel puțin până la Euro-maidan – legăturile elitei politice cu Moscova fuseseră predominante.
Alexandru Gussi: E paradoxal că dogma comunistă inițial internaționalistă a reușit până la urmă operațiunea sa împotriva naționalismului sau a patriotismului prin confiscare, tocmai pentru că naționalismul era ultimul resort al legitimității regimurilor respective. Atunci când statele socialiste se goliseră de alt resort ideologic credibil, au apelat la diverse forme de naționalism, dar pe care l-au transformat după chipul lor, realitate care s-a prelungit, cum spuneți, în post-comunism. Totuși ca să apară un patriotism constituțional e nevoie atât de o constituire a comunității politice, deci o delimitare de alte comunități, și e nevoie și de o constituție ca reper acceptat, poate nu consensual, dar care permite organizarea în jurul său a unei forme de cult. La nivel românesc nu numai că nu avem o constituție respectată colectiv, dar a devenit un text țap ispășitor al incapacității elitei, dar și societății, de a se democratiza. Dau vina pe cadrul constituțional, dar mult mai e de vină realitatea socială din cadru. Însă la nivel european patriotismul constituțional pare în impas și mai mare: la constituția europeană deocamdată s-a renunțat, în locul ei e doar un tratat. Mai mult, e o comunitate care nu se poate delimita de restul, pare că are vocația să se extindă la nesfârșit. Renunțarea la invocarea măcar a unor rădăcini creștine cred că a fost semnificativă pentru criza de identitate de la acest nivel. Până la urmă naționalismul care a produs statele naționale și patriotismul constituțional au în comun respectul pentru ceva care vine din trecut, ceva devenit în timp o rădăcină, a cărui interpretare variază, dar a cărei existență și valoare stă sau cade cu întreaga comunitate politică. Cum ați privit lupta reușită a Franței, atunci condusă de dreapta, pentru a șterge invocarea reperului creștin din tratatul constituțional european, urmată de practic îngroparea acelui text chiar de către francezi după referendumul din mai 2005?
Teodor Baconschi: Cunoaștem amândoi destul de bine Franța, prima națiune europeană statalizată. Știm deci că – delicat vorbind – ea a obținut după 1789 două suflete care coabitează polemic într-un corp politic scindat. La confluența aceasta carolingiană dintre lumea franco-normandă și moștenirea latină găsim cel mai bun rezumat al istoriei europene în sens larg. Creștin-democrația postbelică a fost probabil singurul compromis rezonabil între extremele polarizate sub presiunea modernității iluministe, dar ea a s-a diluat pe parcurs. Brutal spus, apostazia revoluționară a închis societățile europene moderne într-un scenariu metafizic creștin, dar fără figura mediatoare a lui Iisus Hristos. Motorul intelectual al civilizației europene a continuat să producă mare cultură dar nu în centrul ei spiritual alienat, ci la marginea unei culturi oficiale rebele, care-și pierduse grandoarea odată cu simțul transcendenței și al istoriei vectoriale, deschise ascendent spre veacul eshatologic. Aici se răzbună atât creștinismul politic medieval, raționalist, ierarhic, lipsit de mobilitate și cuasi-totalitar, cât și falsa soluție iluministă. Teonomia dialogică a omului desăvârșit prin imitatio Christi (adică idealul maturității spirituale) s-a topit într-un ethos mundan, individualist, autonom, al cărui unic scop, strict imanent, era progresul indefinit. Aventura Tratatului european – cu preambul orb – pe care poporul îl respinge democratic, reprezintă tragismul acestei fundături. Nu este tragică orice situație cu două soluții la fel de proaste? 1789 nu a prilejuit doar un recigid. Pe eșafodul iacobin a fost decapitată Biserica – trupul mistic al lui Hristos și singura instituție teandrică, singura societate potențial perfectă, grație orientării ei trans-istorice. Generațiile care ne-au precedat, ca și generația mea, în tinerețea ei, au plătit costul ambiției luciferice de a instaura împărăția lui Dumnezeu pe pământ, printr-o așteptare mesianică anonimă, colectiv captivă în temporalitatea istoriei profane. Din păcate, morala acestei rătăciri nu e formulată explicit sau, dacă este, nu poate fi “consensuală”. Lecția a fost rostită prin acele colțuri sofisticate ale culturii înalte (mă gândesc acum la formidabila operă a unui Hans Urs von Balthasar), fără să ajungă la urechea mulțimilor chemate la vot… Creștinismul pre-revoluționar forma corpul politic al creștinătății în jurul patriei celeste. Modernitatea ne propune o patrie terestră și ne spune simultan că ea nu e bună, pentru că provoacă războaie imperialiste. Cum să reziste o societate sub povara acestei contradicții?
