În mod ciudat, politicienii care conduceau partidele autohtone nu au ținut cont de lecțiile care decurgeau din analiza experienței și consecințelor complexei guvernări de coaliție din perioada 1996-2000, iar erorile au fost repetate. Cu mulți dintre ei am făcut interviuri de cercetare pentru cartea mesa despre CDR și chiar au participat la lansarea volumului “Nu putem reuși decît împreună.” O istorie analitică a Convenției Democratice; unii mi-au fost studenți[1]. În mod simptomatic, majoritatea liderilor partidelor autohtone nu au ținut cont niciodată de prestigioasa literatură mondială privind coalițiile, ceea ce spune mult cu privire la competența lor politică, administrativă, managerială, și capacitatea intelectuală de a învăța.
Au fost și excepții notabile. În practica politică, au existat perioade în care s-a acționat politic în mod benefic și partide care măcar au încercat să facă ceea ce trebuie. Ar fi exagerat să generalizăm eșecul. Din păcate însă pentru coalițiile respective, cînd au existat partide sau lideri care încercau să ducă la bun sfîrșit anumite proiecte care ar fi fost benefice pentru România și pentru cetățeni, partenerii de coaliție au sabotat respectivele coaliții sau le-au făcut parțial nefuncționale. Le-am recomandat întotdeauna studenților mei de la științe politice să abandoneze partizanatul cînd practică analiza politică sau în perioadele de după alegeri. Pentru că indiferent cine vine la putere, reușita respectivului partid sau coaliție este o chestiune de interes public; chiar dacă altora le displace, totuși un partid cîștigător în alegeri sau o coaliție au în spatele lor milioane voturi, ceea ce înseamnă speranțe în promisiunile electorale, pe care organizațiile votate încearcă să le realizeze prin guvernare.
În mare parte, istoria politică postcomunistă a fost una a coalițiilor executive și legislative. Eșecul celor mai multe dintre coaliții a menținut România printre codașele Uniunii Europene sau chiar ale Europei. Mai pe înțelesul cetățenilor, eșecul coalițiilor executive ne-a împiedicat să trăim mai bine la nivel individual și colectiv, indiferent de statutul nostru social și profesional[2]. Indiferent de cîți alegători merg la vot, pînă la urmă întreaga noastră viață este profund afectată de eficiența partidelor și coalițiilor aflate la guvernare.
Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1990 au fost cîștigate fără drept de apel de Frontul Salvării Naționale (cu 66% din voturi) și de Ion Iliescu (cu 85% din voturi, din primul tur de scrutin). Primul guvern desemnat (condus de Petre Roman) a fost unul majoritar, monocolor. România părea să se îndrepte către modelul democrației majoritare, ceea ce nu era o problemă în sine, pentru că guvernarea respectivă s-a angajat în cîteva reforme curajoase. Dar acel guvern a fost doborît din interiorul FSN, prin organizarea celei de-a patra mineriade. Ulterior și de atunci încoace, din cauze și în circumstanțe explicate în alte texte, nici un partid nu a mai putut să cîștige de unul singur o majoritate, ceea ce a condus la formarea unor coaliții executive. Prin mai multe dimensiuni instituționale, România și-a întărit identitatea de democrație consensuală. În teoria democrației[3], comparația dintre cele două tipuri de democrație – majoritară și consensuală – arată superioritatea acesteia din urmă, din multiple considerente. Cu toate acestea, România nu a avut de cîștigat prea mult de pe urma coalițiilor executive care s-au aflat la guvernare, întrucît liderii partidelor componente nici nu au știut, și nici nu au vrut să procedeze corect pentru a duce la bun sfîrșit proiectele în interes public.
În literatura de specialitate, pentru a fi relevantă, analiza coalițiilor executive și legislative trebuie făcută pe întreaga durată a funcționării lor, după consumarea mandatelor. Altminteri, intri în încurcături conceptuale și explicative, iar tentativele de a explica valid o coaliție aflată în plină funcționare eșuează. În ordine cronologică, iată lista coalițiilor executive eșuate după și înainte de coalițiile menționate deja (din perioadele 1996-2000 și din 2021): coaliția dintre PNL și PD, devenit în acel timp Partidul Democrat Liberal (Alianța DA, 2004-2007); coaliția dintre PSD și PDL (decembrie 2008-octombrie 2009); coaliția dintre PSD, PNL, PC (numită și Uniunea Social Liberală, 2011-2014); coaliția PSD, ALDE (Alianța Liberalilor și Democraților din România partid care se desprinsese de PNL, sub conducerea fostului premier Tăriceanu) și UDMR (2016-2019). În anumite perioade, s-au mai adăugat anumite partide minore acelor coaliții sau au părăsit coalițiile, nu am mai intrat în asemenea detalii aici. Cert este că între 1996 și 2021 (ceea ce înseamnă un sfert de secol), la guvernare au fost o serie de coaliții executive care au eșuat, într-o măsură mai mare sau mai mică. În primele trei coaliții executive enumerate, începînd cu cea din 1996, PD (devenit PDL) a fost partidul care a sabotat constant coalițiile, care și-a șantajat partenerii cu ieșirea de coaliție sau care i-a forțat să iasă de la guvernare. PNL a combinat comportamentul incorect și cel corect în diferitele coaliții la care a participat, în funcție de conducerea din diferite perioade și de ambițiile prezidențiale ale unor politicieni liberali. În schimb, partidele care au avut comportamentul cel mai corect în coalițiile executive din care au făcut parte au fost PNȚCD, UDMR și PSD.
Mult mai bine au funcționat coalițiile legislative care au sprijinit guverne minoritare, ale căror premieri au reușit astfel să și ducă pînă la capăt mandatele: guvernul Văcăroiu, format de PDSR (1992-1996), sprijinit în parlament de “pentagonala roșie” [4]; guvernul Năstase, format de PSD (2000-2004), sprijinit în parlament de PNL (pentru o scurtă perioadă) și de UDMR; după destrămarea Alianței DA, guvernul Tăriceanu a beneficiat de sprijinul legislativ al PSD, fără o înțelegere formală (aprilie 2007-decembrie 2008). Nu am mai pus la socoteală guvernele temporare sau interimare, instalate în momente de criză, care au pregătit alegerile, care au avut sprijinul anumitor partide (guvernul Stolojan din 1991-1992; guvernul Cioloș din noiembrie 2015 – ianuarie 2017; guvernul Orban, noiembrie 2019 – decembrie 2020, ultimul demis prin moțiune de cenzură).
În chip de concluzii, am să prezint un inventar scurt al cauzelor (și motivațiilor) care au stat la baza eșecului coalițiilor de guvernare, fiind vorba de cauze individuale și organizaționale, colective, de cauze interne și externe, structurale sau circumstanțiale, fără să mai intru în detalii (cu regret, pentru că unele exemple sunt de-a dreptul fabuloase și ar merita incluse chiar și în antologii de umor involuntar și de mentalități colective autohtone, pentru care însuși Ioan Luca Caragiale ar fi invidios):
incompetența;
ignoranța și carențele educaționale;
ineficiența;
lipsa de experiență;
proasta organizare;
nerespectarea propriilor programe;
nerespectarea propriilor promisiuni;
nivelul scăzut de inteligență politică al unor lideri (nu pot să spun de-a dreptul prostie pentru că în ciuda faptului că au fost destui proști la conducere, unii lideri aveau o deșteptăciune nativă sau antrenată profesional, dar le lipsea inteligența politică, o calitate care depinde de nivelul de pregătire politică, de educație, dar și de intuiție, de caracter, precum și de respectarea anumitor valori, norme și proceduri);
neînțelegerea democrației și a spiritului coalițiilor democratice;
incapacitatea de a găsi soluții la probleme minore și majore;
întreruperea înainte de termen a funcționării unor coaliții (prin moțiuni de cenzură sau proteste de stradă);
interese individuale și grupuri de interese mai importante decît interesele coalițiilor, interesele naționale, interesul public;
neîndeplinirea funcțiilor specifice ale partidelor politice;
corupția;
aroganța unor lideri;
nerespectarea cuvîntului dat în relația cu partenerii;
nerespectarea contractelor și a protocoalelor coalițiilor;
lipsa de loialitate a unor partide și/sau lideri;
lipsa de respect față de partenerii politici și față de electorat.
NOTE
[1] De pildă, Rareș Bogdan, fostul meu student de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, avea (și poate mai are) ca logo la unul dintre numerele sale de telefon mobil chiar coperta cărții despre Convenția Democratică menționată mai sus.
[2] Coalițiile legislative au funcționat mai bine, iar una dintre dovezi a fost că premierii din perioadele respective și-au dus la capăt mandatul.
[3] Vezi mai ales cărțile lui Arend Lijphart, în engleză sau în unele traduceri în limba română, unde sunt explicate cele zece dimensiuni instituționale ale distincției dintre democrațiile consensuale și cele majoritate. Nu le dau titlurile aici deoarece curioșii le vor căuta singuri, iar profesioniștii sau autodidacții le cunosc deja.
[4] “Pentagonala roșie” a fost denumirea folosită pentru a desemna partidele din coaliția legislativă care susținea în parlament (mai precis în Senat, pentru că în Adunarea Deputaților doar patru partide aveau reprezentanți aleși, lipsea PDAR) guvernul FDSN/PDSR condus de Nicolae Văcăroiu. În afară de FDSN/PDSR, celelale formațiuni erau Partidul Unității Naționale a Românilor; Partidul România Mare; Partidul Democrat Agrar din România; Partidul Socialist al Muncii.
