În cartea sa intitulată Ura lumii. Totalitarisme și postmodernitate (La haine du monde. Totalitarismes et postmodernité, Les Editions du Cerf, Paris, 2016, 238 p.), apărută în prima ediție în 2016 (reeditată în 2019), filosoafa Chantal Delsol denunță ceea ce ea consideră a fi adevăratul Rău al secolului : respingerea realității și iluzia emancipării totale.
După un secol al XX-lea devastat de absolutismul totalitarismelor care, ambiționând să transforme radical lumea, nu au reușit decât să o desfigureze, Chantal Delsol ne arată că iluzia emancipării totale a „omului nou” nu a dispărut odată cu căderea zidului Berlinului și intrarea în epoca post-modernității. Mai mult, acest ideal de emancipare totală reprezintă în fond marea moștenire a totalitarismelor și a utopiilor din secolul XX, o ambiție universală pe care postmodernitatea a transformat-o în criteriu absolut al Binelui. Binele reprezintă în mod exclusiv „progresul și emanciparea” în timp ce Răul este definit prin „înrădăcinare și căutarea limitelor”:
„Acesta este motivul pentru care îi putem afișa pe Stalin sau pe Lenin în universitățile noastre, dar nu și pe Hitler. Orice lucru care ar păstra, salva, conserva ceva din trecut este considerat rău. Și chiar mai mult, răul – înrădăcinarea – este definit fie ca Răul absolut (reducere ad hitlerum care se extinde foarte departe prin capilaritate), fie ca o boală. Conservatorismul este atât de neobișnuit încât trebuie descris ca o patologie: tot ceea ce se termină în -fobie. (Interesant, frica este considerată extrem de respectabilă atunci când este susținută în conceptul lui Hans Jonas de „euristica fricii”, deoarece este respectabil să-ți fie frică de bomba atomică sau de capitalism). Fobia este tradusă mai degrabă ca ură decât frică. Prin urmare, este imposibil să considerăm discursul înrădăcinării ca o opinie: este exclusiv o boală sau o crimă. Această traducere a opiniei contrare în patologie reprezintă unul dintre cele mai semnificative aspecte ale ideologiei prezente, și arată cât de aproape suntem de societățile de tip comunist: emanciparea nu suportă nimic care o contrazice, ea ESTE Binele”. (p. 21)
Susținând teza prelungirii totalitarismelor în epoca contemporană a Modernității tardive (denumită și postmodernitate), Chantal Delsol prezintă astfel – în cele zece capitole și nu mai puțin de 44 secțiuni din cartea sa, fiecare purtând câte un titlu sugestiv – ceea ce ea numește „istoria contemporană a in-validității/valabilității lumii” (p. 12). Dacă modernitatea secolului XX a transformat idealul emancipării – inițiat și asumat din punct de vedere istoric de către iudeo-creștini – într-un proiect care promitea o lume perfectă (omul nou din Evanghelie devenind omul nou al lui Lenin), modernitatea tardivă moștenește utopiile secolului XX și idealurile Iluminismului francez, impunându-și cu fermitate ambiția de a schimba definitiv omul, crezând în capacitatea sa de a controla în mod absolut ordinea umană, de a crea perfectul și omul nou. (pp. 15-16)
Utilizând metaforic analogia demiurgi versus grădinari, unde demiurgul este cel care vrea să transforme/să înlocuiască lumea, în timp ce grădinarul este un admirator al lumii așa cum e ea, încercând nu să o transforme, ci să o cultive și să o protejeze, Chantal Delsol ne invită la o reflecție profundă asupra realității sau, mai precis spus, asupra discursului despre realitatea epocii postmoderne :
„În punctul istoriei în care ne aflăm, disputa și lupta opun pe cei care doresc încă să înlocuiască această lume și cei care vor să o apere și să o protejeze”. (p. 7)
Astfel, postmodernitatea se înscrie în continuitatea modernității, dar o contrazice în același timp. Momentul contemporan se definește deci prin cele două mari curente de gândire, ilustrate de Chantal Delsol prin metafora demiurgului și a grădinarului, fiecare cu viziuni și proiecte despre lume și viață diametral opuse.
Demiurgul este cel care, tinzând spre emanciparea totală, se află într-o perpetuă „așteptare a omului imortal al post-umanismului”. Mai mult, prin aceasta, el continuă „opera începută de totalitarismul roșu”, și anume „încercarea de a produce o ființă umană nepăsătoare la întrebările existențiale, respingând orice antropologie care ar putea să ne precedă, crezând că trăim într-o preistorie în așteptarea următoarei paruzii” (p. 9).
Grădinarul, în schimb, este cel care iubește lumea așa cum e ea, vrea s-o apere și să ii protejeze natura, fără a vrea însă să o imobilizeze sau să-i blocheze evoluția :
„A apăra și a proteja lumea înseamnă a lua în serios realitatea, a crede că lumea naturală și umană are o structură și legi pe care trebuie să le cunoaștem și să le respectăm” (pp. 11-12).
Opunându-se nu elanului „natural” și „universal uman” al emancipării perpetue, ci radicalizării și monopolizării acestei emancipări care se vrea a fi totală, grădinarii reprezintă, conform autoarei, mai degrabă „contra-cultura” (p. 9) pentru că aceștia nu dețin puterea, aceasta din urmă aparținând în prezent demiurgilor.
Dacă niciunul dintre regimurile totalitare ale secolului XX nu și-a atins însă scopul – nazismul căutând prin exces și perversitate să renunțe la modernitate, în timp ce comunismul a căutat, tot prin exces și perversitate, să atingă modernitatea (p. 22) – postmodernitatea își asumă azi ideologia emancipatoare a comunismului urmărind același scop al transformării totale a omului.
Același scop, alte mijloace. Analiza lucidă a totalitarismelor implică recunoașterea terorii ca fiind inacceptabilă, aceasta devenind – la propriu și la figurat – obscenă (p. 51) și, implicit, de nerepetat sub nicio circumstanță. Deoarece teroarea nu a funcționat eficient în îndeplinirea marii opere a emancipării totale – această idee apărută în epoca Luminilor și preluată de ideologia comunistă –, postmodernitatea a găsit un alt mijloc pentru a o impune : deriziunea sau luarea în derâdere, batjocura :
„Legătura dintre deriziune și teroare este fără ambiguitate: este vorba întotdeauna despre a distruge, a pune sub semnul întrebării, a desființa. Cine vrea să distrugă (un om, un gând, o instituție) sau să îl abandoneze, are doar două mijloace: violența fizică sau absurdul”. (pag. 53)
Astfel, dacă teroarea desface legăturile sociale și izolează individul, distruge legile și încrederea în ele, înlocuindu-le cu arbitrariul și violența, deriziunea nu este cu nimic mai prejos, deploră Chantal Delsol. Respingând rațiunea, argumentele și criteriile, deriziunea pune sub semnul întrebării în mod direct legitimitățile : dacă teroarea vizează consecințele și expresiile, deriziunea vizează fundamentele. (p. 55)
Opusul deriziunii este sacrul, sacralitatea, ne indică Chantal Delsol. În același timp, dacă sacralitatea per se este o chestiune de credință, omul este cel care recunoaște sau nu caracterul sacru al unui obiect :
„Epocile, culturile, societățile se definesc prin ceea ce sacralizează, ceea ce desacralizează și ceea ce aruncă în derizoriu”. (p. 53)
„Armă analoagă terorii, cel puțin îngrijorătoare pentru că acționează fără durere” (p. 51), pe nesimțite, deriziunea poate fi aplicată oricărei valori, credințe sau comportamente. Tacticile utilizate pentru aplicarea deriziunii sunt chiar „mai grave și mai teribile decât utilizarea violenței pure” (p. 54): sarcasmul, distrugerea reputației și auto-stimei, banalizarea unui comportament considerat până atunci extrem de eronat și ironia postmodernă ca mod de distrugere folosit constant de elita dominantă pentru a „anihila sacrul celorlalți”(p. 57). De altfel, în opinia lui Chantal Delsol, singurele lucruri sacre – adică interzise spre a fi luate în derâdere -, care subzistă încă în postmodernitate sunt Holocaustul și homosexualitatea (p. 53).
Pe de altă parte, deriziunea nu este absolută, aceasta se aplică doar pentru a distruge adversarii, cei care se opun noului sacru :
„Să fim clari: putem lua în derâdere crucea lui Hristos, să o acoperim cu excremente și să o ridiculăm, dar oricine ar face asta cu privire la lagărul de la Auschwitz ar fi imediat bătut în cuie la ușa hambarului”. (p. 62)
Laitmotivul contemporan „nu judeca” (p. 58) se aplică doar cu sensul de a nu contrazice viziunea demiurgului, de a nu pune sub semnul întrebării idealul progresului absolut. Tot ceea ce rezistă, contrazice sau respinge discursul emancipării totale – tradus prin sintagma „totul este posibil” – este luat în derâdere, batjocorit, golit de sens. Exemplele lui Chantal Delsol pentru a ilustra aplicarea deriziunii la tot ceea ce se opune discursului emancipării totale sunt ușor identificabile chiar și de către cel mai umil dintre grădinari : eclipsa religiei tradiționale în țările occidentale unde aceasta și-a pierdut treptat legitimitatea (p. 55), ironizarea autorității familiei tradiționale sau patriarhale (p.58), sacralizarea discursului despre gen (p.57) și luarea în derâdere a celor care încă mai îndrăznesc să apere existența sexelor și a rolurilor de gen „tradiționale”, considerate acum ca fiind retrograde, o concepție „din Evul Mediu” ai căror adepți ar fi putut risca chiar arderea pe rug dacă teroarea încă ar mai funcționa ca în epoca medievală. Dar, pentru că ne aflăm în plin elan al postmodernității, demiurgii au înlocuit teroarea cu deriziunea, acești oameni – grădinari umili care îndrăznesc încă să apere și să cultive lumea așa cum e ea – nu mai sunt arși pe rug sau torturați ci pur și simplu ironizați, marginalizați…
Astfel, consecințele deriziunii ca armă împotriva celor care se opun emancipării totale, pe care le identifică și Chantal Delsol în cartea sa, sunt evidente : auto-cenzurarea și supunerea limbajului ideologiei emancipării totale (p. 215), care produce – la fel ca în epoca totalitarismelor – o „limbă care gândește în locul tău”, producând un limbaj de lemn care folosește la nesfârșit aceleași cuvinte vidate de sens (p. 210-211).
Limbajul modernității târzii, pe care Chantal Delsol îl prezintă în analogie cu limbajul descris de Orwell în 1984, se caracterizează prin „absența absolută a spontaneității și a sincerității și prin controlul permanent a ceea ce ne este impus să spunem” (p. 213). Acesta „se impune fără violență și sterilizează gândirea” (p. 216). Chantal Delsol se întreabă :
„La ce folosește limbajul când toată lumea spune același lucru, când toată lumea trebuie să spună același lucru?” (p. 212)
Finalmente, dacă trăim încă în perioadă de demiurgie în care procesul emancipării totale reprezintă – la fel ca în comunism – singura măsură a Binelui (p. 217), viziunea lui Chantal Delsol nu este fatalistă. Aceasta mărturisește încă din Introducere speranța că viitorul aparține grădinarilor:
„Cu toate acestea, se poate crede că viitorul aparține grădinarilor, în primul rând pentru că tineretul se regăsește de partea lor; dar mai presus de toate, pentru că peste tot și întotdeauna, bunul simț are un viitor mai bun decât nerezonabilul, care îi distruge pe mulți, dar nu triumfă niciodată”.(p.9)
Fiind în același timp parte integrantă din natură și rezultat al istoriei, omul are nevoie de timp pentru a se emancipa așa cum florile au nevoie de timp pentru a crește și a înflori (p. 223). Viitorul aparține grădinarului și pentru că acesta, prin rolul pe care și-l asumă, ar putea „în loc să domnească peste grădina sa, să guverneze o societate” :
„În fond, grădinar sau guvernant, este același lucru. Al doilea este gardianul unei lumi culturale, a cărei civilizație o menține, o apără și o dezvoltă. Treaba lui este să echilibreze respectul pentru legile lumii cu capacitatea sa de a se perfecționa. În orice moment, el trebuie să tragă granițele dintre puterea sa și neputința lui; între putere și laudă; între stăpânire și predare; între modelare și admirație.”.(p. 224)
Cand e vorba despre demiurgi si gradinari in a crea sau gradinari oameni si societati, poate ar trebui sa ne referim si la „Reguli pentru parcul uman”.