Donald Trump ar avea o conștiință atât de pătată încât să recurgă la negaționismul istoric pentru a-și justifica trădarea? Acuzațiile sale împotriva Ucrainei, considerată vinovată că ar fi declanșat războiul împotriva Rusiei, judecata sa disprețuitoare față de Zelenski, care și-a apărat țara cu toate puterile timp de trei ani, și lecția electorală oferită unei țări zdrobite de un dușman implacabil, seamănă izbitor cu o pledoarie auto-servitoare menită să-i justifice rolul de Iuda al lumii occidentale.
În încheierea unei păci cu Putin pe seama Ucrainei, ignorând interesele Europei amenințate de dictatorul rus și făcându-se prietenos cu o putere care se sprijină pe un munte de cadavre, Trump se descalifică, iar odată cu el, și America, care încă crede că întruchipează „lumea liberă”. Nu trebuie să așteptăm nimic de la un asemenea președinte, închis în propriul său ego și obsedat de rolul său istoric de salvator al supremației americane.
Victima acestui reînnoit imperialism american, continentul european nu are altă opțiune decât să se adapteze, cu cuțitul la gât – sau, mai precis, cu tancurile rusești la porțile sale. În primul rând, trebuie să iasă din letargia sa ”belică”, dacă un astfel de oxymoron este posibil, pentru a se poziționa în viitorul pe care, de fapt, a contribuit la punerea în aplicare.
Pentru a se justifica, Trump reproșează Comunității Europene că s-a adăpostit sub umbrela americană, că a confundat NATO cu o poliță de asigurare de viață și că a lăsat Washington-ul să suporte partea esențială a sprijinului militar acordat Ucrainei în fața invadatorului său. Aceste acuzații nu sunt false, ci pur și simplu exagerate, așa cum îi place să le manevreze acest personaj emfatic.
S-ar putea adăuga la aceste nemulțumiri dependența de gaz față de Rusia, un motiv care trădează o certitudine a fricii: diversele retrageri față de pretențiile teritoriale ale Moscovei (Georgia, Crimeea); tăcerile care au acoperit instaurarea dictaturii lui Putin prin asasinări și condamnări ale opoziției; diviziunile manifeste privind relațiile de întreținere cu acest dictator; tergiversările în a furniza ucrainienilor armele solicitate de Kiev de teama reacției ruse; precum și reducerile drastice ale bugetelor militare, în timp ce dușmanul, Putin, nu face mister din intențiile sale de a demonta Europa.
Primul mandat al lui Donald Trump, oricât de haotic ar fi fost, a avut ca principal rezultat datul cu piciorul în ”stupul de albine” al relațiilor sino-americane, relații care, înaintea sa, permiseseră Republicii Populare Chineze să își crească puterea, până la punctul de a concura cu diversele sectoare (industrie, bănci, high-tech etc.) care o hrăneau. Politica lui Trump față de Beijing, aplicată prin impunerea taxelor, a lovit teribil ambițiile regimului lui Xi Jinping, înainte ca pagubele provocate de gestionarea totalitară a Covid-ului să fie lovitura de grație. Dacă ne uităm la istoric, există incontestabil un înainte și un după Trump în ceea ce privește viitorul Chinei, care astăzi este mult mai afectată decât par să indice statisticile umflate și ”blufurile” tehnologice.
Speranța că un al doilea mandat ar putea trezi vechiul nostru continent în cele mai bune condiții de pace posibile nu mai este la ordinea zilei. Așa cum se anunță ”Pax America”, provocarea a devenit cu totul alta pentru Bruxelles. Europa nu mai are altă opțiune decât să măsoare cu adevărat pericolul pe care îl întruchipează Putin. Consolidarea mijloacelor militare și instituirea unei protecții pentru Ucraina devin imperative pentru a descuraja Moscova să își extindă avantajele.
Afinitățile evidente ale președintelui american cu regimurile totalitare – fiind mai predispus să se înțeleagă cu Putin sau Xi Jinping decât cu aliații istorici – pot totuși să servească democrației, atât aici, cât și în restul lumii. Chiar și lecția politică, atât de criticată, a lui JD Vance la München, la mijlocul lunii februarie, se poate dovedi benefică în acest sens. A reaminti că fundamentul regimurilor democratice se bazează pe suveranitatea poporului nu este o exagerare. Nu poate exista un popor bun sau rău în funcție de interesele statelor, ale guvernanților și ale elitelor, decât dacă n-am fi de acord cu Bertolt Brecht, care spunea: «deoarece poporul votează împotriva guvernului, trebuie dizolvat poporul». Acest sfat, dramaturgul german, l-a adresat ironic autorităților comuniste din RDG, după revolta populară din 1953 de la Berlin.
În concluzie, mai degrabă decât să condamne toate formele de populism care ies din urne, vechea Europă ar face mai bine să caute cauzele și să găsească remedii. Acum câțiva ani, contrar curentului istoric, Emmanuel Macron anunțase că NATO era într-o stare de moarte cerebrală. Și apoi, invazia Ucrainei a zdruncinat Alianța Atlantică și, paradoxal, a adormit vechea Europă, prea mulțumită să lase pe seama Unchiului Sam partea esențială a poverii ucrainene. Șocul trumpist obligă la ieșirea din această torpeală. Putin este cel mai grav dușman pe care Europa l-a cunoscut de la Hitler.
Dacă înțelegerea dintre Washington și Moscova care se profilează consfințește incapacitatea politică și militară a Europei de a se impune, aceste negocieri în stil Trump vor încuraja ambițiile Moscovei, așa cum concesiunile făcute la München în 1938 nu l-au împiedicat pe Hitler să-și ducă la îndeplinire planurile de cuceriri. Totuși, nu are rost să ne plângem. Faptul că trezirea conștiinței europene se face astăzi din frustrare, mândrie și supărare poate că nu sunt cele mai nobile motive, dar nu contează atâta timp cât reacția este benefică, în adevăratul sens al cuvântului.
Thiery Wolton
Mulțumim, Trump!
Timp de lectură 5 min.
