Politica internațională din ultimul secol a fost o bătălie continuă pentru și împotriva a ceea ce specialiștii numesc Woodrow Wilson’s legacy. America a fost condusă de președinți care au pus în practică (în mod mai mult sau mai puțin distorsionat) ideile diferitelor școli de gîndire strategică, de la izolaționism la realismul democratic de tip neoconservator. Discontinuitățile dintre administrații au fost adesea șocante. Este suficient să examinăm și să comparăm politicile (policies) promovate de Bush Jr, Obama, Trump și Biden. Există însă o continuitate instituțională de tip security și intelligence, la nivelul “complexului militar-industrial”, la nivel de Establishment, atît de solidă încît nici un președinte american (cel mai puternic lider de pe planetă) nu o poate destrăma. În disperare de cauză, Trump și conspiraționiștii au numit-o The Deep State.
Nu există o explicație mai profundă a revoluției relațiilor internaționale făcută de președintele Wilson decît cea din scrierile lui Henry Kissinger. Președintele american considera că responsabilitatea secolelor de războaie europene, culminînd cu primul război mondial, era legată de ambițiile expansioniste ale imperiilor europene, bazate pe doctrina sferelor de influență, dominantă după Pacea de la Westphalia (1648). Revoluția relațiilor internaționale propusă de W.W. se baza pe punerea în practică a doctrinei securității colective. Cel de-al doilea război mondial a fost o consecință a respingerii ideilor lui Wilson și persistenței pe linia impunerii sferelor de influență.
Consecințele logice și pragmatice ale realismului și neorealismului – ilustrate de Germania nazistă, Japonia imperialistă, Uniunea Sovietică (Rusiei de azi), China comunistă, dar și de doctrina Monroe – sunt și vor fi intervenționismul și războaiele. Iar spectrul unui al treilea război mondial bîntuie planeta.
NATO este o creație a Războiului Rece și a eforturilor americane de containment a politicii sovietice. După destrămarea URSS, de treizeci de ani mă așteptam ca Rusia postsovietică să își reia politica imperialistă și am explicat asta în primul capitol din cartea mea Războaiele neterminate din era Facebook (2019), intitulat ”Moștenirea lui Rurik”. Cea mai mare țară din lume se află în ”război cu lumea” de o mie de ani încoace, încă de la înființare. Supraviețuirea ultimului imperiu terestru depinde de practica războiului permanent. În fața acestor amenințări de securitate, NATO nu putea fi desființată. Iar lărgirea Alianței Nord-Atlantice demonstrează încă odată că încă nu a venit vremea ca statele lumii să accepte doctrina wilsoniană a securității colective.
Sunt împotriva comentării fază cu fază, ca la un meci de fotbal, a unor grave evenimente din diferite continente – invadarea Ucrainei de către Rusia, războaiele din Siria, Irak, Afganistan, Yemen, Sudan – din motive strategice și de intelligence. La fel, reportajele de investigație asupra unor covert actions lucrează în favoarea statelor agresoare. Recent, New York Times a publicat date despre rețelele internaționale create de CIA pentru ajutorarea Ucrainei. Sunt mai multe variabile independente aici, a căror convergență poate produce o serie de catastrofe internaționale.
Cei mai mari producători și vînzători de armament din lume au luat decizii privind suplimentarea producției de armament. Alte principii ale lui Wilson erau controlul armamentului și dezarmarea. În schimb, asistăm la escaladare. Entuziasmul mediatic pentru ultimul Summit NATO de la Madrid îmi amintește de exaltarea națiunilor care au intrat în Marele Război. Chiar și partidele socialiste internaționaliste s-au dovedit în ultimă instanță naționaliste, ceea ce a dus la destrămarea Internaționalei a Doua Socialiste. Internaționalismul proletar s-a regenerat, sub forma unei internaționale și mai puternice, Comintern. Acum se întrevăd clivaje internaționale mai profunde decît acelea între blocul statelor democratice și blocul statelor autoritare, despre care se tot vorbește. Reuniunea BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) găzduită de Xi Jinping și la care au participat ca invitate și alte ”rising powers”, semnalează reconfigurări la nivel mondial. Este mai mult și mai periculos decît sfîrșitul globalizării.
Destrămarea URSS a atras pe plan internațional o perioadă a unipolarității strategice, în care singura problemă a diferitelor școli de gîndire era legată de modul în care SUA ar trebui să își folosească supraputerea. Apoi a venit 9/11 și știm ce s-a întîmplat. Noua ordine a multipolarității demonstrează că de fapt nici geopolitica sferelor de influență nu este demodată și nici nu au dispărut războaiele, cum credeau unii.
Am studiat la seminar cu studenții de la relații internaționale cartea lui Michael Mandelbaum (The Ideas That Conquered the World. Peace, Democracy, and Free Markets in the Twenty-First Century), un wilsonian care anunța că în sfîrșit a venit vremea ca ideile președintelui american laureat al premiului Nobel pentru Pace să fie puse în practică. Era o carte optimistă, care acum pare utopică (de fapt, ucronică).
Pentru că moștenirea lui Woodrow Wilson este pentru alt secol.