Alexandru Gussi: Revin la problema absenței unui reper spiritual care unește o comunitatea politică care vrea să devină sau să rămână democratică. Dintre substitutele momentului, pe lângă ecologia care vrea să mobilizeze social utilizând paradigma apocaliptică, poate vom vorbi despre asta, pare că religia explicită sau implicită care prinde la nivelul elitei și super-elitei multi-miliardarilor produși de economia digitală este cea a trans-umanismului, a omului augmentat. Ideea de om nou, într-un fel sau altul augmentat, e și ea un semn al simplei nevoi de a crede fie și în zeul tehnologic, sau e semnul voinței de putere infinită, a reinventării fascinației totalitare? Pierre Teilhard de Chardin, preot iezuit pentru cei care nu-l cunosc, spunea deja prin anii 1930 că tehnica devine noul sacru, în același timp parcă visa și la un altfel de om nou. E omul nou una din acele “idei creștine care au luat-o razna” de care vorbea G.K. Chesterton? Tentația omului nou poate azi să nu fie totalitară? Îmi pare că această temă ne apropie, ca și alte dimensiuni din actualul context istoric, de obsesiile anilor 30-50 care erau în egală măsură rezultatul utopismul totalitar și al reacției anti-utopice și anti-totalitare.
Teodor Baconschi: E groaznic să constați ce a “făcut” omul erei creștine cu învățătura lui Iisus Hristos despre renaștere spirituală și primenire ontologică prin pocăință, voința de a împlini poruncile divine și credința în efectul mântuitor al jerftei pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu, singura ființă umană fără de păcat și totodată Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, după cum mărturisim în Crezul de la Niceea-Constantinopol. Au apărut în cele două milenii de la revelația adusă lumii de Hristos nu doar sfinți, ci și tot felul de “oameni noi” definiți prin anti-creștinism. Epoca Revoluțiilor, pregătită de umanismul sceptic și neo-păgân al Renașterii, poate fi chiar definită prin ambiția luciferică de a rade trecutul, a respinge orice dar divin, a diviniza omul abstract și a-l obliga pe cel concret, prin forța utopiei obligatorii, să devină propriul său Dumnezeu. Sau mai exact să se închine fie unor lideri apoteozați, fie unei ideologii sacralizate, fie, mai nou, puterii tehnologice, văzută soteriologic. În linii mari, asta ne duce la concluzii antropologice de un radical pesimism. Nu doar pentru că refuzul amintit arată că omul preferă sistematic (într-un registru prometeic sau luciferic) ideea gnostică a salvării de sine, ci și pentru că, dacă analizăm – chiar și cu toată “răceala” rațională – ce și cum ne aduce revelația creștină, realizăm că ea reprezintă vârful posibil al relației divino-umane: un singur Dumnezeu adevărat nu putea – și nu va putea în veci – să ne ofere mai mult decât a făcut-o deja, sacrificându-Se pe Sine, în Noul Testament. Orice alt “scenariu” oferă dramatic mai puțin decât cuprinsul acestui Legământ, pe care nimic nu-l poate depăși în ordinea dorințelor umane și a binelui ca scop suprem. Aproape că înțelegi, astfel, de ce teologia protestantă afirmă dubla predestinare a omului, indiferența faptelor bune și mântuirea exclusivă prin harul divin. Înainte ca Immanuel Kant (un filosof protestant) să descrie omul ca pe “un lemn strâmb”, Luther însuși l-a comparat cu “un buștean”. Tocmai de aceea, buna încăpățânare a creștinilor vii, de azi și de mâine, capătă o valoare testimonială unică. Simplul fapt de a crede că “pactul” teandric din persoana și “iconomia” lui Iisus Hristos sunt indepasabile devine o sursă de posibilă înnoire profundă, discretă și eficientă a parcursului nostru istoric. Parodiile metafizice și politice ale creștinismului, așa cum le-a scris Modernitatea reprezintă fie o fundătură finală, sinucigașă, fie o paranteză enigmatică, pe care abia urmașii noștri – dacă scapă de trans-umanism – ar putea-o prețui în chip inteligent. Am avut totul, sub ochi, am putea avea totul oricând și totuși ne străduim să maximizăm, cu orice preț, valoarea surogatelor…
Alexandru Gussi: Ideologiile totalitare de ieri și de azi, care nu se gândesc pe ele însele nici ca ideologii, nici ca totalitare, ci tocmai ca științe eliberatoare, văd în tehnică șansa de a construi realitatea de la zero. Dar au fost și ele depășite, inițiativa pare demult luată de progresul tehnologic, el produce sens, bunăstare materială unora, bunăstare psihologică multor altora. Ba chiar e producător de legitimitate politică: alegerile nu se câștigă atât instrumentalizând rețelele sociale, cât adaptându-te la acestea. Mulți colaboratori îl descriau pe D. Trump ca fiind într-o distopică simbioză cu acestea, mai precis cu Twitter-ul. Închiderea contului său pe această platformă fiind astfel o formă de decapitare simbolică, intervenită după pierderea alegerilor. Jacques Ellul, universitar protestant și gânditor original, prin anii 1960-1970, critica iluziile legate de consecințele progresului tehnologic și vorbea despre un adevărat “Système technicien” care nu poate fi strunit și care e puțin probabil să se poată auto-regula. Analiza sa conchidea că tocmai omul va fi nevoit să se schimbe, umanitatea e cea care se va adapta acestei realități produse de progresul indefinit al tehnicii. În pandemie tehnologia ne-a “salvat” pe mulți. Am văzut, printre altele, cât de repede s-a adaptat practica religioasă, în particular a celor din exil. Mă întreb care este costul acestei adaptări: biserica a trecut peste milenii de schimbare, păstrând esențialul. Poate fi acest esențial pus în pericol de iluzia că noile ideologii sunt un instrument, când de fapt sunt o capcană?
Teodor Baconschi: Am de asemenea sentimentul că mesianismul politic s-a epuizat. Woke-ismul e o ideologie potențial totalitară (ca oricare alta), însă ethosul post-modern occidental e plural, iar maturizarea indivizilor – autonomizați prin tehnică – are o latură solid libertariană. Pentru prima dată în istorie, ideea de constrângere a devenit universal nesuferită: nu e neapărat bine, pentru că e respinsă simultan ideea de responsabilitate personală, într-o ordine socială “dată”, însă nu cred că se mai poate face masă critică în jurul unui fanatism politico-ideologic. Poate că însăși polarizarea socială, deplânsă de apostolii centrismului, e dovada că nimeni nu se mai vede ca parte a unei totalități închise. Nu știm nici dacă individualismul libertarian al occidentalului post-modern va slăbi Occidentul în competiția cu Asia colectivistă și încă ierarhic-autoritară, sau va transforma – oricât de lent – restul lumii, întărind implicit hegemonia modelului occidental. Cât despre relația om-tehnică, aș spune că ea nu duce la post-umanism (și post-umanitate) decât dacă omul lipsit de transcendență decide să se sinucidă printr-o mutație programatică. Oricât de sofisticată, tehnologia nu poate lua decizii autonome, care să afecteze umanitatea la nivel ontologic. Adevărul e că, dacă “Dumnezeu a murit”, a murit și Omul. Or noi credem atât că Dumnezeu e deopotrivă izvorul Vieții și forma ei supremă, cât și că Dumnezeu (în persoana lui Iisus Hristos) chiar a murit, așa cum chiar a înviat. Deviza lui Nietzsche este riguros exactă și incompletă. Am o dificultate în a judeca etic tehnologia. Mulți creștini o demonizează, văzând în ea inteligența diavolului. E o perspectivă greșită. Diavolul e teolog, nu tehnolog. El participă la misterul răului și al mântuirii, dar nu ca meșteșugar, precum zeul chtonian Hefaistos, ci ca autor de minciuni, de iluzii și aparențe trucate, adică de sofisme spirituale. “Capcana” noilor tehnologii nu e obiectivă. E capcana alegerii bine-rău, din sufletul nostru personal și comunitar. Altfel, ar trebui să tranșăm impactul etic al internetului calculând raportul cantitativ dintre conținutul spiritual și cel pornografic din rețea… Forțez un pic nota, ca să arăt de ce, indiferent de mediul tehnologic în care ne mișcăm, tot capul nostru dă tonul, pentru că poartă în el imaginea rațiunii divine, deci posibilitatea de a alege liber binele.
