Mai este posibilă o nouă Convenție Democrată? O reacție la ideea avansată de fostul vicepremier Costin Borc

Ca să vorbești despre experiența CDR ca una din care ne putem azi inspira trebuie să ai un anumit simț al provocării. Sau trebuie să ai o privire asupra situației politico-economice care să te facă să cauți soluții care nu se impun de la sine. 

Ca fost vicepremier al lui Dacian Cioloș, Costin Borc cunoaște principalii actori politici, inclusiv și poate în primul rând pe cei care au trecut de curând de la fuziune (USR-PLUS) la divorț (USR vs. REPER). Ca economist și fost ministru al Economiei acesta vede norii negri care sunt la un orizont nu foarte îndepărtat, ca să vorbim numai de acest front economic. Și, nu în ultimul rând, ca om apropiat de Corneliu Coposu la începutul anilor 1990, Costin Borc are o cunoaștere directă a condițiilor apariției coaliției civico-politice Convenția Democrată, pe care o și invocă în articolul Opoziția, încotro ? O soluție pentru 2024. (link:https://senspolitic.ro/opozitia-incotro-o-solutie-pentru-2024/) 

Nu este deci vorba despre o utopie, ci despre o idee care are meritul de a fi dus la prima alternanță democratică din noiembrie 1996. O lecție e și că s-a destrămat de facto după ce a câștigat alegerile prezidențiale și parlamentare. Important este însă să observăm că o astfel de coaliție politico-civică nu s-a mai prezentat ulterior în fața alegătorilor, majoritatea politologilor considerând că o astfel de soluție e specifică strict începutului democratizării.

Totuși, ce facem dacă plecăm de la constatarea că începutul de democratizare, urmat de integrare europeană, nu au putut duce la apariția unei democrații consolidate? Criza de încredere în instituții și în clasa politică este exacerbată zilele acestea de reîntoarcerea spectrului rolului politic jucat de serviciile secrete. Articolul citat mai sus invocă faptul, observat de mai mulți editorialiști, că cele două mari partide aflate la guvernare și aliate cu șeful Statului sunt gata să ia decizii care să facă practic imposibilă o alternanță politică în viitorul previzibil. Toate acestea legitimează cătarea unor soluții politice și civice de care nu ar fi nevoie într-o democrație normală. Este însă constituirea unei alianțe de formațiuni politice diverse și de asociații o soluție pentru această criză democratică care nu-și spune numele pentru că este deja cronică? 

Contextul de azi e dificil chiar și de comparat cu cel de la începutul anilor 1990: lipsesc identitățile politice, personalitățile, ideile, vectorii mediatici, energia civică, orizontul de așteptare la nivel social etc. În plus CDR-ul nu a fost numai o metodă (compromisul pentru a învinge un adversar care controla întregul stat), metodă care e reproductibilă, ci a avut și un nucleu ideologic. El venea din întâlnirea între pasiunea revoluționară frustrată după preluarea puterii de o zonă a fostei nomenclaturi cu teoretizările civice-anticomuniste din zona intelectualității care au produs și fenomenul Piața Universității și cu vectorul politic tradițional-anticomunist, al cărui reprezentat principal devenise Corneliu Coposu la momentul nașterii Convenției Democrate (noiembrie 1991). Acest nucleu a fost susținut de o organizație civică prezentă peste tot în țară, Alianța Civică, și avea ca vector mediatic principal un cotidian de mare tiraj, România Liberă, precum și o mulțime de alte publicații. Nu era deci vorba de o simplă strategie politică, ea se întâlnea cu o cerere, una întâi din partea opiniei publice, apoi a electoratului. 

PNL-ul, care se credea principalul partid din CD, atunci când a părăsit alianța a ieșit și din Parlament la alegerile din septembrie 1992, același lucru l-a pățit Partidul Alianței Civice în 1996. În timp, putem spune că metoda sau strategia politică a unificării a devenit parte a dimensiunii ideologice. Ideea unității era o valoare în sine, parte a culturii politice anticomuniste, o cultură politică ce nu putea fi recuperată de un singur partid și a rămas fără vector asumat după 2000. 

Acest scurt excurs istoric are rolul să sublinieze măsura în care o astfel de cultură politică care privilegiază unitatea, acel “Nu putem reuși decât împreună” din anii 1990, lipsește azi. Asta nu face imposibilă strategia unificării, dar o astfel de strategie trebuie precedată, sau măcar însoțită, de o reflecție ideologică: nu e suficientă voința de a acționa împreună, e nevoie și de o credibilitate a asumării unui set comun de idei. Nu de valori invocate, ci de idei care nu sunt neapărat consensuale. Arta compromisului într-un astfel de caz presupune acceptarea unui program mult mai larg decât cel al punctelor comune de pe agendele unor partide și eventual asociații. 

Spre exemplu, ne putem întreba cum de monarhiști declarați s-au putut alia cu republicani tocmai când monarhia era o temă fierbinte și care diviza. CDR, spre deosebire de PNȚCD, nu era monarhistă, totuși republicanii care susțineau alianța (părți semnificative din PNL, PSDR, PAC etc.) au acceptat patrimoniul simbolic monarhic care venea odată cu acceptarea lui Corneliu Coposu în fruntea CDR. Răspunsul e simplu: forțele care împingeau spre unitate erau mai puternice decât cele centrifuge. 

Dacă azi se pleacă de la evitarea subiectelor sensibile, de la compromisul între diverse veleități politice, de la interesul unor grupuri care conduc fiecare partid, este clar că orice alianță e iluzorie. O alianță tip CDR presupune voința unor lideri, dar e posibilă numai în măsura în care va exista acea forță a unei părți a opiniei publice, a electoratului potențial, în direcția unității. Iar această presiune nu poate exista decât în măsura cristalizării unui diagnostic cu privire la gravitatea situației în care se află România. Asta nu înseamnă că o perspectivă programatică comună nu este necesară, ci că ea nu se va degaja decât prin căutarea unor soluții care decurg din acest diagnostic. 

Deocamdată nu există cadrul în care acest diagnostic să fie pus, apoi acceptat la nivel colectiv. Războiul de la graniță, gravele probleme sociale pe care inflația le produce inevitabil, probabilele crize guvernamentale care vor continua să se succeadă, toate acestea vor putea să ducă spre o formă de înțelegere colectivă a gravității impasului democratic în care ne găsim. În acest sens soluția unei alianțe politico-civice care să provoace o alternanță democratică nu trebuie desconsiderată. 

Dincolo de aceste argumente generale, vorbim azi despre o inflație … de data aceasta de partide. Aceasta produce aglomerație în zona non-PSD. Cu cât apar mai multe formațiuni politice, cu atât perspectiva înfrângerii lor e mai sigură. Deci și șansele ca ideea unei alianțe să se impună sunt mai mari. 

Un semnificativ exemplu recent este Alianța USR-PLUS de la europarlamentarele din 2019: chiar dacă cele două entități erau departe de a fi similare, ideea de unitate a fost centrală (vezi sloganul: “Alianța 2020. Prima bătălie”) și explică parțial scorul de peste 22% si cele 2 milioane de voturi. După un an, la parlamentare, când ideea de alianță fusese abandonată în favoarea celei de fuziune într-un partid unic, numai aparent același USR-PLUS primește 15,8% și numai 936.000 de voturi, e adevărat cu o participare mai mică. Peste jumătate din votanții care preferaseră la europarlamentare “Alianța 2020” USR-PLUS, dispar, nu toți fugind de riscul Covid-ului, unii plecând la alte partide sau chiar “Alianțe”. 

Electoratul nu are încredere în partide, dar s-a ars prea des și cu alianțele între acestea. Ideea de a face o alianță politico-civică poate răspunde acestei neîncrederi. Partea civică răspunde crizei de competențe de la nivelul partidelor, dar poate fi și formă de o contra-putere. În plus, o alianță politico-civică e mai puțin dependentă de baronii locali, mari sau în devenire.

O astfel de alianță re și dezavantaje importante, de organizare, de leadership, chiar legale. Ele pot fi însă depășite câtă vreme se pleacă de la premisa că este o soluție care răspunde unei crize grave. De altfel, nu vorbim aici numai despre modelul CDR, e vorba despre capacitatea de a avea imaginație plecând de la o astfel de experiență și fiind dispuși să învățăm din ea. Depinde numai de noi să recunoaștem că această criză nu privește doar viitorul, trăim deja în ea. Și e probabil să se agraveze, ceea ce va duce la activarea unui spirit colectiv de supraviețuire. Acest spirit poate declanșa trecerea de la o logică a forțelor centrifuge, la una a forțelor centripete. Deocamdată este clar că sursa acestei evoluții scapă nu numai liderilor politici, este exterioară și sistemului de referință care domină azi mentalul nostru colectiv.