Cum arată literatura în clipele în care este desfigurată de pecetea infamiei? Cum se înfăţişează un text în momentele în care autorul alege să elogieze crima de stat şi să înalţe un arc triumfal sub ale cărui coloane să mărşăluiască, entuziast, tiranul şi complicii săi? “Drum fără pulbere”, ofranda epică pe care Petru Dumitriu o închină Canalului menit să trezească la viaţă întreaga Republică Populară, este una dintre aceste oglinzi în care se poate contempla abjecţia intectuală. Drumul de la volutele calofile ale debutului postbelic la platitudinea propagandei trece prin elogierea coloniei penitenciare în care scriitorul vede un tărâm al muncii libere şi înflăcărate.
“Drum fără pulbere” urmează reţeta realismului socialist. În acest ev stalinist, măiestria autorului stă în capacitatea de a mobiliza ura, urmând indicaţiile comanditarului său. Reţeta narativă este una cât se poate de previzibilă, ca într-o moralitate comunistă. Universul este împărţit între oamenii care luptă, animaţi de partid, şi cei care se opun înnoirii: sabotorii, reacţionarii, imperialiştii, atâţătorii la război. În purgatoriu se află cei care, ezitând la început, se pot salva, ajungând la liman, prin atingerea mântuitoare a verbului marxist- leninist. Cât despre URSS, prezenţa ei binecuvântată se simte peste tot în acest cosmos al anului de graţie 1949: sovieticii sunt fraţii mai mari, care îndrumă RPR pe drumul construcţiei socialiste. De la utilaje la energie revoluţionară şi geniu tehnologic, URSS este un bastion al viitorului.
În “Drum fără pulbere” activistul de partid este neobosit şi tenace. Pe urmele tovarăşilor sovietici, el este un duhovnic, dar şi un investigator. El citeşte în suflete şi conştiinţe, ghidat fiind de raţiunea partinică. Activistul este un om frământat de ţelurile pe care şi le asumă. Tovarăşii care supraveghează edificarea Canalului sunt marcaţi de povara viitorului. Ei singuri cunosc direcţia istoriei şi ei singuri pot identifica mijoacele prin care obstacolele sunt înlăturate.
Şi dacă activistul de partid este Omul ortografiat cu majusculă, Conducătorul întrupează exemplaritatea polivalentă la care aspiră stalinismul. Între contemporanii scriitori, Petru Dumitriu merge cel mai departe pe acest drum al servilismului şi al complicităţii intelectuale, transformând pe Tovarăşul Dej în personaj al propriei ficţiuni. Emulaţia stalinistă este vizibilă în textul românesc: vizita pe şantier a lui Dej este un prilej de sărbătoare, dar şi ocazia unui examen colectiv riguros. Dej din paginile lui Petru Dumitriu pătrunde cu privirea sa acolo unde alţii nu pot ajunge. Apelul la Lenin şi Stalin este un apel la viitor. Lupta de clasă nu poate fi uitată, căci duşmanul este la pândă. Temelia RPR este încrederea în oamenii muncii. Canalul este un reper în drumul pe care Republica îl parcurge, în despărţirea de trecut.
Iar lecţia lui Dej luminează, ca un far, întregul text al scriitorului laureat. Clarviziunea comunistă înseamnă vigilenţa în demascarea inamicilor ce complotează şi plănuiesc sabotaje. În romanul lui Petru Dumitriu, Canalul este un teren de luptă, căci reacţiunea locală şi internaţională îşi trimite emisarii ei demonici. Foşti ofiţeri deblocaţi, moşieri, speculanţi şi agenţi ai puterilor străine primesc sarcina de a compromite elanul poporului muncitor. Fiecare act ostil este un act de pregătire în vederea războiului imperialist la care reacţiunea visează. Asemeni “ bandiţilor” lichidaţi în “ Vânătoare de lupi”, Mateica şi complicii săi sunt obsedaţi de iminentul atac american. Reacţionarii sunt în solda celor care pregătesc un nou cataclism, menit să distrugă lagărul socialist al păcii.
În “ Drum fără pulbere”, lupta de clasă modelează universul. În confruntarea cu duşmanii, nici un compromis nu poate fi acceptat. Lichidarea celor care se opun socialismului este datoria ce revine oricărui om de omenie. Puşi cu spatele la zid, demascaţi şi arestaţi, Inamicii sunt învinşi, căci istoria în marş nu mai poate fi oprită. Tărâmurile scitice sunt retrezite la viaţă, o dată cu viitorul care se zideşte, entuziast. Munca eliberată este triumfătoare, îndrumată fiind de Partid şi de Tovarăşul Dej. Oamenii luptă şi oamenii înving.
Dincolo de potemkiniada abjectă pe care o imaginează Petru Dumitriu, dincolo de elaboratul decor al mistificării ideologice, dincolo de arcadele staliniste ale acestui templu comunist se află suferinţa teribilă pe care literatura complice a răului totalitar o ignoră, ca şi cum nu ar exista. Victimelor le este răpită, prin uitare şi minciună, dreptul la demnitate. Munca forţată, exterminarea, crimele , tortura, teroarea,toate acestea nu sunt decât scorniri reacţionare. Literatura este marcată de stigmatul infamiei ,devenind un discurs al călăilor înşişi.
Articol apărut inițial în publicația electronică LaPunkt.ro
