Alexandru Gussi: Slăbiciunile UE de care am vorbit pot deveni și o forță: dacă supraviețuiește fără să utilizeze, sau aparent să nu utilizeze, uriașa resursă civilizațională pe care o are la dispoziție, ne putem aștepta ca în momente de cumpănă această resursă de identitate și mobilizare colectivă să fie un ultim recurs. Credeți că există riscul uitării rădăcinilor neinvocate formal, sau există o memorie a fiecărei națiuni în parte, dar și a Europei în general, care rămân elemente constante și de stabilitate? Sigur că această memorie e și una a conflictelor, dar, pe de o parte, din ele se poate învața. Cu cât memoria e mai lungă în trecut, cu atât mai mult se poate învăța. Pe de altă parte, memoria e ce vrem să ne aducem aminte. Sigur că instrumentalizarea trecutului are riscuri mortale, dar uitarea sau repudierea rădăcinilor cred că poate fi mai rea. Deci importantă ar fi intenționalitatea amintirii, buna credință, dorința unei memorii care re-unește. Revin, cu scuze pentru formularea prea rapidă, este memoria europeană în pericol? Putem imagina un proiect european confecționat exclusiv din interesele prezentului (care eventual să invoce mai mult sau mai puțin credibil și interesele viitorului)?
Teodor Baconschi: Ați pus chestiunea într-o perspectivă care-și merită complexitatea. Nu pot, pentru moment, decât să lungesc lista dilemelor din această zonă. Există memorie involuntară? Un soi de stoc imaginar care ne modelează comportamentul și sensibilitatea și ne conferă o identitate specifică dincolo de ce ne dorim (sau reușim) să rememorăm? Este memoria doar ce e consemnat și conservat, sau trebuie să trecem în contul ei uitările noastre colective și individuale? În acest caz, harta memoriei pasive ține și de hazardul arheologic… Când nu uităm, o facem pentru a supraviețui biologic, sau spiritual? Pentru că poți muri, în vreme ce “ideile” tale îți supraviețuiesc… Dacă privim o societate, ne dăm seama că tirania memoriei omogene definește mai cu seamă comunitățile premoderne, organice și ierarhice, unde ținerea de minte era canonizată și confiscată sacerdotal, pe când memoria modernității e plurală, heterogenă, policentrică și polemică. Și atunci: este anatomia memoriei o chestiune politică în sens larg, adică – în sens și mai larg – una metafizică? Dacă e să revin la problema memoriei europene, mi se pare clar că ea ține de surse, nu de arborescența lor adesea divergentă. Nu putem găsi un substrat unificator decât în mult invocata triadă: filosofie greacă, drept roman, revelație creștină. Poate că lipsa consensului asupra faptului că doar rădăcinile adânci ne unesc a dus la naționalizarea memoriei europene, apoi la instrumentalizarea ei ideologică și la ura față de un trecut prea bogat pentru a nu deveni, chiar și pentru moștenitorii săi, o insuportabilă povară… Există memorii minuțios conservate și în alte civilizații, însă nici volumul, nici precizia redării nu se compară, acolo, cu fantasticul labirint al memoriei europene, implicând vocația critică, meta-textuală, excesul hermeneutic și oglindirile parabolice ale unei lucidități care alternează mistica și cinismul, misiunea și dezvrăjirea, eternul romantism și ironia, utopia și nostalgia paradisiacă… Am impresia că europenii de azi sunt deopotrivă dornici și capabili să prezerve trecutul, dar fac asta într-o logică patrimonială: muzeificăm trecutul și ținem să ne separăm emoțional de el, sau să-l desemantizăm. El nu mai reprezintă sursa de inspirație a existenței noastre, ci un continent al mândriei abstracte, umbrit de culpa unor strămoși pe care ținem neapărat să-i fi depășit nu doar tehnologic, ci și moral. Un ghem de factori – începând cu vanitatea progresului fără capăt – ne face să nu mai imităm trecutul, ci să-l condamnăm ca pe o formă de glorie nemeritată. În toate aceste pulsiuni colective regăsim tema modernității parazite, adică deformarea parodică a creștinismului. Pocăința retroactivă e un truc aproape diabolic…
Nu prea ma intereseaza daca ´publicati´ comentariile, trebuie spus lucrurilor pe nume, fie si ´in desert´ ( vorba lui Morpheus ), asa cum or veni ele si nu foarte estetic, mai pe stil vechi, prea intins, dar altfel nu se poate. Un ´discurs´ manifesta un anumit ´spirit´, silit sa se semneze, caci viata lui e in numele lui ( logoi, zicea Evagrie Ponticul ). Asadar :
´Comunitati organice si ierarhice premoderne´.
Mai corect ar fi sa se spuna mitul modern neo-romantic al ´comunitatii organice´ , Gemeinschaft si Sobornost slavofil ( care nu e acela ortodox, ci idealist ), la noi tradus de obicei prin ´neam´, adica Volk. Ar putea fi o simpla coincidenta daca imediat nu ar aparea si ´radacinile profunde´( Bodenstandigkeit ) sau ´modernitatea parazita´ ca ´parodie a Crestinismului´. Aceeasi modernitate fiind revendicata altminteri in contul aceluiasi Crestinism – in contrast cu societati necrestine, neevoluate si barbare – , cu conditia de a fi purificata sau ´deparazitata´, desigur, fara sa se bage de seama ca astfel e desfiintata, ceea ce ramane fiind o vana utopie medievalista, in stilul lui Berdiaev, profetul tulbure al neo-medievalismului si al unui straniu Crestinism ´cosmist´, au rusii un talent special de a imbina nihilismul si demonismul cu Crestinismul …
Mentalul ideologic functioneaza prin dihotomii si scheme, e adica tocmai foarte ´abstract´, spectral : societate organica ( Gemeinschaft) – societate mecanica si abstracta ( Gesellschaft ), intuitie sufleteasca vs.´ratiune instrumentala´ ( anti- si i-rationalistii, fie si ´mistici´, ar trebui sa-si aminteasca totusi ca Christos e Logosul si ´Ratiunea Lumii´, nu hen kai pan sau Mitul-haos al romanticilor, acesta, de obicei reprez. ca Dragon sau´Sarpele cel vechi´ … ) – sau ´razboiul sufletului cu spiritul´( L. Klages) si aici ar fi de amintit cuvintele Sf. Pavel despre omul sufletesc ( ´existentialist´ ), care nu primeste lumina si ´cele ale duhului´.
Cat despre societatile ierarhice, stim acum ( de la Dumont sau Dumezil ) cat de ambigue pot fi aceste ´ierarhii´ sau caste, functii, traditionale, instrumentalizate intr-un spirit foarte modern, darwinist-nietzschean, cand ierarhiile de stare sunt confundate cu unele de natura sau esenta – iar cele dintai presupun o unitate si egalitate fundamentala de natura ( originile clasice si crestine, adica ´traditionale´, ale ´egalitarismului´ ), tocmai de aceea neo-conservatorii mai constienti, consecventi si coerenti, au respins, cu Nietzsche si Heidegger, Crestinismul, odata cu Iudaismul, ca gnostici, desi si ceilalti, ce isi zic si se cred crestini, procedeaza la fel, nerealizand ca Crestinismul lor e o simpla coaja cu miez neo-pagan ( neo-paganismul ca simpla inventie seculara si inversare perversa a Crestinismului, fara nicio legatura cu traditii pre- sau ne-crestine), altminteri nu s-ar inchina atat de usor ´puterii´ si ´gloriei´ desarte. Mai concis, motivul ´traditional´ serveste de vehicul unei ideologii politice foarte diferita in spirit – demonie machiavelliana a politicului absolutizat, ba chiar anti-traditionala, opusa spiritului antic si medieval, clasic, care nu stia nimic de ´organicisme´ si era foarte ´rationalist´ sau intelectualist, Ceea ce ataca de fapt acest pseudo-traditionalism relativist, istoricist si nihilist e, prin Iluminism, universalismul clasic, ´platonician´ si crestin, cum foarte clar se vede la Heidegger, papa post-modernistilor. ´Platonismul´, adica Ideile, Binele, Adevarul, Frumosul – ce ii cam rod pe la constiinta, si Logosul, temeiul lor ( de unde si mania anti-logocentrista ).
Problema reala este aceea ca acest ´traditionalism´ , agrarianism populist sau ´taranism´ , creat spre sfarsitul sec. 19 ( ex. tipic : slavofilismul) , imitat si la noi si mult mai inrudit spiritual decat vrea sa se admita cu legionarismul, – este pur modern in spirit, anume, romantic, romantismul ´mistic´ si conservator german si central-european, in reactie la cultura franceza si la liberalismul vestic in general. Adica tocmai ca nu e ceea ce se pretinde, ´traditional´ , ci , daca vreti, un ersatz parodic, ´organicismul´ acesta e naturalist-panteist ( Goethe, dar in special Herder ) si, in consecinta, biologist, rasismul descinde direct din acest panteism, e concluzia lui fatala. Sau, cu alte cuvinte, e vorba pur si simplu despre Volkism, care nu e nici pe departe in contradictie cu prometeismul modernist, cu ´futurismul´ si postumanismul , cu un tehnologism ´integrat organic´ sau biopolitic ( ca la E. Junger). E vorba despre un modernism alternativ , arhaizant, avangardist, la fel ca arta primitivista, expresia lui fiind Fascismul, ca experiment biopolitic modernist, colonia fascista de la Fiume a lui D´Annunzio, primul Duce, fiind Mecca modernistilor, futuristilor, vorticistilor si anarhistilor. ´Organicismul´ e vitalist-biologist, cum se vede foarte clar la Spengler si la nenumaratii lui epigoni, comunitatea organica e analoga plantei ( Urpflanze ) , care planta se cunoaste si ea dupa roade, cu teoriile moderne despre Gestalt, o ´viata´ profunda si inconstienta, nediferentiata si preindividuala, de unde si anti-individualismul ca mistica primitivista, telurica ( ´radacinile´, mortii, strigoii … ) si regresiva-dezindividuanta ( cum foarte frumos o expune Nietzsche la inceputul ´Nasterii tragediei´, Rausch, religia nihilista dionisiaca iar Nietzsche prevazuse posibilitatea unui Crestinism dionisiac, antihristic … ), vitalismul, Lebensphilopsophie ( al carui derivat mai sofisticat e existentialismul, cu numeroasele sale ramificatii ) e o filozofie morbida si macabra, suicidara, reduce omul la instinct, adica la demonic, setea oarba de putere, o ´viata´ ectoplasmatica si disociata care in realitate e o moarte vie, ca tunica lui Nessus. Intr-un spirit ant-traditional si anti-clasic, celebrand fluxul vital, devenirea, unde Nietzsche, Bergson sau Whitehead si W. James se intalneau, dovedindu-si modernismul avangardist sau chiar post-modernismul. Cei care cred ca se opun spiritului timpului, ´intempestivii´, sunt de obicei organele si releele cele mai fine ale acestuia,´semnele´ sau signaturile lui. Afinitatile elective …
Anticipez o obiectie, anume aceea a ´personalismului´ crestin. Nu mai e locul pt. dezvoltari mai ample si pun punct aici interventiilor mele, prin care am incercat o genealogie si deconstructie a ideologiei retro ´traditionaliste´ si agrariene-populiste-taraniste. Dar, foarte scurt : personalismul interbelic, fara nicio legatura cu conceptii premoderne sau traditionale, ´existentialist´ fiind, era o ideologie anti-individualista/anti-liberala, dualista, opunand o ´persoana´ foarte utopica – explicit formulata in termeni nietzscheeni ca ´omul nou´, un Ubermensch sublimat, – individului atomic, adica omului real si concret. Cum am mai spus, anti-umanismul e reversul unui supraomism, omul nou il uraste pe omul vechi, ii da tarcoale, rage ( Fiara blonda ) si cauta sa il inghita.. Pt. cei vechi ´persoana´ si ´individ´ erau pur si simplu sinonime. Deci e vorba tot de o mistica anti-individualista si dez-individuanta ( v. obiectiile lui S. Weil contra personalismului, ca mistica idolatra psihologista si culturalista, de cafenele ), ´persoana´ aceasta e tot o masca a abisului ce ii fascineaza pe misticii nihilisti, e vorba deci de un postumanism si supraumanism, la moda, personalismul fiind , cum se stie, un ´comunitarism´ ( acelasi Sobornost, comunitatea organica si omogena, ipostaziata in figuri feminine, mume – S. Bulgakov, in moda sofiologica, ce tradeaza nostalgia primordiilor nediferentiate ), un socialism mistic si revolutionar, ca la Mounier, un prometeism cosmist, ca la Berdiaev, etc., etc., etc. Varietatile personalismului ortodox sunt obediente acestor filozofii, teologii au obiceiul acesta, sa se tarasca dupa filozofii la moda. Fara a mai spune ca era o ´a treia cale´ vecina cu Fascismul.