« Deși principalii lideri de stânga își afirmă opoziția față de regimul ayatollahilor, ei condamnă ofensiva lansată de Israel, pe 13 iunie, împotriva acestuia – ofensivă ce vizează eliminarea liderilor iranieni și bombardarea siturilor nucleare. Trecând uneori cu prea mare ușurință peste caracterul teocratic al Republicii Islamice și peste intenția declarată a acesteia de a eradica statul evreu.
Într-un text publicat pe blogul său, Jean-Luc Mélenchon scrie:
„Ura și frica față de Iran reprezintă un argument direct extras din catehismul islamofob al lui Samuel Huntington, Ciocnirea civilizațiilor. […] Argumentul ‘iranianului atomic’ completează caricatura ‘musulmanului măcelar’ și a ‘violatorului OQTF’ (ordin de părăsire a teritoriului francez) din mintea celor slabi, precum Bruno Retailleau.(ministrul de Interne al Fraței)”
La microfonul France 2, secretarul general al Partidului Socialist, Olivier Faure, îi pune pe picior de egalitate pe Benyamin Netanyahu și ayatollahul Khomeini: „Avem de-a face cu doi oameni contestați de propriile opinii publice. Fiecare are interesul să provoace război.”
Eseistul Samuel Fitoussi, autor al unui eseu publicat în aprilie despre mecanismele care îi determină pe intelectuali să se înșele (Pourquoi les intellectuels se trompent, ed. de l’Observatoire), analizează ambiguitățile stângii în raport cu Iranul.
Le Point: Stânga dă dovadă de o indulgență excesivă față de regimul iranian?
Samuel Fitoussi: Da. Este surprinzător să vezi o bună parte din stânga să sară spontan în apărarea Republicii Islamice a Iranului și să acuze Israelul (doar Israelul) că destabilizează regiunea. În realitate, Iranul atacă Israelul de ani de zile prin intermediul unor miliții pe care le înarmează și finanțează: Hamas, houthi și Hezbollah. În plus, regimul ayatollahilor nu face niciun secret din ambiția sa de a dezvolta arma nucleară, amenințând explicit Israelul cu anihilarea („entitatea sionistă este o tumoare canceroasă ce va fi distrusă”, a scris, de pildă, ayatollahul Khomeini) și înscriind în Constituția sa necesitatea distrugerii statului evreu.
Astăzi, Israelul răspunde militar, înainte ca Iranul să reușească să se doteze cu bomba – ceea ce face Israelul ar face probabil multe alte națiuni aflate în aceeași situație. Să adăugăm că, în cadrul confruntărilor actuale, Israelul vizează infrastructuri militare, situri nucleare și poziții strategice cu scopul de a slăbi regimul iranian, în timp ce Iranul lansează rachete cu intenția clară de a ucide cât mai mulți civili.
Și totuși, fervoarea cu care o parte din stânga se indignează împotriva Israelului (singura democrație din Orientul Mijlociu, unde trăiesc două milioane de arabi cu aceleași drepturi ca orice alt cetățean) este egalată doar de refuzul său de a ridica vocea împotriva regimului ayatollahilor (o teocrație care reprimă violent orice formă de contestare, încarcerează jurnaliști, persecută minoritățile religioase, incriminează homosexualitatea și condamnă la moarte femeile care își scot vălul). Misogin, totalitar, opresiv – regimul iranian întruchipează tot ceea ce stânga pretinde că luptă să combată, dar pe care, în realitate, îl adoră de îndată ce ia chipul anti-occidentalismului sau, și mai bine, al urii anti-israeliene.
Le Point: Într-un interviu acordat Radio France, în timpul campaniei din 2012, Jean-Luc Mélenchon declara despre Iran:
„Este pentru prima oară când vedem o țară spunând: ‘Dacă vom avea o bombă, o vom folosi împotriva Israelului.’ Nimeni nu poate accepta așa ceva […]. Regimul iranian ridică o problemă importantă pentru civilizația umană. Eu nu mă tem s-o spun: un regim teocratic este întotdeauna un pericol pentru restul umanității.” Cum explicați această schimbare?
Samuel Fitoussi: De-a lungul anilor, peisajul electoral în numeroase fiefuri ale stângii a fost transformat de dinamica demografică legată de imigrație (sub efectul combinat al fluxurilor de intrare și al natalității ridicate în rândul populațiilor de origine extraeuropeană). Or, ostilitatea față de Israel – ba chiar antisemitismul fățiș – pare să fie supra-reprezentată în rândul musulmanilor.
În 2024, un studiu al Fundației pentru Inovație Politică (Fondapol) arăta, de exemplu, că 59% dintre musulmanii din Franța cred că evreii dețin prea multă putere în mass-media, comparativ cu 24% dintre francezi în ansamblu. Același studiu arăta că musulmanii sunt de trei ori mai numeroși decât restul populației în a crede că evreii sunt responsabili pentru numeroase crize economice.
O parte din stânga, probabil parțial din clientelism electoral, a adoptat un ton tot mai dur față de Israel.
Dar, dacă porți prea mult timp o mască, ea ajunge să devină adevărata ta față: radicalismul antiisraelian a devenit o convingere ideologică profund înrădăcinată în stânga. În plus, aceeași dinamică demografică explică în parte și complezența tot mai mare față de islamism (și, implicit, față de regimul iranian): mai bine întorci privirea decât să fii acuzat de islamofobie și să pierzi un electorat din ce în ce mai decisiv. Din nou, ceea ce la început a fost un oportunism prudent a devenit un reflex ideologic durabil.
Le Point: Revoluția iraniană din 1979 i-a fascinat – ba chiar entuziasmat – pe unii intelectuali ca Jean-Paul Sartre sau Michel Foucault… S-a întors stânga din acea iluzie?
Samuel Fitoussi: Este adevărat că idealizarea regimului ayatollahilor de către intelectualii de stânga nu e un fenomen nou. Sartre a aclamat revoluția islamică (vizitându-l de două ori în exil, în Yvelines, pe ayatollahul Khomeini), la fel cum a făcut-o și Michel Foucault, care a descris cu o anumită naivitate politica progresistă pe care, în opinia lui, urmau să o ducă islamiștii.
Iată-l citat exact:
„Prin ‘guvern islamic’, nimeni, în Iran, nu înțelege un regim politic în care clerul ar juca un rol de conducere sau de supraveghere. […] În Coran se pot găsi orientări generale: […] libertățile vor fi respectate în măsura în care exercitarea lor nu dăunează altora; minoritățile vor fi protejate și libere să trăiască după bunul plac, cu condiția să nu aducă prejudicii majorității; între bărbat și femeie nu va exista inegalitate de drepturi, ci diferență, întrucât există o diferență de natură. În plan politic, deciziile să fie luate prin majoritate, conducătorii să fie responsabili în fața poporului, iar fiecare, așa cum este prevăzut în Coran, să se poată ridica și să-i ceară socoteală celui care guvernează.”
O modalitate de a lămuri această naivitate persistentă ar fi să ne întoarcem la o trăsătură mai profundă a intelectualității occidentale: o formă de alergie tenace față de propria civilizație. Alergie care o împinge să sprijine orice regim antioccidental, fie el totalitar sau islamist. Filosoful englez Roger Scruton vorbea despre „oikofobie” pentru a descrie această stare de spirit a intelectualității: ură față de propria casă, entuziasm pentru tot ce vine din altă parte. În anii 1940, George Orwell denunța deja „anglofobia” intelectualilor din țara sa. „În cercurile de stânga, scria el, se simte că e oarecum rușinos să fii englez și că e de bon ton să ridiculizezi toate instituțiile naționale, de la cursele de cai la budinca națională.”
Intelectualul mediu de stânga, observa Orwell cu umor, ar prefera să fie surprins furând dintr-o cutie de donații pentru săraci decât să fie văzut cântând imnul național cu mâna pe inimă. Or, pentru că este prost văzut ca un intelectual să simtă atașament față de propria țară, dar pentru că patriotismul este o nevoie înrădăcinată în natura umană, intelectualii, teoretiza el, aderă adesea la forme de naționalism de substituție. Dădea exemplul sprijinului față de URSS; astăzi am putea să ne gândim la entuziasmul stârnit de naționalismul palestinian în rândul studenților de la Sciences Po, care, în același timp, se tem de drapelul francez în Franța, sau – tocmai – la complezența (ba chiar fascinația) față de islamismul cel mai viguros și reacționar, în Iran și în alte părți.
Le Point: Stânga insistă pe necesitatea respectării dreptului internațional și își exprimă îngrijorarea față de consecințele unei escaladări militare. Nu este legitimă dezbaterea privind cel mai bun mijloc de a combate, ba chiar de a răsturna, regimul ayatollahilor?
Samuel Fitoussi: Desigur că trebuie să existe o dezbatere despre cel mai bun mod de a combate regimul ayatollahilor; modalitățile de intervenție ale Israelului sunt, desigur, perfect discutabile. Dar asta nu înseamnă că este legitim să pui pe picior de egalitate Iranul și Israelul, așa cum o face în prezent o mare parte a stângii: neutralitatea și nuanța nu sunt echivalente. Impartialitatea aritmetică, scria Jean-François Revel, devine uneori părtinire morală.
În acest caz, o parte a stângii pare preocupată de escaladarea militară doar atunci când Israelul ripostează, dar rămâne tăcută atunci când regimul ayatollahilor destabilizează regiunea și atacă Israelul prin intermediul „proxilor” săi (începând cu 8 octombrie 2023 și timp de luni întregi, Hezbollah a bombardat zilnic Israelul, făcând nordul țării nelocuibil; Hamas încă deține zeci de civili ostatici; houthii trimit cu regularitate rachete asupra sudului Israelului și atacă nave în Marea Roșie).
Indignarea selectivă a stângii lasă impresia că este mai degrabă motivată de dorința de a condamna Israelul decât de nobile intenții pacifiste.
În „Note despre naționalism”, Orwell observa deja că intelectualitatea de stânga „nu condamnă niciodată violența în sine, ci doar violența folosită pentru a apăra țările occidentale.” În fiecare conflict, pacifiștii autoproclamați, nota el, au mania de a nu exprima niciodată o dezaprobare imparțială a beligeranților de ambele părți, ci de a-și rezerva criticile exclusiv pentru tabăra occidentală. Aproape un secol mai târziu, lucrurile nu s-au schimbat prea mult.
Cum se poate explica asta? În fond, o parte a stângii pare să creadă că Occidentul este singurul actor veritabil al istoriei. Celelalte civilizații n-ar avea nicio agentivitate: ar reacționa, s-ar apăra, ar suferi – dar nu ar fi niciodată cu adevărat responsabile pentru alegerile lor. Prin urmare, orice violență non-occidentală este percepută ca o consecință, o reacție, un răspuns la o nedreptate inițială. Această viziune infantilizează celelalte popoare, culpabilizează Occidentul și duce la o indulgență sistematică față de regimurile care se opun civilizației noastre, fie ele autoritare, teocratice sau imperialiste.
Le Point: Stânga este orbită de opoziția sa față de „imperialism”, ofensiva israeliană fiind considerată o ilustrare a acestuia? Sau, dimpotrivă, dovedește o luciditate care a lipsit unei părți din comunitatea internațională atunci când aceasta a susținut invazia Irakului de către Statele Unite în 2003?
Samuel Fitoussi: Unii vor să extragă din eroarea din Irak un principiu general de neîncredere față de orice poziție geopolitică americană. Totuși, în secolul trecut, tocmai aplicarea principiului contrar a dus adesea la greșeli morale, împingând anumiți intelectuali să sprijine, din opoziție față de Statele Unite, China maoistă, URSS-ul, Khmerii Roșii…
Tocmai pentru că nu avea „decât un singur dușman: imperialismul american” (Aron), Jean Daniel a apărat, de exemplu, vietcongii în cadrul emisiunii Apostrophes, în fața lui Soljenițîn, lucid, care știa că noi gulaguri vor apărea dacă Vietnamul de Nord va învinge Vietnamul de Sud (3 milioane de vietnamezi au fugit pe mare cu plute improvizate, 500.000 au pierit).
Le Point: Pentru că a prezentat vălul islamic drept o „înfrumusețare”, deputata EELV Sandrine Rousseau a fost huiduită la Paris, în 2023, în timpul unei manifestații de susținere a femeilor iraniene. De ce a devenit Iranul un asemenea factor iritant pentru stânga? Ce dezvăluie el despre ambiguitățile sau contradicțiile „progresismului”?
Samuel Fitoussi: În volumul său de cronici Sfârșitul secolului umbrelor, Jean-François Revel arată că Occidentul este locul în care, odată cu civilizația greacă, apoi Roma și Europa modernă, s-a născut pentru prima dată capacitatea de a-și privi propria cultură cu un ochi critic. Cu Montaigne și Montesquieu, se dezvoltă tema relativității valorilor: nu avem dreptul să declarăm o cutumă inferioară doar pentru că este diferită de a noastră și trebuie să fim capabili să ne judecăm propriile moravuri ca și cum le-am privi din exterior.
Aceasta nu înseamnă că toate cutumele sunt echivalente, ci că toate trebuie judecate imparțial, în lumina rațiunii. Totuși, începând cu sfârșitul secolului XX, așa cum arată Allan Bloom în eseul Sufletul dezarmat, acest principiu a fost pervertit: pe campusuri se răspândește ideea că trebuie să ne abținem de la a judeca orice civilizație – cu excepția propriei noastre. Bloom relatează, de pildă, că studenții săi se simt extrem de stânjeniți când vine vorba de a condamna practica arderii unei văduve odată cu soțul ei decedat, atunci când li se spune că este o cutumă indiană.
În numele acestui relativism prost digerat, unii refuză astăzi să condamne vălul islamic, excizia, poligamia sau regimul ayatollahilor. (În paralel, nu suntem niciodată prea severi cu propria noastră civilizație: în prezent, anumite departamente de științe sociale sunt dedicate în întregime judecării societăților noastre, prezentate drept rasiste, patriarhale, transfobe, coloniale etc.)
„Perșii lui Herodot, scria Revel, credeau că toți ceilalți se înșală, cu excepția lor; noi, occidentalii moderni, suntem aproape de a crede că toți ceilalți au dreptate – cu excepția noastră. Aceasta nu este dezvoltarea spiritului critic, mereu de dorit, ci abandonarea lui.” »
Sursa: LePoint.fr
