Alexandru Gussi: Deși e adesea clișeizată, teoria maioresciană a formelor fără fond pare consubstanțială cu modernizările succesive și fatalmente neterminate ale României. E șocant să spui că decât să faci o școală proastă, mai bine nu o faci deloc. Dacă am spune că mai bine nu facem deloc o academie, decât să o facem prost, poate asta ar șoca mai puțin…totuși cred că elita sau elitele de azi sunt resemnate că vor trăi pe tot parcursul vieții lor într-o țară a formelor fără fond. Poate de aceea ne trimitem copiii să studieze în străinătate și, dacă ne permitem, preferăm un spital aflat ceva mai la vest. Nu e acesta semnul unei devitalilizări la nivelul elitelor, până la urmă semnul unei renunțări la orice ambiție colectivă?
Teodor Baconschi: Să nu ne ferim de veracitatea clișeelor: chiar avem o societate a formelor fără fond. E moștenirea noastră orientală, potențată de importul brutal, nefiltrat, al occidentalismului post-modern, care e solid la el acasă, dar mizează mai mult ca oricând pe ”imagine”. Vechiul balcanism fanariot, vechiul gigantism de carton, inspirat din URSS, se combină cu obsesia pentru ”comunicare”, pentru marketing și ostentația luxului. Trăim într-o Românie fără drumuri și wc-uri curate, dar plină de mașini mai scumpe decât casele multora dintre proprietarii lor. Vechea pedanterie burghez-interbelică avea în spate aristocrația pământeană, clasa vieții publice dintr-o monarhie și proximitatea liberă cu Occidentul (cel puțin între 1880 și 1945). Acum, noii noi îmbogățiți au preluat ura comunistă față de elitele vechi, se vor progresiști, dar nu fac decât să maimuțărească stilurile de viață din Vest, cu mai mulți bani și un nivel mediu de cultură mult mai scăzut. Oligarhia rusească, luxul mandarinilor din partidul comunist chinez, opulența șeicilor din petro-monarhiile Golfului Persic și glanțul milionarilor turci reprezintă idealul bogătașilor de partid, de stat și de furat din România tranziției. Sigur, cu shopping la Milano, Paris sau Londra, cu proprietăți pe Coasta de Azur, în Elveția și Caraibe, dar cu o mentalitate profund orientală, manelistă, de telenovelă kitsch, din unghiul căreia sclipiciul orbitor și exhibiționismul valorează mai mult decât discreția, bunul gust autentic și rafinamentul intelectual, menit să transfigureze vulgarul consum de ”mărfuri”. N-aș spune că elitele acestea post-comuniste sunt devitalizate. Dimpotrivă! Au un chef de viață sălbatic, o nesimțire mereu ofensivă, un tupeu inepuizabil și apetitul de a încălca zilnic tot mai multe reguli de viață civilizată. Devitalizate sunt doar elitele de tip vechi, care s-ar fi adaptat României pre-comuniste și nu-și mai găsesc locul în cea post-comunistă, preferând fie exilul intern, fie emigrarea. Cleptocrația României actuale e o variantă degenerată a decorurilor din 1001 de Nopți. Fresca ei tutelară e faimoasa Răpire din serai (tapiseria sintetică din casele de mahala ale anilor 60), numai că fuga cu mireasa răpită se petrece în Ferrari. Oamenii aceștia își iau Rolls Royce și îl conduc singuri… Cunosc și cazul unui tip – securist îmbogățit după 90 – care are Mercedes 500, cu șofer, dar se urcă pe locul din față: așa a văzut că făceau pe vremuri ștabii PCR, așa face și el, până azi. E un puzzle policrom cu petice din povești incompatibile…
Alexandru Gussi: Acest tablou romanesc, pe care protagoniștii cred că l-ar admira în secret, dar ne-ar acuza public de lipsă crasă de patriotism, ne arată nu numai divergența cronică între formă și fond, ci și divorțul între tranziția instituțională (clasica treime democrație, stat de drept, economie liberă) și tranziția socială. Prima a produs un regim hibrid în toate cele trei dimensiuni amintite, pe când tranziția socială a făcut mult mai mult decât să se adapteze realității instituționale a caricaturizării modelului occidental: și-a construit un model à la carte care-i permite să se emancipeze de modelul invocat politic și, cum spuneți, să facă din încălcarea regulilor o pasiune. Ceea ce nu împiedică pe nimeni să judece ce fac ceilalți și ce fac instituțiile folosind criteriile modelului occidental. Revin însă la elite, mă refer aici la cei care iau decizii în diverse domenii: credeți că sunt bine în pielea lor, mulțumiți de performanța lor și a societății, sau își dau seama că poartă o responsabilitate, dar nu au imaginația necesară pentru găsi soluții și a ieși din ceea ce cred că este un impas colectiv?
Teodor Baconschi:Întrucât nu am acces la sociometria in/satisfacției din sânul clasei politice, pot doar presupune că avem acolo atât lideri care văd propria îmbogățire ca pe un succes “comunitar”, cât și oameni care se simt cu musca pe căciulă, dar știu că electoratul rămâne în mare parte permeabil la demagogia curentă sau la promisiunile hiperbolice de campanie. Ei știu deci că nici votul de protest, nici absenteismul (ca altă formă de protest) nu le pot destructura rețelele electorate create în mulți ani, prin “pomeni” țintite și mită spre “nodurile” plasei în care-și prind alegătorii. Sunt multe zone în România unde politicienii mizează pe dependența creată prin perpetuarea subdezvoltării și a sărăciei. Contraperformanța devine acolo condiția perversă a supraviețuirii liderilor. Dacă adăugăm alianțele transpartinice, lipsa oricărei primeniri umane sau promovarea mediocrilor amorali și obedienți, putem spune că, în asemenea regiuni nefericite, cercul vicios a prins șansa unei schimbări pozitive într-o capcană perfectă. Stagnarea în modele de guvernanță proaste se consolidează și prin emigrare sau migrația internă spre poli urbani dinamici. Mi-e teamă că aceste zone moarte sau, oricum, entropice, strică media națională și penalizează, printr-un amestec impur, ariile care beneficiază de bună guvernață și transparență administrativă. Dacă torni un pahar de oțet într-o carafă cu un “grand cru”, rezultatul e stricarea vinului, nu înnobilarea oțetului. Aș remarca și faptul că, grație social media, patologiile politicii locale (să zicem podul “reabilitat” din Neamț, care se prăbușește după șase luni) sunt cunoscute imediat la nivel național, însă indignarea generală nu poate presa Centrul decât o zi, două. Se trece apoi la alte subiecte, iar vinovații locali scapă cu vreun Acar Păun executat și un val de scuze/promisiuni fără acoperire. Din păcate, așteptările colective coboară anual. Am ajuns să “inaugurăm”, cu ciorchini festivi de “oficiali” entuziaști, câte un lift de spital, sau un nou sens giratoriu… Poate că la pesimismul social contribuie și înclinația noastră spre victimizare și fatalism. Când află de vreo “nefăcută”, românul standard îți arată prompt cazuri din care să rezulte că “se poate și mai rău”.
