Vă prezentăm o analiză semnată Françoise Thom publicată Desk Russie:
« Două aspecte au fost evidente începând cu 24 februarie 2022: obstinația extraordinară a Kremlinului de a-și atinge obiectivele și indiferența față de costul uman al acestei politici. }n intercepțiile ucrainene dezvăluie că înaintea atacului de lângă Bakhmut, comandamentul rus își îndemna trupele în următoarele termeni: „Misiunea voastră este să înaintați cu orice preț. Nu contează dacă muriți sau nu. Alții vă vor înlocui. Important este să înaintăm.” Persistența Rusiei în realizarea obiectivelor sale expansioniste nu este o noutate. Începând cu secolul al XV-lea, această țară a crescut anual cu o suprafață echivalentă cu cea a Olandei. Pe durata celor 300 de ani de existență a dinastiei Romanov, Imperiul rus s-a extins cu 140 km² în fiecare zi [1]. Consulul francez din Crimeea nota în 1772 despre diplomația țarilor: „Această Curte, a cărei politică lentă merge hotărât spre scopul său…” [2]. În 1853, un călător francez, Germain de Lagny, s-a mirat de expansiunea continuă a Imperiului rus: „În ciuda sterilității solului său, a rigorilor climatului, a guvernării sale despotice, Rusia s-a extins în mod nemăsurat […]. Dintr-odată, ea se dezvăluie Europei uluite; și din ziua apariției sale, ea aspiră, cu insolență, la dominația lumii; afișând pretenții la dictatura europeană.” [3] Lagny observă cu perspicacitate o constantă în metodele rusești de expansiune: asocierea unui stat european sau mai multora la împărțirea prăzii. Potrivit lui, Imperiul rus s-a extins „printr-o complicitate morală sau materială din partea Europei […]. Rusia acționează în colaborare cu alte state ajutând și favorizând proiectele sale pentru a găsi o satisfacție pentru planurile ambițioase…” [4]. Prusia a avut ideea împărțirii Poloniei, Austria a intrat în joc cu speranța (zadarnică) de a detura Rusia de la Crimeea și provinciile dunărene. Pentru a îmbuna țarul, Napoleon „îi dă Finlanda drept pradă”. În 1939, Stalin îl convinge pe Hitler să accepte o nouă împărțire a Poloniei și profită pentru a-și recăpăta controlul asupra statelor baltice. Astăzi, Kremlinul se străduiește să convingă Polonia și Ungaria să participe la dezmembrarea Ucrainei. O altă constantă în practica imperială rusă este utilizarea popoarelor cucerite pentru a subjuga noi țări. Cazacii zaporojeni au fost mutați de Ecaterina a II-a în Kuban, unde au fost utilizați pentru a zdrobi popoarele muntoase din Caucaz. Cecenii înfrânți de Putin au fost trimiși în Ucraina pentru a semăna teroare. Astăzi, hotărârea liderilor ruși de a subjuga Ucraina vine din convingerea că proiectul lor de hegemonie asupra Europei este imposibil de realizat până când Ucraina nu este reîncadrată în serviciul Imperiului rus. Propagandistul Daniil Bezsonov a declarat recent că „ucrainenii sunt necesari Rusiei ca „resursă mobilizatoare” în viitoarele războaie ale Rusiei cu NATO”. Scriitorul naționalist Zakhar Prilepine consideră că trebuie anexată întreaga Ucraină: „să nu adunăm doar „partea Ucrainei” la care avem „dreptul”, ci întreaga – sau marea majoritate – a acesteia, inclusiv Kiev, Cernigov, Sumî… Totul este rusesc și trebuie spus tare și clar. Astfel vom obține cei 16 milioane de oameni pe care i-am pierdut [din cauza declinului demografic]! Dar nu este totul. Trebuie să reunim nu doar Transnistria, ci și întreaga Moldova, Osetia. Adăugăm la listă Armenia, Kazahstan și Uzbekistan, unde este încă posibil să se reînvie complementaritatea interetnică cu poporul rus… Țările baltice trebuie să restituie voluntar și cu bucurie o parte a teritoriilor istoric ruse și să organizeze reunirea noastră cu Kaliningrad. […] Acum trei ani, părea că datorită armelor nucleare ne puteam mulțumi liniștiți cu o armată mică. Dar s-a dovedit că nu este așa. Trebuie să avem o armată imensă, puternică cu milioane de bărbați, zeci de milioane de muncitori, milioane de femei și milioane de bărbați gata să aducă noi copii în lumea rusă. Avem destul spațiu pentru toți. Dacă nu, aceste spații vor trebui populate de străini.” În esență, se pare că Rusia a rămas în secolul al XV-lea, când marile state europene se formau absorbind teritoriile vecine, când politica de expansiune era condusă de atractivitatea prăzii și jefuirea populațiilor înfrânte, când distribuția pământurilor luate ducea la asigurarea fidelității celor care îl serveau pe prinț. Dar unitatea rusă, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în Europa, se realizează cu prețul distrugerii totale a autonomiilor locale, a privilegiilor orașelor, a drepturilor subiecților, cu prețul autarhiei și al închiderii statului asupra sa. În Rusia moscovită, negustorii nu pot călători liber în străinătate: trebuie să obțină aprobarea țarului pentru a părăsi Rusia. Puterea absolută a monarhului este justificată de continuarea extinderii teritoriale, care la rândul său necesită un regim despotic pentru a fi păstrat. „Dimensiunile vaste ale statului impun ca puterea absolută să se încarneze în persoana care asigură guvernarea acestuia”; „O mare putere implică, prin ea însăși, o putere despotică”, scrie Ecaterina a II-a [5]. În discuția cu Voltaire, ea îi spune: „Nu am găsit alte mijloace de a garanta frontierele noastre decât prin extinderea lor.” [6].
Secretarul Catherinei a II-a scrie: „Orice slăbiciune a autocratiei ar provoca dezlipirea a numeroase provincii, slăbirea statului și numeroase nenorociri pentru popor…” [7]. Rușii sunt încă convinși de asta și azi. Prin urmare, nu este de mirare că Putin se lansează într-un război de cucerire în momentul în care se proclamă de facto dictator pe viață. În cazul în care Kremlinul își va atinge scopurile în Ucraina, formidabila mașinărie de putere pe care o vedem la lucru în Ucraina se va întoarce împotriva Europei. Trebuie să realizăm cât de mult se încadrează ostilitatea față de Ucraina într-o strategie rusă pe termen lung
Deoarece obiectivul Moscovei este realizarea unui proiect care datează din 1939, hegemonia rusă asupra Europei.
În noaptea de 2 spre 3 iulie 1940, Molotov îi spune prim-ministrului lituanian Krėvė-Mickevičius, venit la Moscova să implore liderii Kremlinului să nu anexeze statele baltice: „Trebuie să recunoașteți realitatea și să înțelegeți că în viitor statele mici trebuie să dispară. Lituania voastră, celelalte state baltice, Finlanda, vor face parte din familia mare, vor intra în Uniunea Sovietică. […] Astăzi suntem mai convinși ca niciodată că genialul Lenin nu greșea când afirma că al Doilea Război Mondial ne va permite să preluăm puterea în Europa, așa cum primul Război Mondial ne-a permis să o facem în Rusia. Astăzi sprijinim Germania, dar doar suficient pentru ca ea să refuze propunerile de pace până când masele flămânde ale națiunilor aflate în război se vor ridica împotriva conducătorilor lor. Atunci burghezia germană se va înțelege cu adversarul său, burghezia aliaților, pentru a zdrobi împreună proletariatul insurgent. Dar în acel moment vom interveni pentru a-i veni în ajutor, cu forțe proaspete și bine antrenate, iar pe teritoriul Europei Occidentale, undeva pe Rin, va avea loc bătălia decisivă pentru soarta Europei între proletariat și burghezia putrezită. Suntem siguri că vom învinge burghezia…” [8]
Cucerirea Berlinului în aprilie 1945 a costat URSS-ul 80.000 de morți și 270.000 de răniți: Stalin dorea să fie singur stăpân al orașului câteva luni înainte ca Aliații să intre (ceea ce au făcut în iulie), pentru a-și instala rețelele și pentru a avea timp să creeze partide germane a căror conducere era controlată de agenți sovietici. În primăvara anului 1945, după cucerirea Berlinului, „el a a luat în considerarea ideea să avanseze până la Paris”, așa cum i-a încredințat lui Maurice Thorez în 1947. În februarie 1954, Molotov propune crearea unui sistem de securitate european excluzând Statele Unite. Cu răbdarea apei care tocește piatra, sovieticii nu vor înceta să se întoarcă la această intenție (președintele Medvedev va face aceeași propunere în 2008!).
Un document descoperit în arhivele germane de Est, datat 26 aprilie 1968, la începutul procesului de crispare diplomatică Est-Vest, definește liniile mari ale strategiei europene a URSS pe termen lung: reducerea influenței americane și vest-germane. Pentru aceasta, URSS-ul trebuie să insiste asupra dreptului la autodeterminare al statelor Europei de Vest (în special în ceea ce privește deciziile NATO și CEE); de asemenea, URSS-ul trebuie să câștige elitele economice europene influente prin cooperare; eliminarea anti-sovietismului și a anti-comunismului prin extinderea graduală a relațiilor politice, tehnologico-științifice și culturale; agravarea contradicțiilor în cadrul NATO, susținerea forțelor politice care cer ieșirea din NATO.
Aceste directive vor determina întreaga politică externă sovietică până la Gorbaciov inclusiv: în aprilie 1985, Gorbaciov declară lui Dobrynine, ambasadorul sovietic la Washington, că sarcina prioritară a URSS era eliminarea prezenței Statelor Unite în Europa. Pentru aceasta, era necesar să înceteze să sperie europenii și să retragă treptat trupele sovietice și americane din Europa: „Trupele sovietice nu se vor afla decât la câteva sute de kilometri de granițe, iar prezența lor invizibilă va continua să se simtă în statele europene.” [9] Obiectivul URSS-ului gorbaciovist în politică externă a fost, conform lui G. Arbatov, unul dintre consilierii lui Gorbaciov, să facă din Statele Unite „un paria al comunității internaționale” prin eliminarea imaginii URSS-ului ca inamic [10].
După o perioadă de tulburare după prăbușirea blocului comunist și a URSS-ului, Elțin, dirijat de Primakov, ministru al Afacerilor Externe din 1996, apoi de Putin și clanul său, au reluat aceste obiective. Revigorarea puterii ruse în vechiul imperiu sovietic este percepută ca preludiul realizării vechiului plan de hegemonie europeană, care a apărut precoce într-un schimb de cuvinte între Elțin și președintele Clinton în cadrul summit-ului de la Istanbul la 19 noiembrie 1999 [11]. Elțin: „Vă cer un singur lucru. Lăsați Europa Rusiei. Statele Unite nu sunt în Europa. Europa ar trebui să fie treaba europenilor. Rusia este jumătate europeană și jumătate asiatică.” Clinton: „Deci vreți și Asia?” Elțin: „Desigur. Va trebui să ne înțelegem cu toate acestea.” Clinton: „Nu cred că europenii vor aprecia foarte mult.” Elțin: „Nu toți. […] Puteți lua alte state și asigura securitatea lor. Eu voi lua Europa și voi asigura securitatea europenilor. Nu eu. Ci Rusia. […] Bill, vorbesc serios. Lăsați Europa pentru europeni. Europa nu s-a simțit niciodată atât de aproape de Rusia ca acum. […] Rusia este suficient de puternică pentru a proteja întreaga Europă […] Este suficient de puternică și de inteligentă pentru a ști ce să facă cu Europa.”
Analiza oamenilor KGB din jurul lui Putin este că Gorbaciov a eșuat în realizarea proiectului „casei comune europene” din cauza prăbușirii frontului intern și a dependenței economice a URSS față de occidentali. Acum este necesar să se evite această posibilitate asigurând controlul total asupra elitelor, tuturor fluxurilor financiare și tuturor structurilor organizate în Rusia; plătind datoriile, apoi constituindu-și un fond de rezervă important care să garanteze independența economică a Rusiei. Putin începe prin transformarea administrației prezidențiale într-un cabinet de război. Un document oficial, datat 2000, păstrat în arhivele ziarului Kommersant [12], definește funcțiile acestei entități în care acum se concentrează puterea reală. Acolo descoperim contururile unui vast proiect de inginerie politică: „Noul președinte al Federației Ruse […] nu are nevoie de un sistem politic auto-reglat, are nevoie de o structură politică […] care să fie capabilă nu numai să prevadă și să creeze situația politică „necesară” în Rusia, dar și să conducă în mod real procesele politice și sociale în Federația Rusă, precum și în țările din vecinătatea apropiată.” Acțiunea administrației prezidențiale va fi „după o linie dublă, o linie deschisă (oficială) și o linie secretă (principală).” Scopul este să-i „asigure controlul real al proceselor politice desfășurate în Federația Rusă și să extindă influența acesteia asupra proceselor politice din vecinătatea apropiată.” Urmează o descriere a măsurilor secrete care permit realizarea acestor obiective în etape: șantaj prin dosarele compilate de FSB, corupție, manipulare, provocări, intimidare. Toate aceste metode au fost extinse nu numai în „vecinătatea apropiată”, ci și în Occident. Regimul lui Putin se pregătește pentru o confruntare cu Occidentul, atât în planul politicii interne, cât și în cel al politicii externe. În primul rând, s-a asigurat controlul sectoarelor vitale ale economiei, lucrând în același timp acasă pentru a ajunge la independența economică, a încercat să creeze o situație de dependență energetică a Europei. Nord Stream a fost conceput de Moscova ca instrument de recrutare în clasa politică și în mediile de afaceri germane, un mijloc de degradare geopolitică a Ucrainei și a prăbușirii sale, și pe termen lung certitudinea de a supune Europa dorințelor Kremlinului. RIA Novosti a exprimat clar: „Umplerea conturilor statului rus este doar una dintre sarcinile atribuite Gazprom. A doua sarcină — nu mai puțin importantă — este să le insufle partenerilor occidentali această evidență: securitatea lor energetică depinde de o parteneriat strâns cu Rusia.”
NOTE
- Michel Heller, Histoire de la Russie et de son empire, Plon, 1997, p. 573.
- Claude-Charles de Peyssounnel. Archives du ministère de l’Europe et des Affaires étrangères. Mémoire et documents. Turquie, dossier 14 (Provinces diverses 1767-1820). Fol. 142.
- Germain de Lagny, Le Knout et les Russes, Paris, D. Giraud éd., 1853,p. 25.
- Germain de Lagny, op. cit., p. 5-5.
- Cité in : Michel Heller, Histoire de la Russie et de son empire, Plon, 1997, p. 617.
- Cité in : Jacques Bainville, La Russie et la barrière de l’Est, Plon 1937, p. 179.
- Cité in : Michel Heller, Histoire de la Russie et de son empire, Plon, 1997, p. 55.
- Bernd Wegner (éd.), From Peace to War, Berghahn Books, Oxford 1997, p. 91.
- A. Dobrynin, Sougoubo doveritelno, Moskva 1997, p. 607.
- New York Times, 8 déc. 1987.
- Declassified Documents Concerning Russian President Boris Yeltsin, Clinton Digital Library, p. 562.
- Françoise Thom, Poutine ou l’obsession de la puissance, Litos, 2022, p. 58-59.
