Europa Liberă: Holocaustul românesc

Timp de lectură 10 min.

« În primăvara lui 1944, 131.639 de evrei din nordul Transilvaniei, controlat la acel moment de Ungaria, erau deportați în lagărele de exterminare naziste din Polonia. Doar câteva mii au supraviețuit.

Începând din 1941, și regimul pro-german de la București al Mareșalului Ion Antonescu a dus o politică de Holocaust, adică de exterminare a evreilor. Un număr de aproape 300.000 de evrei români, mai ales din nordul Moldovei și Bucovina, au fost deportați în lagăre din Transnistria, unde majoritatea au murit de foame, de frig, din cauza bolilor sau împușcați.

Europa Liberă a vorbit cu trei evrei români – supraviețuitori ai ororilor antisemite din vremea celui de-al doilea război mondial.

Niciunul dintre cei 3.500 de evrei care urcau pe 26 mai 1944 în vagoanele pentru vite, în gara din Târgu Mureș, nu știa spre ce destinație merge.

Din septembrie 1940, întreaga regiune nu mai aparținea României, ci Ungariei, urmare a Dictatului de la Viena din 30 august. Prin așa-numitul arbitraj al Italiei fasciste și Germaniei naziste, România a pierdut atunci nordul Transilvaniei, cu orașele Târgu-Mureș, Cluj, Oradea, Arad, Carei, până în sud, spre Brașov, în favoarea Ungariei conduse de fascistul Mikloș Horthy.

Dezastrul României Unite a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea și a provocat venirea la putere la București a unui regim pro-german în frunte cu fasciștii români din Garda de Fier și generalul Ion Antonescu.

„Eram siguri că vor goli totul în Pusta Maghiară, între Tisa și Dunăre”, spune pentru Europa Liberă Octavian Fulop (94 de ani). Zvonul era că vor fi duși acolo, în centrul Ungariei, la muncă.

La cei 14 ani neîmpliniți la acel moment, Octavian a stat înghesuit în vagon cu alți 70 – 80 de oameni, alături de părinți, bunici și prieteni, trei zile și trei nopți, fără întrerupere. Loc aveau numai cât să stea pe jos, lipiți unii de alții. Nimic de mâncare, doar o găleată cu apă și alta ca să își facă nevoile.

Iadul? Încă nu.

În dimineața de 29 mai 1944 dimineața, ușile mărfarului s-au deschis: „Acolo, pe peron, era iadul. Iadul!”, își amintește Octavian Fulop.

Ajunseseră la Auschwitz, în Polonia.

Octavian avea să fie singurul supraviețuitor din familia sa numeroasă. A fost eliberat pe 5 mai 1945 – în acel an Polonia a fost ocupată treptat de trupele sovietice în ofensivă, naziștii au fost împinși înapoi spre Germania, iar lagărele, desființate.

Dar anul de groază al vieții sale – mai 1944 – mai 1945 – a însemnat trecerea prin patru lagăre de exterminare și mai multe selecții ale medicului nazist Josef Mengele, supranumit „Îngerul Morții” din cauza experimentelor făcute pe deținuți.

Nimeni din familia lui Octavian Fulop nu a supraviețuit.

Până în 1944, când Ungaria este controlată de Germania, între 16.000 şi 18.000 de evrei fuseseră deportaţi din întreaga Ungarie lângă Kameneţ – Podolsk. Cei mai mulţi dintre ei vor fi uciși aici la sfârşitul lui august 1941.

După ocuparea Ungariei de către Germania, la 19 martie 1944, noua conducere a dispus fără drept de apel aplicarea „soluției finale”, adică exterminarea totală a evreilor în toate teritoriile aflate sub jurisdicția Budapestei, deci inclusiv a evreilor români care scăpaseră nevătămați până atunci.

Din 3 mai 1944, mare parte dintre cei aproximativ 160.000 de evrei din Transilvania de Nord au fost mutați în ghetouri.

În intervalul 16 mai – 27 iunie 1944, 131.639 de evrei din nordul Transilvaniei au luat calea lagărelor de exterminare Auschwitz – Birkenau din Polonia, conform datelor Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”.

Pogromul de la Iași și deportările din Transnistria

Din toamna lui 1940, România intră în zodia neagră a Holocaustului. Ea se acutizează pe măsură ce influența germană la București devine mai puternică. Și devine mai puternică din cauza trupelor staționate sau în tranzit în pregătirea și pentru desfășurarea așa-numitei operațiuni „Barbarosa”, adică atacarea Uniunii Sovietice de către Germania nazistă și aliații ei, Italia, România și Ungaria.

Antisemitismul devine politică de stat. Și aceasta inclusiv după ce, în ianuarie 1941, Conducătorul statului, Ion Antonescu reușește să îi înlăture pe legionari de la putere.

Astfel, în cele trei zile ale pogromului de la Iași, din 27-30 iunie 1941, au fost uciși 13.266 de evrei, femei, bărbați, bătrâni, copii. Acestea sunt cifrele raportului final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, publicat în 2004.

Miile de evrei care au supraviețuit masacrului de la Chestura din Iași au fost urcați în trenuri ale morții, înghesuiți în vagoane de marfă închise ermetic.

Europa Liberă a stat de vorbă cu Leonard Zăicescu, care are acum 97 de ani. Domnul Zăicescu este cel din urmă supraviețuitor al pogromului de la Iași care mai trăiește în România.

Dus în curtea Chesturii (poliției) ieșene alături de tatăl său și alte câteva mii de evrei, a fost printre puținii care au reușit să scape. Pentru scurt timp, pentru că a fost apoi înghesuit într-un tren.

Nici acum, după mai bine de 80 de ani, nu reușește să-și explice cum de mai trăiește. Din cei aproximativ 70 de membri ai familiei sale extinse s-au mai întors acasă doar doi.

Exterminarea ca politică de stat contra minorităților considerate inferioare sau ostile a vizat și romii.

În 1942 și 1943, aproximativ 25.000 de romi, dintre care jumătate copii, au fost deportați de regimul Antonescu în lagărele din Transnistria. Este vorba despre un teritoriu mult mai vast decât Transnistria actuală, un teritoriu aparținând Ucrainei, dar administrat de Armata Română alături de Germania nazistă.

Aproape jumătate dintre ei nu au mai supraviețuit, din cauza foamei, a bolilor și a frigului pe timpul iernii.

În aceeași regiune se estimează că au fost lichidați între 115.000 şi 180.000 de evrei basarabeni și ucraineni, conform datelor Yad Vashem – Memorialul Victimelor Holocaustului.

Cel puțin 100.000 de evrei este numărul avansat și de istoricul Keith Hitchins în lucrarea „România”.

Lagărele de acolo nu funcționau pe aceleași principii de moarte industrializată precum cele din Polonia, unde conducerea nazistă avea preeminența.

În lagărele românești, oamenii mureau preponderent de foame, de boli sau de frig sau împușcați ori spânzurați pentru indisciplină. Diferența putea însemna că acei decidenți care își păstraseră capul pe umeri la București câștigau timp prețios.

Or, cea mai insistentă persoană care a pledat în favoarea evreilor și romilor deportați în Transnistria a fost însăși Regina Mamă Elena, mama Regelui Mihai, sprijinită de Patriarhul Nicodim. Revenită din exil, după abdicarea fostului ei soț, Carol al II-lea, Elena era creștină practicantă și filo-britanică. Simpla ei prezență indica Berlinului că în România nu se poate aplica pur și simplu „Soluția Finală” a lui Hitler.

Au existat însă mii și mii de persoane – primari, jandarmi și diferite altele notabilități care întârziau să pună în aplicare ordinele antisemite venite de la București sau le aplicau în dorul lelii, contra mitei sau din milă.

Comunități sătești și-au apărat „țiganii” pentru că nu înțelegeau unde le-ar putea pleca lăutarii sau fierarii, scrie un studiu IRIR publicat în 2002.

Cât despre Regina Elena, intervențiile ei de la finele lui 1941 astfel încât deportările să se oprească la cele deja făcute și să nu se extindă la evreii din întreaga Românie au fost încununate de succes, dar au ajuns la urechile temutului Adolf Eichman, oficialul nazist responsabil de „Soluția Finală” în întreaga Europă. Cu riscul de a fi deportată, avea sora într-un lagăr nazist în Occident, Elena a continuat să ajute.

Dar în ciuda rangului înalt al Reginei Elena și a perspectivei ca Hitler să piardă războiul, România și-a asumat prin Ion Antonescu și ceilalți lideri politici și militari să rămână în istorie cu un regim care încurajat uciderea de oameni nevinovați. În cazul de față, pe criterii etnice și de neapartenență la etnia majoritară.

Potrivit Raportului final al Comisiei internaționale pentru studierea Holocaustului în România, prezentat în 2004 și publicat apoi de Polirom, numărul evreilor români și al evreilor din teritoriile aflate sub administrație Românească uciși în timpul Holocaustului nu a putut fi stabilit cu precizie absolută.

Concluzia Comisiei prezidată de Elie Wiesel, el însuși supraviețuitor al deportărilor din Transilvania la Auschwitz, este că, în timpul Holocaustului, în România și în teritoriile aflate sub controlul său, au fost uciși sau au murit între 280.000 și 380.000 de evrei români și ucraineni.

În Holocaust au pierit și aproximativ 135.000 de evrei români care trăiau în Transilvania de Nord, aflată sub conducere maghiară, precum și 5.000 de evrei români care erau atunci în alte țări din Europa.

60 de cetățeni români au fost distinși cu titlul „Drept între Popoare”. Este acordat de statul israelian prin intermediul institutului Yad Vashem martirilor și eroilor ne-evrei care, în vremea Holocaustului, și-au riscat viața, familia și averea pentru a ajuta și salva evreii prigoniți.

Conform Raportului final al Comisiei internaționale pentru studierea Holocaustului în România Elena, regina-mamă a României a apelat direct la mareșalul Ion Antonescu și l-a convins ca acei evrei care nu fuseseră încă deportați din Cernăuți să rămână pe loc.

Un tren umanitar cu alimente și medicamente trimis la inițiativa ei și a Patriarhului Nicodim a salvat în 1942 viețile a mii de evrei din lagărele înființate de administrația românească în Transnistria.

Odată cu înfrângerea Germaniei și a aliaților ei la Stalingrad, în iarna lui 1942-1943, influența Reginei Mamă a sporit.

De-a lungul întregului an și la începutul lui 1944, Regina Elena a reușit să îl convingă pe mareșalul Ion Antonescu să permită întoarcerea a mii de copii evrei acasă, în țară, din Transnistria.

Un alt exemplu este cel al lui Traian Popovici, celebru avocat din Cernăuți, primar al orașului până în 1942. El a reușit să împiedice deportarea a 19.000 de evrei.

Prințul Constantin Karadja, membru de onoare al Academiei Române, a fost consul general al României la Berlin și, între anii 1941-1944, directorul departamentului consular în Ministerul de Externe la București. Acordând pașapoarte și vize românești, a salvat de deportare și exterminare peste 51.000 de persoane din Germania, Franța, Ungaria și Grecia.

Din păcate, numărul românilor „drepți între popoare” – 60, este infim în raport cu alte țări. La nivel mondial, distincția a fost primită de peste 26.000 de persoane. »

Extrase din articolul « Holocaustul românesc. Ce nu știm, de ce nu vrem să știm și trei mărturii document » de Cezar Amariei, sursa: https://romania.europalibera.org/a/holocaustul-romanesc-ce-nu-stim-de-ce-nu-vrem-sa-stim-si-trei-marturii-document-/32957785.html

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.