În Viața românească din august 1988 Edgar Papu răspundea la întrebările unei anchete despre „lumea de mâine”, în care o întrebare privea raportul în viitor dintre „omul simplu” și „omul de cultură”. Răspunsul suna astfel: „Idealul ar fi ca mâine să nu mai existe „oameni simpli”, oricare le-ar fi îndeletnicirea. Pe de altă parte, desființare diplomelor sau certificatelor ar aduce după sine și desființarea titlurilor. Năruindu-se aceste ziduri și toată lumea având carte, nu va mai exista nicio distincție fiindcă, mai mult sau mai puțin, toți vor deveni oameni de cultură”. Am ajuns acolo? Paradoxul este că diplomele tind să nu mai însemne nimic și totuși negoțul acestor foi de hârtie să facă mulți oameni de cultură! Este aceasta egalitatea pe care o visa Edgar Papu? Formularea lui ne lasă să înțelegem mai degrabă că nu este potrivit demnității umane să construiești distincții sociale (ziduri) pornind de la un anumit parcurs școlar, dar pe de altă parte prin această „liberalizare” (cuvânt de neconceput în 1988), adică abolirea diplomelor, să nu privezi tinerii de ceea ce-i face oameni, anume cultura.
Pentru cei care au urmărit în ultima vreme evoluția legislației în domeniul educației naționale este evident că tendința este spre liberalizare. Întâi trebuie menționată înflorirea școlilor private, fie a celor care asigură educația exclusivistă a păturilor bogate ale societății, cu funcție primordială de socializare, fie cele care se ocupă de „nevoile speciale”. Există și o categorie de mijloc, atât din punct de vedere financiar, cât și al nevoilor pedagogice, care răspund mai degrabă unor sensibilități ale omului recent, cum ar fi opțiunile etice și identitare ale minorităților. Apoi constatăm o liberalizare a programei școlare care a mers de la concurența între diverse variante de manuale, spre introducerea de materii noi, apoi creșterea numărului materiilor opționale, a manualelor alternative, a săptămânilor Altfel și Verde, al vacanțelor multiple și active.
Diversitatea nevoilor pedagogice, element tot mai puternic conturat în psiho-pedagogia contemporană, justifică o continuare a liberalizării sistemului de învățământ, cu o deschidere tot mai mare spre alternative la pedagogia pestalozziană mai ales la variantele ei ideologizate și cazone din vremea totalitarismului și a tranziției. Renunțarea la standardizare ca factor de omogenizare socială este cu atât mai justificată cu cât obiectivul principal al egalității de șanse și al dinamicii sociale este pe punctul de a atinge și cele mai retrase zone rurale. Hiatusuri în acest obiectiv sunt mai degrabă excepții locale, care pot fi abordate prin soluții în plan local, în colaborare cu actori non-guvernamentali.
Astfel, constatăm tendința de deplasare de la o educație națională unitară și omogenă către opțiuni de educație cu varii ingrediente naționale, supranaționale, confesionale, profesionale și vocaționale, comunitare și în cele din urmă micro-comunitare. Toți cei care au pledat în această direcție au acuzat deficiențe stânjenitoare ale educației publice, mai precis a ceea ce numim învățământ de stat. Într-o enumerare rapidă acestea sunt de domeniul disciplinei și siguranței copilului în școală, al contactului cu traficul nestingherit de droguri, al standardizării și birocratizării actului pedagogic, al formalismului excesiv, al lipsei de pregătire adecvată a cadrelor didactice, al conflictului între programa școlară și capacitatea copiilor de a asimila materia, în cele din urmă al conflictului de interese dintre pe de o parte obiectivul public al distribuirii egale a formării prevăzute de programă la clasă și pe de altă parte interesul fiecărei entități școlare de a se promova prin olimpici în detrimentul mediocrilor, și, mai grav, strategia pedagogului de a îndruma copilul către recuperarea neajunsurilor de la clasă prin meditații la domiciliu. Aceste nemulțumiri au un numitor comun: stresul pe care îl reprezintă examinările naționale. Examenele gimnaziale de Matematică și Română sau materiile necesare pentru bacalaureat, prin cantitatea de materie și standardele de examinare consumă toată energia copiilor și a părinților. Orice ai face, tot te lovești de acele examinări tiranice, care produc adevărate blocaje psihologice și crize familiale între părinți și copii. Meditatorul la materia examinată intermediază perfid între autoritatea publică și victima școlară pentru a-și justifica utilitatea.
Aceste examene naționale par a fi ultima expresie a statului național, cu toate neajunsurile pe care mulți observatori neutri le-au semnalat. Ceea ce apără prin aceste examene ministerul este o rămășiță a monopolului de stat în educație, ultima redută a educației pentru devenirea întru națiune. Când se va rupe și această ultimă legătură organică ce va mai garanta transmiterea ethosului românesc? Problema constă exact în confuzia dintre o exigență de formare umană generală și un parcurs socio-profesional. Conservatorii se plâng că nu se mai citesc cronicarii la Limba română și că Eminescu este mai prigonit decât în deceniul proletcultismului, progresiștii dimpotrivă cer tot mai multă diversitate și inovație. Surprinzător pentru aceștia din urmă, din când în când se fac auzite voci de elevi, care vor să descopere lumea din punct de vedere românesc, adică definit de o istorie, o limbă, un teritoriu. Pentru acești elevi și pentru părinții lor diminuarea materiilor de limba și literatura națională, istoria și geografia națională, cultura și religia națională pare un act de trădare națională. Cum se poate ieși din acest impas, care pune educația națională în fața unei disperate bătălii de ariergardă în fața avansului liberalizării.
Nimeni astăzi nu mai poate contesta legitimitatea adaptării educației la interesele/nevoile individului. Identificarea acestora se produce prin interacțiunea minorului cu familia sa sau aparținătorii săi și cu alte forme de agregare socială imediată (bunici, unchi și mătuși, vecini sau membri unei congregații confesionale sau de altă natură). Cu aceștia copilul formează o micro-comunitate, ale cărei valori va încerca să le reprezinte în formarea sa.
Pe de altă parte, este legitim ca aceste obiective individuale sau micro-comunitare să nu se poziționeze în conflict sau în indiferență față de interesele comunității politice din care face parte respectivul individ, națiunea română reprezentată de statul român.
De aceea rolul legislatorului în materie de educație națională este de a veghea la echilibrul dintre diversitatea de valori individuale, protejată prin drepturile omului sau ale minorităților, și coeziunea comunitară a unui corp social fondator al statului (contractanții într-un ipotetic contract social).
Acest echilibru poate fi obținut de către legislator prin stabilirea unui obiectiv al comunității politice, care să se exprime printr-un standard pedagogic de conținut asimilabil de către copii cu dezvoltare intelectuală medie. Acestea sunt propriu-zis valorile culturale, adică acele noțiuni de bine și rău, de legal și ilegal, legitim și ilegitim, identitate și alteritate care asigură conviețuirea într-o comunitate politică și permit reproducerea acelei comunității politice în viitoarele generații. Aceste valori culturale se pot împărți în trei categorii:
- cele de gândire politică sau de cultură a vieții comunitare, pornind de la principiul juridic că există un „drept” al fiecăruia, și conceptul social al unui „bine comun” care trebuie să se răsfrângă asupra fiecărui membru al comunității politice. Noțiuni cheie în acest univers de cunoaștere produs de-a lungul a trei milenii de gândire politică europeană sunt comunitate și individ, libertate și autoritate, justiție și putere, ierarhie socială și stat de drept, medierea conflictelor prin sistemul judiciar, armonizarea intereselor prin economie liberă și parlamentarism, violența limitată și legitim exercitată de stat prin sistemul judiciar pentru a preveni violența haotică și disproporționată a răzbunării; privilegierea protecției și prevenției în locul pedepsei, separația puterilor în stat, alegeri libere ca alternativă la războiul civil.
- cele de identitate, referitoare la istoria comunităților politice care s-au manifestat de-a lungul timpului pe teritoriul actual al României, în primul rând cele constitutive ale României contemporane, celelalte forme de putere de pe același teritoriu și relația acestora cu minorități sociale, etnice, confesionale actuale sau dispărute, structurile geopolitice de mari dimensiuni (imperiile) care au determinat evoluțiile culturale, religiile și gândirea filosofică despre om și societate, produse în cadrul respectivelor societăți.
- Cele de limbă, literatură, gândire și creație artistică a comunității politice naționale. Pentru statele cu componentă multietnică este legitimă raportarea în egală măsură la o tradiție a comunității politice și la tradiția lingvistică a micro-comunității etnice.
Nevoia de a asigura coeziunea socială este o justificare suficientă pentru conceperea unor examinări naționale pe cele trei categorii de valori culturale enumerate mai sus. Acestea pot face obiectul unor examene obligatorii atât pentru obținerea recunoașterii studiilor gimnaziale (echivalentul clasei a opta), cât mai ales pentru recunoașterea studiilor liceale la nivel de bacalaureat. De aceea orice diplome din școli private sau obținute din parcursuri de studii internaționale trebuie completate prin examinări naționale la materii corespunzătoare celor trei domenii de mai sus, care în sistemul public ar acoperi grosso modo materii ca Limba și literatura română, Istoria românilor, a regiunilor constitutive ale României de azi și a romanității balcanice, istoria artei și spiritualității în Sud-Estul Europei, Educație civică și studiul Instituțiilor politice ale Europei și României contemporane. Programa pentru examen al acestor materii ar trebui elaborată de către Comisii pedagogice speciale, formate cu concursul prioritar al Academiei Române și al principalelor Universități publice din România.
Pentru realizarea acestui curriculum pentru examene naționale ar fi de dorit ca inspectoratele să conlucreze cu competențe din sectorul privat și asociativ, cum ar fi acei pedagogi care s-au exprimat critic pe problema educației naționale. O altă noutate ar consta în faptul că aceste examene ar putea fi trecute la diferite vârste în funcție de evoluția intelectuală a copilului. În schimb, liceele cu prestigiu din marile orașe, unde cererea este mai mare decât oferta, ar trebui să-și organizeze singure examenul de admitere după criterii proprii. Marele avantaj al acestui sistem constă în faptul că s-ar diminua tensiunea unui parcurs „ideal” spre o presupusă carieră profesională, lăsând mai multă libertate și diversitate în sistemul de învățământ în paralel cu o preocupare mai directă, prin examenele sus-menționate, în asimilarea valorilor conviețuirii într-un corp politic național.
Dr. Petre Guran,
Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române
