Dar cine o înlocuiește și cu ce? Și în ce speră șoșocii și alți kremlin georgești ai României?
În schimbările politice de pe harta lumii. Și cuplată cu ea, nădăjduiesc în prostia multor români, incapabili să facă diferența dintre formațiuni de dreapta încă democratice și ne-antisemite, și epigonii iudeofobi și fasciști ai legionarilor pro-hitleriști din România.
Suveraniștii dâmbovițeni și dreapta occidentală
Or, nimeni în lumea civilizată nu va fi de acord să se împrietenească, la rigoare, cu mahalaua, cu delirul, cu o Șoșoacă sau cu un Călin Georgescu. Nimeni. Nici măcar Viktor Orban, dacă mai ține la onoarea lui. Și cu atât mai puțin Donald Trump.
Singurul teren comun al suveraniștilor din făina Șoșoacei cu alte partide populiste, europene, e putinismul mai mult au mai puțin mascat al multora din membrii lor.
Dar nici filo-rusismul nu-i va ține prea mult pe acei lideri europeni de dreapta care mai înclină spre Moscova, dacă știu că nu se vor bucura mult de putere, cât timp nu se vor conforma imperativelor unei situații, în care Rusia poartă un război hibrid împotriva Europei. Căci alegătorii lor sunt, totuși, europeni. Marine Le Pen și Jordan Bardella s-au disociat de Putin încă de acum doi ani. Când liderul RN i-a întors spatele, înfierând ”naivitatea colectivă privind intențiile și ambițiile lui Putin” și ”impulsul expansionist al Rusiei” lui Putin.
La rândul său, Geert Wilders, liderul Partidului Libertății, câștigătorul alegerilor olandeze, l-a calificat pe Putin drept ”un dictator îngrozitor”. Iar SUA, condusă de republicani? Pusă din cap pe picioare, America nu va putea ignora nici sub Trump amenințările Kremlinului la adresa NATO. Și faptul că a lăsa Ucraina pradă lui Putin ar distruge imaginea președintelui și a unei puteri americane pe care Trump a promis solemn s-o facă ”măreață”.
E imaginabil ca un vomitiv președinte ”suveranist” să încerce la București să copieze lideri ca ai Ungariei și Slovaciei? Desigur. Dar nu va ajunge departe.
Dar nici stânga nu mai are mult
După ani de politici identitare, antiamericane și antisemite, izvorând dintr-o ideologie neo-marxistă și post-modernă, anti-democratică, radical-ecologistă și anti-capitalistă, care au distrus vitalitatea unor economii fruntașe, ca a SUA și a Germaniei, stânga e, mai peste tot, pe ducă.
E fleandură. Unica ei speranță e să instrumenteze presa și justiția astfel încât ambele să colporteze narativele neomarxiste și maoiste ale ”dreptei fasciste” și presupusa ”delincvență a” lui Trump, sau a altor lideri de dreapta. Și să pună bețe în roate, prin tribunale, tentativelor unei schimbări politice de dreapta temeinice.
Alegătorii nu vor aprecia obstrucțiile.
Vine deci la putere dreapta. Dreapta dură, pe alocuri, nu și pură. Dreapta republicană, în SUA. Dreapta populistă, împreună cu creștin-democrații, în Austria.
Cazul german
Doar Germania progresistă speră să scape de soarta Franței. Al cărei președinte, ținându-se cu dinții de refuzul accesului la cârmă al dreptei cândva extreme, între timp moderate, a lui Marine Le Pen, a făcut-o de oaie și a ajuns la cheremul extremei stângi, cea prea puternică în Hexagon, astfel încât țara a devenit neguvernabilă, iar, la Paris, Macron s-a văzut silit să-și admită greșeala de a fi destabilizat Franța.
Or, ce se întâmplă când o elită aflată la putere refuză vrerea poporului?
Populiștii recuzați de elita politică își adjudecă noi simpatii și intenții de vot. Problema e că una e dreapta americană, cu totul alta cea, vai, în mare măsură putinistă din țări ex-naziste ca Germania și Austria.
În cea din urmă, șansele FPÖ au crescut sensibil, de la 29 la 35% în cele trei luni în care creștin-democrații au conspirat cu social-democrații și cu liberalii ca să nu permită accesul la cârmă al nesuferitului partid. În concluzie, creștin-democrații au înțeles mesajul popular și au renunțat la ”nu-ul” lor ”hotărât”. Așa că, pentru prima dată în istoria postbelică, populiștii ar putea prelua cancelariatul la Viena, în fruntea unui guvern de coaliție cu ÖVP.
De ce n-au învățat această lecție și germanii? De ce așteaptă ca același lucru să aibă loc în Republica Federală, deși centriștii ar fi trebuit să-i des-vrăjească de mult pe populiști, integrându-i în alianțe de dreapta cu liberalii și cu CDU? Pentru că n-a vrut doamna Merkel.
Și nota de plată nu va întârzia prea mult. La 23 februarie vor avea loc alegeri în Germania, iar CDU/CSU vrea să guverneze cu socialiști expirați precum SPD. Fără acordul electoratului.
…și cel canadian…
Care, în Canada, se pregătea să dea puterea dreptei conservatoare. Și unde liberalii lui Trudeau s-au răzvrătit, în fine, împotriva impopularului lor lider extremist de stânga. Care, știindu-se atât de detestat de propriul său popor, după ce muncitorii l-au acuzat că nu face nimic pentru ei, ca și după măsurile lui de sugrumare a libertății, între altele a camionagiilor în timpul pandemiei, încât a fost părăsit de aliații săi socialiști și urma să fie debarcat de tovarășii săi de partid, a ales fuga înainte și a plecat singur de la putere.
Altfel, preventiv, spre a nu li se spulbera formațiunea, pusă de Trudeau pe butuci, liberalii l-ar fi scos ei înșiși pe tușă pe premierul lor. Mai ales că Trudeau junior și-a plasat țara într-o poziție de mare adversitate față de Trump.
Care s-a grăbit să-i plătească sec, numindu-l recent ”guvernator al Canadei”. Ca atare, nu e deloc exclus ca leftismul radical al premierului liberal, semănând leit, potrivit președintelui ales al SUA, cu defunctul dictator cubanez Fidel Castro, cu care se afirmă că mama canadianului ar fi împărtășit, după o cafea, îmbrățișări fierbinți, ar putea să coste scump Canada, în materie de tarife pe export sporind la 25%.
Ce înseamnă toate acestea?
Că avem a ne aștepta, dacă nu la vreo transfigurare, la ample schimbări de macaz și peste ocean, și în UE, și în NATO și în raporturile cu Rusia, cu imigrația, cu islamismul și cu ecologismul radical.
Tonul îl vor da, ca de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, Statele Unite. Poate, mai mult decât oricând. Căci Trump nu e pur și simplu un nou lider american de dreapta. Și un conservator. Deși probabil mai calm, mai eficient și bine temperat, în al doilea său mandat, de foarte competenta sa șefă de cabinet, Susie Wiles, Trump ar putea pune accente revoluționare, care vor pune la grea încercare progresismul, neo-marxismul și ecologismul radical de pretutindeni. Precum și guverne obișnuite cu America tradițională.
Peste tot, cu excepția Britaniei laburiste, a Spaniei de extremă stângă, a Irlandei antisemite, a unor state ultra-progresiste ca Norvegia, care-și permit experimente radicale pentru că au, ca Venezuela, mult petrol, se va cerne grâul capitalist de neghina socialistă și colectivistă, neghină care a adus multe țări populiste de stânga, ca Argentina, în sapă de lemn. Și care va cauza grav și unor țări ca Spania, înainte ca ibericii să se mute și ei în tabăra dreptei.
Argentina și-a învățat lecția, l-a ales președinte pe Javier Millei a scăpat de faliment și s-a redresat, economic, spectaculos. Ar fi de mirare ca America să nu-i urmeze exemplul.
Rusia, Ucraina și Orientul
Dacă i se va da timp. Dacă, profitând de noua dezbinare a Europei și de masiva slăbire a Ucrainei, într-un efort de război în care administrația Biden n-a susținut-o militar suficient, Rusia lui Putin, susținută de China, nu va pune la grea încercare administrația Trump, încercând să radă Ucraina de pe fața pământului.
Caz în care Trump va trebui să reacționeze foarte ferm. Și să ia o decizie de mare efect disuasiv asupra imaginii sale externe și a credibilității schimbării de macaz din Statele Unite.
Pentru susținerea ei și a imaginii Americii, n-ar fi exclus ca, de această dată, Trump să fie obligat să disloce trupe americane în Ucraina, spre a compensa ajutorul acordat Rusiei de aliații ei chinezi și nord-coreeni.
Iar dacă-și va dori liniște durabilă în Orientul Apropiat și Mijlociu, precum și, prin ricoșeu, în Extremul Orient, nu va avea încotro. America va trebui fie să se alăture Israelului în desființarea amenințării nucleare iraniene, fie s-o nimicească de una singură. În plus, va trebui să adopte o atitudine pro-activă, ajutând poporul iranian să se elibereze de sinistrul său regim, iar pe taiwanezi și sud-coreeni să dea cu tifla comuniștilor.
Articol publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
