Alexandru Gussi: Regimul putinist a încercat să construiască un cocktail identitar și de memorie, dar interzicerea Fundației Memorial de la sfârșitul anului trecut a fost semnificativă pentru un eșec mai larg de a impune viziunea sa asupra trecutului și prezentului. Dominația mediatică și propaganda au totuși limitele lor, nu au putut să mixeze nostalgia unui anumit sovietism cu memoria victimelor comunismului. E motivul pentru care cred că păstrarea memoriei anticomuniste e în această zonă de lume un semn al atașamentului față de libertăți, drepturile omului, democrație, față de tot ce comunismul nega. Putin știa bine că militanții Memorial nu puteau fi decât împotriva războiului său genocidar din Ucraina. Simetric memoria crimelor staliniste e unul din fundamentele identității ucrainiene post-independență. În toate țările ex-comuniste, iar Ungaria e o excepție sunt sigur parțială și temporară, memoria instaurării totalitarismului cu tancurile sovietice e un element determinant în dorința de a bloca invazia rusă. Ca să simplific: aceste țări nu sunt alături de Ucraina pentru că sunt în UE sau Nato, ci sunt în UE și Nato pentru că știau din anii 1990 că riscă să fie în situația Ucrainei de azi.
Teodor Baconschi: Asta ne readuce la esența totalitarismelor: colectivismul liberticid. Adică populismul care se naște direct ca metastază. Mi-e limpede că la noi s-a aplicat, în ritm de mineriade, formula lui Putin – salvăm comunismul prin naționalism. Victimele stalinismului sunt trimise pe frontul de Apărare a Patriei, sub comanda călăilor. Ceaușescu a fost ultimul stalnist dogmatic din blocul estic, iar oamenii lui, fidelizați masochist prin marginalizare, nu aveau în cutia cu scule alt scenariu: l-au generat imediat pe Vadim Tudor, cu România Mare, au respins deschiderea prin ideea că libertatea dizolvă elementul românesc. Pe scurt, au definit elementul românesc prin servitutea voluntară, pusă în serviciul unei caste de patrioți profesioniști. Văd aici apoteoza resentimentului față de Occident. Un resentiment primitiv, asemănător cu privirea grea a personajelor potențial criminale din romanul rural românesc. Totuși, aspirația pro-occidentală a elitelor pre-comuniste și anti-comuniste a avut câștig de cauză: n-am urmat chiar soarta fostei Iugoslavii. După 2000, chit că foștii comuniști au înfrânt la scor CDR, au fost nevoiți să-i preia programul. Pentru scenografia internă a rămas însă valabil mixajul schizofrenic practicat de Putin: Memorialul Sighet (ca inițiativă a societății civile) nu e interzis, dar de funeralii naționale și statuie au parte Iulian Vlad – ultimul șef al Securității – și Adrian Păunescu, bardul extatic al ceaușismului. Crimele comunismului sunt condamnate în Parlament de către un președinte dublu suspendat. Elita intelectuală pro-occidentală și anti-comunistă este marginalizată, după ce figurile ei cele mai reprezentative au legitimat, inclusiv din funcții publice, primirea României în UE și NATO. Acest destin cețos, în coadă de pește, tronează asupra unei societăți unde ambiguitatea strategică e mascată prin clamarea deplinului “angajament euro-atlantic”. Paroxismul acestei ambiguități e vădit de practica stigmatizării foștilor informatori ai Securității de către cei care i-au recrutat. Securiștii își pedepsesc colaboratorii obținuți prin șantaj pentru “vina” de a nu fi asigurat triumful cauzei printr-un entuziasm neclintit. A fi fost colaborator al poliției politice e infamant (ceea ce aduce puncte cauzei democratice) dar e și un act de trădare: nu te putem ierta, pentru că ai făcut din statutul de turnător o sursă de discredit.
Alexandru Gussi: Aici elefantul din cameră e fostul președinte Traian Băsescu: considerat trădător de foștii colegi de sistem și impostor de către o mare parte dintre anticomuniști. E aici un mare paradox: cererea de condamnare oficială a comunismului a venit din toate zonele galaxiei anticomuniste, dar după ce evenimentul a avut loc această galaxie a explodat si s-a scindat definitiv. Condamnarea a fost dorită de toți anticomuniștii, dar când s-a produs o mare parte dintre aceștia s-au reunit, politic prin PNL-ul de atunci, cu zona PSD-Iliescu, adică tocmai cu cei care condamnau condamnarea din principiu. Acum dovezile de colaborare ale fostului președinte cu poliția politică au reunit în satisfacție aceste două reprezentante ale unor memorii radical diferite dar care, iată, se regăsesc în respingerea celui care, printr-o excepție care confirmă regula, a făcut pasul dinspre sistem spre o memorie anticomunistă care afirmă criminalitatea regimului comunist. Pedepsirea simbolică a acestui pas mi se pare că nu-și are originile nu într-o poftă legitimă de adevăr, ci într-o dorință a păstrătorilor memoriei fostei Securități de a șterge definitiv din memoria oficială a statului român faimoasa caracterizare fostului regim, deci inclusiv a Securității: “ilegitim și criminal”.
Teodor Baconschi: Niciun om lucid, de pe orice meridian și în oricare moment al istoriei recente nu poate nega caracterul ilegitim și criminal al regimului comunist. S-a instalat prin fraudă electorală majoră și ocupație militară sovietică, s-a menținut prin teroare și a sfârșit într-o baie de sânge. Nu avem de-a face cu o ipoteză de lucru, sortită validărilor academice. Suntem în fața unui bilanț global sinistru, documentat în mii de volume și mărturisit prin vocea supraviețuitorilor traumatizați. La noi, comuniștii au pariat pe strategia vinovăției colective: dacă toți au fost într-un fel sau altul vinovați, nimeni nu răspunde penal. Vina – care e mereu individuală – s-a proiectat asupra unei națiuni întregi, amestecând profilul călăilor, torționarilor, profitorilor și ai activiștilor de partid cu acela al victimelor. Ne-a scăzut astfel stima de sine, încrederea în noi, ca popor. Asta ne-a otrăvit viața socială, ne-a interzis o veritabilă pedagogie a memoriei și a făcut din atitudinea anti-totalitară un cal de bătaie instrumentalizat electoral. Pe scurt, ne-a furat privilegiul unei terapii post-comuniste care să facă dreptate, să spună adevărul până la capăt, să-i izoleze pe marii vinovați și să permită un nou început sub semnul demnității și, da, al reconcilierii. Cain l-a ucis pe Abel. Nu i-a cerut scuze. A primit, sec, blestemul divin. Numai că, sub semnul Legii celei Noi, pecetluite prin jerfa pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu, oamenii își pot expia crimele prin invocarea iertării divine și împăcarea cu cel lezat de ele, sau cu urmașii lui. În România, toate acestea au avut cumva loc (de pildă proprietăți furate de comuniști au fost restituite, foștii deținuți politici au primit o indemnizație etc.) însă totul a fost făcut la grămadă, inconsecvent, sub presiuni publice, incomplet și confuzionant. Singurul lucru bun e că nimeni nu mai apără pe față comunismul real și nici nu-l mai poate resuscita politic. Cu un anume cinism, putem spune că timpul chiar le rezolvă pe toate. Rănile, oricât de adânci, nu pot supura indefinit, fără a ucide pacientul. Se cicatrizează lent. Ajungem în același cimitir. Râmâne deschisă, dreaptă și ineluctabilă doar Judecata de Apoi, singura care contează sub specia eternității. Noi chiar avem datoria, la apusul acestui capitol sângeros de istorie a urii, să-i iertăm pe cei care ne-au făcut rău, nouă, direct, sau altora, pe care doar i-am deplâns, cât au mai existat printre noi. Să spunem că n-am fost membri PCR, nici securiști sau turnători: poate că am făcut asta grație unei opțiuni creștine. Ei bine, câți din această categorie s-au rugat pentru mântuirea sufletelor răpite de diavolul ateu al bolșevismului? Câți au spus, măcar: “iartă-le, Doamne, pentru că n-au știut ce fac?” Adevărații martiri ai persecuției comuniste au avut altitudinea spirituală necesară. Noi, ca oameni obișnuiți, n-am reușit decât punctual să disociem ura justificată față de oroarea demonică a comunismului și disprețul vindicativ față de cei care au ilustrat-o.
Alexandru Gussi: Totuși, dacă privim la nivel european, memoria totalitarismului comunist deranjează, nu face parte sau e un pasager clandestin al memoriei instituționale și colective a Uniunii Europene. În Franța, în ciuda evidenței pentru orice om lucid de care vorbiți, intelectuali foarte cunoscuți precum Alain Badiu publica chiar la 20 de ani de la momentul 1989 o carte despre “Ipoteza comunistă”. O să spuneți că e numai un exemplu nereprezentativ, dar discursul istoric al inițiatorului Cărții Negre a Comunismului, Stéphane Courtois, pare mai ascultat în România decât în țara sa, același lucru se poate spune despre Thierry Wolton cu impresionanta sa Istorie Mondială a Comunismului, tradusă și ea în română la Humanitas, gest lăudabil. Dar dimensiunea amnezică și chiar delegitimarea tentativelor de discurs academic care au și o dimensiune anticomunistă e o realitate. Ca și faptul că asistăm azi la o adevărată re-comunizare a stângii franceze sub bagheta lui Jean-Luc Mélenchon . Acesta a profitat deși e surprinzătoare capitulare, inclusiv ideologică, a Partidului Socialist Francez în fața stângii radicale ale cărei teze le-a criticat până de curând. Pare că fiorul revoluționar, anticapitalist, antiamerican și foarte ostil UE are o capacitate de mobilizare politică care este în creștere, nu numai în Franța. Credeți totuși că putem spera la o reunire la nivelul memoriei europene pe subiectul raportării la utopia comunistă?
Teodor Baconschi: Fantoma comunismului bântuie într-adevăr universitățile americane și europene, revărsându-se, prin presă, în cancelariile apusene. Personal, nu cred că există riscul regăsirii comunismului pur și dur. Comunismul – ca utopie egalitară fanatic anti-capitalistă și expresie a urii de sine occidentale – s-a reciclat, pe filiere neo-marxiste și desconstructiviste, sub forma ”woke” și ”Cancel Culture”. Acestea sunt halucinogene ideologice într-o lume fără Dumnezeul revelației iudeo-creștine. Modernitatea târzie continuă să paraziteze imaginarul și simbolismul creștin al Împărăției lui Dumnezeu, forțată din nou să coboare pe pământ (și în istorie) prin intermediul unei revoluții politice. Numai că e aici și o supapă controlată de elitele liberale globaliste. Ele încurajează defularea șic a tinerei generații, cu scopul de a o ține ocupată cu fantasme justiare. Doamne ferește, nu spun că totul e rezultatul unei concertări sistematice sau – horribile dictu – al vreunei conspirații mondiale! Cred mai curând că impactul atomizant al social media invalidează succesul oricărei forme de clandestinitate revoluționară. Individualismul narcisic și hedonist al societății de consum nu poate fi convertit în ethosul ascetic pe care se fondează orice fanatism ”izbutit”. Poate că singura direcție virată spre profeția auto-realizată ține de religia schimbării climatice. Aici, dogmatismul teoretic al militanților a rescris rapid agenda politică a Occidentului: și tot aici s-a împotmolit de fapt globalizarea economică (întrucât competitorii geopolitici ai Occidentului nu țin sau nu vor să țină pasul cu poruncile Decalogului Verde).
Aveți dreptate să amintiți însă că Europa de Vest nu a contribuit la decomunizarea din Estul pe care a reușit să-l integreze după 1990. Mai întâi, pentru că grosul elitelor sale se situează inerțial și cochet la ”stânga”. Mă așteptam ca snobismul intelectual al “progresului social” să se erodeze după dezvăluirea obscenă a culiselor comunismului sovietic (”real”). Nici pomeneală! Apoi, pentru că nu poți detesta visceral ce n-ai trăit pe pielea ta. Dubla măsură în judecarea morală asupra nazismului și comunismului este, de altfel, o sursă a diviziunii încă vizibile între Vest și Est. Estul a dorit să regăsească libertatea mai ales ca libertate creștină. Vestul se credea instalat în post-creștinism. Divergența de sensibilitate și subminarea dialogului de profunzime pleacă din acest decalaj, aș spune, ”metafizic”. Nu știm cum o să încline balanța în următorii 20 de ani, când Estul va atinge media Vestului sub raport economic. Dacă tot vorbim despre dubla măsură a Vestului a propos de comunism și nazism, n-ar trebui să vedem în ”prudența” Vestului și o formă a fricii de Rusia post-comunistă? Acum, după ce Vestul vede – în Ucraina atacată – câte parale face în realitate faimoasa Armată Roșie 2.0., s-ar cuveni ca această frică să iasă din oasele publicului occidental… Și tot barbaria rusească din Ucraina le-ar putea arăta vest-europenilor continuitatea dintre URSS și Rusia lui Putin: au făcut totul pentru a o ignora sau minimaliza, dar ea sare în ochi…
