Războiul dus de Rusia în Ucraina ne readuce în minte momentul 1991, cel al căderii URSS. Nu am știut să măsurăm cu adevărat impactul acelui eveniment istoric, nu am știut să facem un bilanț a ceea ce a fost pentru națiunile respective dominația comunismului sovietic. Democrațiile occidentale nu au înțeles suferința acumulată în timp, așa că privesc acum la forme de răzbunare a trecutului pe un prezent care se credea eliberat de acest trecut.
Pagina comunismului a fost întoarsă la repezeală, puțini, de multe ori foști disidenți, au atras atenția asupra necesității înfruntării adevărurilor din trecut. „În urmă cu zece ani se prăbușea regimul sovietic (…) sub efectul propriei putrefacții”, constata Jean-François Revel la începutul anilor 2000. Mulți au crezut atunci că acest eșec al unui sistem politic din istoria umanității avea să determine, în sânul stângii internaționale, o reflecție critică asupra celor șapte decenii de abuzuri comise în numele unei utopii: abuzul încrederii care a fost trădată, abuzul unei speranțe care s-a transformat în disperare, abuzul de limbaj care a schimbat adevărul în minciună și a transformat minciuna în dogmă, care a proclamat drept „popular” ceea ce era profund nepopular, a numit tirania „democrație” și democrația „tiranie”. Această reflecție critică nu a avut loc: Revel aprecia că „comunismul trebuie să răspundă pentru faptele și crimele sale; este necesar să demontăm în întregime mecanismele acestui sistem totalitar pentru ca, în lipsa posibilității de a-i judeca pe responsabilii astăzi dispăruți, să le putem face publice monstruozitățile comise împotriva Omului”.
Doar o astfel de formă de catharsis ar permite exorcizarea vechilor demoni ai unor popoare aflate acum în căutarea democrației. Un proces care ar reprezenta, într-un fel, punctul culminant al unei adevărate „decomunizări” sau, mai precis, al unei „destalinizări”. Desigur, la acest început de secol XXI, configurațiile europeană și internațională s-au schimbat radical, dar oare putem uita atât de ușor, deopotrivă, Münchenul și Ialta? Între anii 1990 și 2000, numeroși intelectuali au pledat pentru necesitatea unui „proces al Comunismului”.
Dar, desigur, doar rușilor, celorlalte popoare ex-sovietice și țărilor care au fost state comuniste le revine decizia finală. Pentru a organiza acest „Nürnberg al Comunismului”, potrivit expresiei disidentului sovietic Vladimir Bukovski, doar ONG-urile pentru apărarea drepturilor omului, precum Amnesty International, ar putea eventual furniza asistență științifică în ceea ce privește datele și documentele. În ciuda tuturor obstacolelor, Vladimir Bukovski a încercat să organizeze un asemenea proces… Acest document inedit dezvăluie, pentru prima dată, istoria unui proces cât se poate de straniu, care nu a avut niciodată loc. Și totuși, fusese decis, planificat, considerat necesar — ba chiar indispensabil — și trebuia să fie pus în aplicare după dezmembrarea URSS, la sfârșitul lunii decembrie 1991. După o serie de răsturnări de situație și o lamentabilă mascaradă judiciară, „Nürnbergul Comunismului” nu va avea loc, în cele din urmă. De ce? Se pot identifica cel puțin șase cauze:
– Nu a existat o înfrângere militară care să creeze condițiile necesare: oare s-ar fi putut organiza procesul naziștilor la Nürnberg dacă aceștia nu ar fi pierdut războiul și dacă succesorii și moștenitorii lor s-ar fi aflat în continuare la putere în Germania și în celelalte țări ale Axei?
– În țările în care „nomenklatura” s-a menținut la putere sub forma unei oligarhii, există o teamă de a fi trase la răspundere și de a pierde privilegiile — nu doar în rândul oligarhiei, ci și în rândul tuturor familiilor care, pentru a supraviețui, s-au compromis într-o măsură mai mare sau mai mică cu aceasta, potrivit formulei „denunț contra salam”;
– În țările democratice, există dorința de a nu condamna idealul comunist umanist (așa cum s-a exprimat el în comunismul de opoziție sau în tentativele de socialism cu față umană) și de a nu-l considera responsabil pentru falimentul statului comunist real, acel lioudoyedskoe gosoudarstvo = „stat-căpcăun” (citat de Veronika Dorman, „1917 ou l’impossible réminiscence”, în Revue des deux mondes, iunie 2017, pp. 46-53 – https://www.jstor.org/stable/44436510);
– În țările anglo-saxone și în Franța, complicitățile active sau pasive cu URSS și cu politica genocidară a conducătorilor săi, din timpul și de după război, ar putea ieși la iveală în detaliu dacă ar exista un Nürnberg al comunismului (și același lucru este valabil și pentru China);
– În țările în care naționalismul a înlocuit comunismul, socialismul sau muncitorismul, un Nürnberg al comunismului ar readuce în prim-plan, în detaliu, falsificările istoriei și minciunile statelor comuniste, izolaționismul lor economic și populismul lor, subliniind similitudinea cu extrema dreaptă contemporană și amploarea escrocheriei care a constat în prezentarea acestor regimuri drept state muncitorești sau democrații populare ce ar fi realizat idealul comunist;
– În fine, în Israel și în comunitatea evreiască, numeroși gânditori consideră că un Nürnberg al comunismului — sau al oricărei alte ideologii genocidare (precum sclavagismul, colonialismul, supremația rasială…) — ar „relativiza” sau „banaliza” Nürnbergul din 1945 și Shoah-ul, care, în această viziune etnocentrică și naționalistă, trebuie să rămână unice; căci, dacă nu ar mai fi cazul, dacă distrugerea evreilor ar fi înscrisă în cadrul distrugerii altor ființe umane ucise exclusiv pentru simplul fapt că existau, aceasta ar slăbi legitimitatea Israelului (consideră ei).
De la moartea lui Boris Elțîn, în 2007, Vladimir Bukovski — martor și actor principal al acestei afaceri — a rămas singurul care deținea toate răspunsurile*. Fostul președinte al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, de altfel ultimul secretar general al PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), deținea și el câteva dintre „cărțile” acestui bizar joc de înșelăciune. Dar a ales să tacă…
În absența unui „Nürnberg al Comunismului”, fostele cadre ale partidului au devenit onorabili social-democrați fără a mai trebui să-și justifice carierele făcute pe vremea comunismului. Foști ofițeri ai structurilor de informații și-au relansat carierele în diverse domenii. În cazul Rusiei putiniste, acest proces a fost dus la capătul logicii sale. Treptat, regimul a devenit un nou URSS din care lipsește marxism-leninismul. Lipsa de condamnare a comunismului a dus la reluarea metodelor sale. Armata Roșie, care și-a idealizat totdeauna trecutul, a revenit la metodele crude pe care nu a avut forța să le condamne la timpul potrivit.
Condamnarea nazismului și a crimelor sale la Nürnberg a permis crearea unei memorii care face aproape imposibilă revendicarea de la acel trecut. Lipsa de condamnare similară a crimelor comunismului la scară europeană face ca și acum nu puțini să se reclame de la ideologia comunistă. Deci să încerce să facă uitate acele crime. Nu numai China se declară și acum comunistă. Putin nu ar fi găsit atâția susținători dacă exista o condamnare unanimă a comunismului așa cum a existat a nazismului. În schimb, Putin e văzut ca un aliat de către toți cei care vor să atace Occidentul. Dacă nu condamnăm trecutul dictatorial și criminal, suntem noi condamnați să-l retrăim la nesfârșit.
* Vladimir Bukovski a murit în 2019, Gorbaciov în 2022: nu mai există, așadar, nimeni care să poată dezvălui culisele acestei sufocări a adevărului.
