De ce nu merge aproape nimic ca lumea (în România)? 

Timp de lectură 11 min.

Am ajuns într-un mod deductiv la titlul de mai sus după ce plecasem de la premise factuale privind incapacitatea autorităților de la București de a găsi soluții în interes public legate de stabilirea prețului la combustibili și energie. În fața noastră se desfășoară uneori live, alteori în spatele ușilor închise, spectacolul unei megaescrocherii a statului, care nu poate fi considerat altfel decît semimafiot. Asistăm la un furt calificat pe scară largă comis de grupuri organizate, “nașul” este însuși statul, iar cei jefuiți sunt cetățenii acestei țări. Avem de-a face cu un tip special de “crimă organizată” (organized crime), crimă este termenul anglo-saxon pentru încălcarea legii, infracțiune, deci nu doar în sensul de omucidere. Este un jaf sistematic în care taxele de protecție sunt încasate chiar de către birocrația de stat, iar din această cauză nu poate fi anchetat de poliție, procuratură, deci nici măcar nu poate intra în tribunale (Statul ar putea fi însă dat în judecată pentru încălcarea Constituției României dacă am avea o autentică societate civilă, dinamică, angajată în apărarea cetățenilor, care să fie angajată și în altele activități civice decît protestul de stradă, alte activități din cele cîteva zeci posibile). Beneficiarii furtului încurajat de stat sunt managerii marilor companii producătoare de energie (în mare parte companii de stat, care umflă nejustificat prețurile în raport cu costurile de producție), distribuitorii (alte “căpușe”), precum și patronii lor politici și guvernamentali. Este un furt cu dedicație. Profiturile sunt uriașe. Iar respectivii nu se mai satură să fure. 

Lăcomia (de avere, putere, bani, “iubirea de arginți”, avariția) este unul dintre cele șapte păcate capitale, iar societățile care devin sclavele lui Mammon (demonul lăcomiei) se degradează, apoi se prăbușesc. Iar populiștii îi bagă în ceață pe votanți, spunîndu-le că de vină pentru degradarea nivelului lor de trai este democrația liberală.

Trăim într-un altfel de univers decît cel descris și explicat de Max Weber în Etica protestantă și spiritul capitalismului. Capitalismul nostru este unul de jaf (robber capitalism). Or, liberalismul nu înseamnă spolierea membrilor societății de către stat în complicitate cu așa-zișii întreprinzători, ci o economie lăsată liberă, controlată prin standarde, norme, astfel încît să maximizeze bunăstarea generală, în echilibru cu profiturile antreprenorilor. Ideea concurenței dintre producătorii și distribuitorii de combustibili, carburanți, energie, s-ar fi dovedit viabilă numai dacă producea prețuri din ce în ce mai mici, care să permită unor categorii cît mai largi de cetățeni să iasă din sărăcie și să trăiască în prosperitate. De fapt, cei care au conceput și pus în practică aceste politici au oficializat specula. Nici nu știi dacă este vorba despre prostie, cinism sau corupție, ori cîte puțin din fiecare. În plus, în timpul crizei provocate de COVID-19 (care nu s-a terminat) și în plin război purtat de Rusia la granițele României, a promova ideile pieței libere echivalează cu un cvasigenocid. Iar “îmbogățiții de război” nu mai știu ce să facă cu banii furați din buzunarele cetățenilor și își cumpără apartamente și vile tocmai în Dubai (refugiul oligarhilor ruși și al capilor celor mai diverse carteluri și mafii din lume). Monte Carlo și Marbella sunt în ultima vreme în vizorul agențiilor de law enforcement. Iar în Dubai nu există legi ale extrădării.

În spațiul public autohton, dar mai ales european și internațional, au apărut nenumărate idei și politici pentru rezolvarea crizei prețurilor la combustibili, carburanți, energie, iar unele state responsabile au aplicat soluții simple, eficiente (vezi Spania, Portugalia, ca să nu mai vorbim de SUA), în vreme ce la noi toate discuțiile au fost aproape inutile și hilare (dacă n-ar fi dramatice, Vezi de pildă măsura de a compensa la pompă cu 50 de bani litrul de benzină.). Soluțiile găsite îi avantajează tot pe speculanți și protectorii lor guvernamentali.

Exemplul acesta este semnificativ pentru faptul că în țara noastră de mai bine de trei decenii nu sunt găsite soluții simple, eficiente, în interes public, pentru cele mai multe dintre domenii:  educația, îngrijirea sănătății, infrastructura (rutieră, feroviară, aeriană), energia, agricultura, protecția mediului, justiția, digitalizarea, administrația publică, soarta tinerilor, îngrijirea bătrînilor, curățenia în localități (și în jurul blocurilor) ș.a.m.d. Cu greu găsești vreun domeniu aflat în responsabilitatea statului român, adică a guvernului și a președinției, care să funcționeze la parametri normali, adică la nivelul Uniunii Europene. 

Și atunci m-am întrebat, din nou, pentru a nu știu cîta oară: de ce nu merge aproape nimic ca lumea în țărișoara mea și a noastră?

Nu am de gînd să îi dau cititorului toate răspunsurile, mură în gură. În primul rînd, cred că nu le am pe toate. Chiar dacă le-aș avea însă, nu le-aș da pe toate odată. Scriitura mea, la fel precum activitatea mea academică, derivă din dilemele epistemologice ale logicii erotetice [1]. Cu alte cuvinte, dacă nu îl provoc pe cititor sau pe student măcar să încerce singur răspunsuri, înseamnă că am dat greș. Singurul avertisment metodologic pentru cine caută explicații este legat de faptul că în legătură cu probleme atît de complicate și de diverse nu este valabil un singur răspuns sau două-trei, și nici nu trebuie să ne grăbim a da vina imediat pe cutare sau cutărică. 

Am listat vreo douăzeci de cauze și explicații, dintre care unele sunt spectaculoase.  Dar mi-au reproșat recent niște cititori competenți, cunoștințe sau prieteni, că am dat liste de cauze, dar nu am dat explicații propriu-zise pentru eșecul coalițiilor executive de la noi. În felul acesta s-au deconspirat singuri că nu mi-au citit nici cărțile, nici studiile; dacă le-au citit, fie nu le-au înțeles, fie că explicațiile le-au intrat pe o ureche și le-au ieșit pe alta. Am să mă refer aici doar la unele explicații, restul vor face parte dintr-un proiect mai vast.

Am învățat de la Robert Putnam să nu mă grăbesc cu răspunsuri simple – cum ar fi guvernanții sunt de vină – la întrebări complicate legate de lipsa ”performanței instituționale.” Nu cumva să înțeleagă cineva că exclud răspunsul evident, cel mai la îndemînă, privitor la incompetența guvernanților. Incompetența a devenit un standard comun, acceptat, deși neacceptabil, în selectarea cadrelor de conducere de către partidele autohtone, dar nu în mod conștient, ci pentru că oamenii inteligenți, competenți, experții, marii specialiști, se feresc ca dracu’ de tămîie să activeze în partidele băștinașe. Trebuie să fii incompetent, cu o piele mai groasă decît a unui hipopotam, fără coloană vertebrală, ca să reziști și mai ales să fii promovat (citește să parvii) în partidele noastre, indiferent de culoarea politică și de vechimea lor. Cu toate acestea, printre liderii partidelor și membri și-au făcut loc și oameni extrem de competenți. Problema este că ei nu formează masa critică, nici în partide, nici în guverne. 

În diferite structuri instituționale sunt oameni competenți, necorupți, dar degeaba, pentru că SISTEMUL NU FUNCȚIONEAZĂ. De fapt, nu funcționează în beneficiul cetățenilor, al celor mulți, în interes public. Statul postcomunist românesc nu este un stat democratic, care lucrează pentru majoritatea cetățenilor săi, ci un STAT OLIGARHIC, care lucrează în beneficiul cîtorva inși și grupuri restrînse (să zicem, cam o sută de mii de indivizi). Iar pe măsură ce această pătură parazitară devine tot mai înstărită, se mărește prăpastia față de cei săraci și cei foarte săraci. Iar grupurile profesionale, sociale, comunitare, care ce ar trebuit să fie ”clasa mijlocie” trăiesc modest dacă nu urmează aceeași logică spolatorie precum cea a sistemului (adică, medici care cer șpagă, profesori care dau meditații în loc să-și facă treaba la clase, polițiștii care încasează mită în loc de amenzi ori suspendarea permiselor ș.a.m.d.).

Un alt tip de explicații este că trăim într-o cultură a lui ”merge și așa”. Este una dintre minciunile sau din mecanismele prin care ne autoamăgim în legătură cu ceea ce facem sau cum suntem tratați la locurile de muncă, de educație, de locuire (străzi, cartiere, orașe, sate), acolo unde facem cumpărături, acolo unde mergem să ne îngrijim sănătatea ș.a.m.d. ”Las că merge și așa” este substitutul nefuncțional pentru cultura “lucrului bine făcut.” De fapt, ceva despre care se crede în mod fals că este puțin mai presus de ”lucrul prost făcut.” Este un sistem ceva mai sofisticat decît acela moștenit de la comuniști (mai țineți minte?): ”ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Este mai sofisticat, pentru că statul s-a mai deșteptat (și cum să nu o facă dacă este condus de ”băieții deștepți”?). Statul, adică cei din fruntea statului, cei care sunt la butoane, precum și armatele de funcționari, s-a metamorfozat: înainte, aproape toți furau de la stat, iar absența conștiinței culpabilității era de înțeles, că doar era statul comunist, cel care îi jefuise deja pe milioane de supuși de pămînturi, locuinte, conturi, averi; acum, statul fură de la milioane de cetățeni, în mod organizat, în combinație cu sistemul clientelar privat. 

Capitalismul românesc de jaf seamănă izbitor cu capitalismul de jaf încurajat de Vladimir Putin în Rusia, care a dus la înmulțirea oligarhilor. Nu întîmplător, acest sistem a proliferat după alegerile din 2000, cînd la putere au alternat ori au fost în coalițiii PSD, PNL și PD/PDL (care în final a fost înghițit de PNL), iar acum guvernează din nou împreună (din păcate, în logica de funcționare a acestui tip de capitalism a fost atras și USR). Nimeni nu a susținut vreodată că într-un spațiu civilizațional predominant ortodox funcționează etica protestantă. Și nici că aici se regăsesc variabile independente de alt tip decît acelea a căror convergență sau cumulare produce variabila dependentă – democrația consolidată. Dar aceste sisteme de referință sunt mult mai largi și atît de provocatoare încît merită o abordare de sine stătătoare. Ceea ce diferențiază capitalismul românesc de jaf de cel rusesc este că primul s-a integrat (greoi, incomplet) în sistemul UE de redistribuire, iar jaful țintește și o parte din fondurile europene accesate de statul român, prin diferite componente. 

P.S.Am separat de acest text abordările legate de răspunsurile la întrebarea “Oare ce merge ca lumea în România?”, din care, conform logicii erotetice, decurge și întrebarea ”De ce?”. Menționez aici și cealaltă parte, deoarece afirmația că nimic nu funcționează ca lumea în țara noastră este lipsită de acuratețe. Mi-am mai pus aceste întrebări în cadrul unui curs și seminar de masterat, intitulat ”analiza instituțională a postcomunismului,” iar cînd am început să fac liste în legătură cu cîte domenii de fapt funcționează, am redevenit optimist. Desigur, pe această listă nu figurează și lucrurile, instituțiile, practicile din categoria ”merge și așa”. 

NOTE

[1] Referitor la întrebări, interogații, din gr. veche, “erōtētikós” (n.ed.)

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.