Alexandru Gussi: O carte relativ recentă, Age of Anger, scrisă de un autor indian, Pankaj Mijra, încearcă să dea o explicație globală a urii colective, a resentimentelor violente pe care le vedem în multiplicarea actelor anarhice, în stradă prin violență efectivă, în atacurile și forme colective de simpatie pentru acestea. Acum putem spune că e vizibilă nu numai la cei care au declanșat atacul asupra Ucrainei, și, poate mai ales, la cei seduși de putinism, înainte și după declanșarea războiului. Autorul vede forme de rivalitate mimetică între indivizi mai mult sau mai puțin occidentalizați care se exprimă prin violența politică. Momentul inaugural al acestui resentiment popular-anarhic fiind Revoluția Franceză. O teză care are azi simpatii și la stânga și la dreapta, din motive diferite ambele conțin zone de contestare a Luminilor. Deși e scrisă în antiteză cu teza huntingtoniană a șocului civilizațiilor, mă întreb dacă teza scriitorului indian nu se completează cu cea a politologului american. Oricum, problema în sine există: cum putem ieși din tentația populist-anarhică atunci când refuzăm orice Grand récit? Cum putem păstra avantajele progresului, inclusiv libertatea și democrația, diminuând efectele lor secundare care se întorc împotriva condițiilor care le-au făcut posibile?
Teodor Baconschi: N-am citit cartea la care vă referiți – am parcurs numai recenzia pe care mi-ați trimis-o, însă am sentimentul că autorul indian numește corect o trăsătură pe care și alți filosofi contemporani au identificat-o, ca pe un soi de evidență deopotrivă difuză și definitorie a epocii actuale: o eră a indignării generalizate, ascunsă de ecranul-fagure al noilor tribalisme, care sunt simultan globalizate și anti-globaliste. Nu știu dacă vina acestei stări colective de insurgență frustrată e de găsit doar în exportul semi-eșuat al paradigmei occidentale, sau dacă Occidentul – proiectat global, ca un soi de model civilizațional fără alternativă – n-a făcut decât să stârnească în masele de pretutindeni forța etern-umană și sigur destructivă a resentimentului. Complexul lui Cain pare să fi devenit deja o forță de producție simbolică prioritară. Resentimentul se instalează în noi mai ales atunci când copiem un model atractiv, la care – din felurite motive obiective sau subiective – nu avem cu adevărat acces. Cred că eșecul globalizării ca occidentalizare ține de momentul istoric în care s-a declanșat procesul: după al Doilea Război Mondial, și anume sub semnul mercantil, liberal și discret puritan a ceea ce numim pax americana. Civilizația euro-americană a intrat în expansiune mondială când era clar cea mai avansată tehnologic din istoria umană, dar și cea care și-a incendiat, într-o anarhie revoluționar-nihilistă, toate Marile Narațiuni. A fost exportat hard-ul, cu un soft care – ca în Mission Impossible – se auto-distruge într-un norișor de fum… Occidentul acesta post-belic a propus întregii umanități o perfectă mașinărie economică și managerială de produs prosperitate, fără să mai poată “povesti” ceva despre sensul ultim al acestui progres uman aparent indefinit. Precedentele globalizări – din era marilor descoperiri geografice și a imperialismului european – aveau ca fundal soteriologia, morala și antropologia creștină (chiar dacă acțiunea efectivă a europenilor era adesea mult sub standardele predicate). Și colonizările intelectuale sau militare din trecutul mai îndepărtat aveau la bază o Narațiune exemplară, singura care poate legitima o formă sau alta de hegemonie. Întrebarea ivită din analiza acestor precedente sună așa: poți cuceri spațiul altora fără să-i convertești la religia ta? Poți cuceri – dincolo de teritorii – inimile celor incorporați în imperiul tău (fie el democratic, precum Uniunea Europeană de azi) fără să le convingi de adevărul pe care-l difuzezi? Pot armele, tehnicile, comerțul și artele unei civilizații intra în expansiune geografică dacă nu se sprijină pe o spiritualitate vie? Iată că vă pun și eu întrebări, pentru ca dialogul nostru să capete realmente o pulsație inter-personală…
Alexandru Gussi: Eu sper că pulsația se simțea deja, mulțumesc însă pentru inversarea jocului întrebărilor, așa înțeleg mai bine ce simplu e să întrebi, ce greu e măcar să încerci să dai răspunsuri…Cred că, după al Doilea Război, Europa practic se sinucisese căzând sub dominația a doi avortoni ai modernității politice și tehnologice: Stalin și Hitler (în ordinea venirii la putere și a milioanelor de victime). Asta a făcut ca lumea anglo-americană să fie nu numai cea care a salvat libertatea, dar să fie singura care rezistase și astfel se validase ca model. Un model cvasi-mistic pentru că răspunde /se opune realității evident demonice a celor doi conducători totalitari o vreme adulați de popoarele lor. Declinul Imperiului Britanic va împinge modelul și mai la Vest, americanizarea devenind un mixt mercantilist-capitalist cum spuneți, dar care juca o simfonie a libertății: toate coardele erau acolo, nu o sa le amintesc aici pe toate, dar exista și cea religioasă. Aceasta era cu atât mai importantă cu cât adversarul în Războiul Rece era ateu militant. În acest sens amintesc pentru cititori faptul că abia la jumătatea anilor 1950 formula “In God we Trust” devine deviza oficială a SUA și apare pe toate monezile și banii tipăriți. De altfel, în țări ca Italia și Germania, creștin-democrația e forța politică cea mai pro-americană, ceea ce e cu atât mai important cu cât știm discursul anti-papist tradițional al tuturor protestanților și neo-protestanților care atunci se regăsesc în Războiul Rece de aceeași parte a baricadei cu Roma. Nu pot să nu-l amintesc aici pe Ronald Reagan, un comunicator desăvârșit al misticii americanismului, și pe Papa Ioan Paul al II-lea, care a fost și el un fel de super-soldat victorios al luptei împotriva comunismului. Amândoi au fost victimele unor tentative aproape reușite de asasinat, ambii au scăpat miraculos după răni grave, ambii sunt urâți și azi de largi părți din politicieni și mass-media pentru reușitele lor. Spunând asta cred că dau o parte a răspunsului. Cred că abia după Războiul Rece idealul libertății a divorțat de valorile-vector din care s-a născut, fiind acum invocat sistematic împotriva legitimității oricărei afirmări a nevoii de spiritualitate, în special creștină, în spațiul public. Acest divorț nu este văzut ca o evidență în Estul postcomunist, “L’Occident est à l’Est” spunea Alexandru Paleologu. Poate și pentru că aici mistica libertății a fost tot timpul un foc viu tocmai pentru că era permanent amenințată cu dispariția. Acest foc a scăzut dramatic și aici, dar noua amenințare a barbariei și ne-libertății îl poate reaprinde: pare că trebuie să avem un adversar demonic, în lipsa lui ne pierdem timpul în războaie civile (unele numai culturale) în urma cărora o sinucidere civilizațională e (era?) la orizont.