Izbit de zgomotul și prezența gheretelor de mâncare presărate de-a lungul bulevardului Kiseleff încă din zorii zilei de Sâmbătă, am avut pornirea de a scrie o satiră împotriva succesului ușor de prezis a închiderii bulevardului pentru un eveniment dedicat mâncării și mâncatului. Satira s-ar fi intitulat ” mici întru Ființă” și ar fi trebuit să critice și să ridiculizeze atracția unei părții a populației Capitalei pentru asemenea forme inferioare de socializare: mâncatul în public al micilor cu bere.
Mă felicit pentru a nu fi scris banala satiră, care a fost scrisă de nenumărate ori de fapt, sub diverse forme de-a lungul timpului, în țara noastră sau în alte țări, de observatori mult mai perspicace și îndemânatici în ale scrisului decât mine. În fond este normal ca un astfel de eveniment să aibă succes, să strângă o mulțime de oameni aparținând mai tuturor categoriilor sociale și profesionale, incluzându-i chiar și pe cei etichetați drept elitiști și să îi țină două zile la rând în Soarele arzător pe asfaltul destinat în timpul zilelor de lucru raliului cotidian de ajuns primul la servici.
Până la această dată, 14-15 Mai, 2022, ani la rând, vară de vară , bulevardul Kiseleff a fost transformat în zonă pietonală dedicată activităților sportive. Rezidenții Primăriei Capitalei din aceste perioade se inspiraseră după un model brazilian care închidea circulației rutiere străzi din orașele latino-americane și le închina practicării de sporturi, dansuri, activități cu beneficii sociale și medicale evidente: participanții socializau și făceau mișcare în aer liber, cu minim de efort financiar. În primii doi ani, două veri la rând bulevardul Kiseleff a fost plin de panouri pentru baschet și mese de ping-pong, cunoscuta firmă de produse sportive Decathlon făcând parte din echipa de sponsori ai evenimentelor. A fost lume multă în Kiseleff atunci. Însă chiar și atunci, în primele clipe ale acestui experiment minunat, nu au fost la un loc atâția câți au venit la ghișeele cu pizza și burgeri în weekendul acesta.
De la un an la altul numărul celor ce veneau să joace baschet pe asfaltul Kiseleff-ului s-a redus, încât în urmă cu o săptămână, după o singură zi, bulevardul a fost restitui circulației rutiere. Trebuie atras aminte faptul că ne aflăm la câteva luni de la detensionarea stării de criză pandemic. Șansa de a practica activități fizice în oraș, fără restricții sanitare, ar fi părut oricui un răspuns excelent la nevoia tuturor de a părăsi universul semi-concentraționar din perioada pandemiei. Realitatea contrazice însă predicțiile bazate pe o cauzalitate simplă, evidentă. Fără să bănuim de ce, trebuie să recunoaștem scăderea interesului pentru activități sportive desfășurate în condițiile oferite de proiectul străzilor deschise în București. Implicit trebuie să admitem succesul pietonalei dedicate mâncării. Dar povestea străzilor deschise pietonilor și închise șoferilor nu se termină aici.
Concomitent cu închiderea bulevardului Kiseleff circulației rutiere continuă un alt proiect rămas din timpul altor rezidențe la Primăria Capitalei: transformarea în axa pietonală a Căii Victoriei la sfârșitul săptămânii pe timp de vară. Asta înseamnă transformarea Căii Victoriei într-o zonă de plimbare ce se întinde de la Piața Victoriei până la cheiul Dâmboviței unde se termină bulevardul.
Calea Victoriei este o arteră importantă pentru șoferii Capitalei, și, deși de-a lungul ei se află instituții culturale și religioase, rămâne, prin lipsa locurilor de parcare, doar o cale de trecere cât mai rapidă spre centrul Capitalei. Este un culoar rutier străjuit de clădiri vechi și elegante, greu accesibile unui public larg. Câteva cafenele și restaurante își oferă serviciile la prețuri de Centru fără a reuși să deschidă această zonă publicului larg. Calea Victoriei este o axă exclusivistă pentru pietoni și o rută utilă șoferilor. Lucrurile s-au mai îmbunătățit prin adăugarea pistei de biciclete și mobilitate urbană. Datorită traficului de bicicliști, utilizatori de trotinete și alte dispozitive de transport nonconformiste, aspectul de culoar rutier al Victoriei a fost redus. Chiar și fără proiecte pietonale, vara se circulă intens pista de biciclete, adăugând viață și culoare bătrânei artere.
Adunând ambele proiecte pietonale, al Kiseleff-ului și Victoriei se obține o axă care străbate centrul Capitalei de la un cap la altul. Nu este puțin lucru. Un coridor de plimbare care se termină cu o zonă culinară. Revenind la jocul predicțiilor trebuie să te întrebi care ar fi marile atracții pentru pietoni pentru a parcurge această axă și a consuma mâncare la prețuri de speculă. Răspunsul rațional este nici unele. Nu există atracții speciale pe Victoriei înafară de lipsa mașinilor conduse cu disperare de iubiții noștri șoferi. În privință Kiseleff-ului singura atracție ar putea fi experiența cozilor interminabile și pierderea copiilor mici în mulțime.
Și totuși!
Victoriei devine un râu de oameni, iar Kiseleff-ul un obor de consumatori dedicați obținerii cu efort a unei felii de pizza și a unui pahar de carton cu gin tonic, pentru două zile cu temperaturi în zona febrilă a suportabilului. Uimitor!
Eu sunt un om rău, un mizantrop și un pravoslavnic al elitelor, însă am fost totuși intrigat de alegerile acestor concetățeni ai mei pentru aceste forme de petrecere a timpului lor liber. Asemenea agenților inteligenței artificiale din filmul Matrix, m-am întrebat: De ce ? Pentru Ce?
Care este motivul secret pentru care se îmbracă cât mai la modă, se parfumează, se machează și apoi ies să se plimbe pentru o oră, o oră și jumătate, pe un bulevard lipsit de atracții interactive -care, în anii precedenți au fost experimentate, și, după cheltuieli serioase din banii publici nu au fost vizibile deoarece Calea Victoriei nu permite fizic desfășurarea de astfel de micro-spectacole stradale? Apoi, ajungând în zona culinară Kiseleff se așează la o coadă și cumpără de la un ghișeu ”over-prized food”, ”over-prized fast food”. Care este satisfacția?
Renunțând cu greutate la perspectiva mea critică și vanitoasă am spus da acestor evidențe: Iată omul!
Bucureștiul străzilor deschise demonstrează un lucru absolut extraordinar: nevoile omului nu sunt enorme, sofisticate, raționale. Ceea ce își doresc destui oameni dintre noi este să se afle, mergând sau mâncând, printre alți oameni. Nu este o nevoie sau dorință rezervată doar orașelor mici cu spații pietonale, stațiunilor montane sau litorale, a locațiilor turistice. Este o nevoie generală, înscrisă în natura omului. Împingând și mai departe șuvoiul ipotezelor mele, voi reafirma ideea omului fiind cel mai fascinant spectacol pentru semenul său. Omul este curios să îi vadă pe ceilalți și să se lase văzut la rândul său. Parcurgând acest râu de oameni, alături de ei, am avut viziunea unui câmp uman al privirilor. Probabil că mulți dintre acești pietoni au străbătut în goană, cu tensiunea ridicată, Kiseleff-ul, apoi au tăiat fața celor care încercau să rămână oameni încă în traficul bucureștean, pentru a ajunge pe Victoriei, unde au claxonat de câteva ori pe privilegiații care nu își accelerau motoarele pentru a intimida trecătorii absurzi ai trecerilor de pietoni. Iată-i acum liberi, frumos îmbrăcați, împreună cu familia lor, privind în jur la ceilalți, comparându-se și evaluându-se într-un circuit al validării omului în ”natură”, înlănțuire ritmată de exhibare și voyeur-ism stradal.
Nu sunt un susținător al teoriilor critic marxiste care consideră privirea o unealtă de construire a puterii normative și opresive. Câmpul uman al privirilor nu poate avea o singură direcție de structurare a texturii sociale. Ceea ce am simțit alături de concetățenii mei era o schimbare de perspectivă, era un armistițiu al privirilor, care nu căutau conflictul, ci, tocmai o validare prin faptul că în acest cadru ne măsurăm calitățile de a fi eleganți, citadini, chiar fermecători. Acum ne dăm în spectacol, ne afișăm, și ne asigurăm că suntem corespunzători idealurilor noastre intime.
Ceea ce m-am întrebat cu teamă a fost dacă acești pietoni sunt conștienți de toate presupunerile teoriilor mele despre ei, și dacă nu, cum își explică ei lor înșiși ceea ce fac? Trebuie să recunosc că mi-ar fi plăcut tare mult să găsesc acestei activități pietonale atributul lucidității civile. Însă cred că mă aflam de fapt înaintea unui fenomen și mai interesant: nivelul mării raportat la tectonica spațiului public românesc. Acest râu de oameni și câmpul privirilor lor ar putea fi oceanul amniotic din care vor apărea organismele multicelulare ale vieții civice, ale conștiinței naționale, ale articulării răspunsului național la întrebarea ce vrem noi de la noi înșine. O viziune darwinistă pentru speranțele mele legate de apariția spontanee a unui spațiu public organic în societatea noastră contemporană. Acesta să fie era devoniană a socializării gospodarului român? Ieșirea lui din carapacea unui egoism fundamental mereu denumit și confirmat drept înțelepciune milenară, necesară supraviețuirii catalismelor Istoriei?
Nu am răspunsuri solide la aceste întrebări sau posibilitatea unor cercetări serioase a ipotezelor implicite din opiniile exprimate aici. Tot ceea ce pot spune despre experimentul acestor axe urbane deschise pietonilor pentru a manifesta comportamente irațional de sociale sau gregare, este că mi-au oferit șansa de a fi eu însumi deschis către nebuloasa existență a concetățenilor mei, și a schimba priviri încurajatoare cu ei în direcția unei viitoare societăți lucide ce adastă în undele amniotice ale prezentului.
