Democrația nu ar fi fost « salvată » așa cum a fost « salvată », dacă fructul nu era, instituțional vorbind, copt. Deciziile și toate bâlbele CCR din 2024 nu sunt cauza, ele sunt rezultatul unui lung proces de degradare instituțională. Acțiunea CCR de oprire a votului și anulare a alegerilor a fost ultimul glonț tras de elitele acestor instituții în chiar inima procesului de legitimare a regimului politic.
Această inimă era bolnavă, dăduse semne mai mult decât îngrijorătoare, dar avea șansa să funcționeze. I s-a luat această șansă, inima a fost oprită deși mai pâlpâia. Acesta a fost gestul așa-zișilor salvatori. Chirurgul a devenit măcelar. Fără inimă funcțională, pacientul e pe aparate, în medicină asta se numește circulație extracorporeală. În aceste cazuri speranța de viață e mică, probabilitatea infecției generalizate crește cu fiecare zi.
Un regim politic poate trăi mult și bine fără o inimă democratică, dar natura sa se schimbă radical. Dacă salvatorii democrației românești din 2024 erau ceea ce pretind că sunt, nu se asmuțeau mediatic pe toți cei care se îndoiesc de corectitudinea discursului oficial și vor probe la înălțimea gravitații gestului suprimării expresiei poporului suveran.
E trist că oamenii sunt grav manipulați și votează în consecință, dar răspunsul la pericolul putinist a fost acela al unor gesturi de tip putinist, ca să-l parafrazez pe Armand Goșu. Niciodată regimul nostru politic nu va mai fi același: fie urmează o nouă tranziție spre democrație, fie dimensiunea autoritară va crește până la a deveni evidentă și celor care încă mai sărbătoresc decizia CCR de vinerea trecută.
Acum atât varianta democratizării, cât și cea a democraturii par improbabile, dar asta este numai din cauza inerției cognitive în fața istoriei accelerate. Băltirea e cea mai improbabilă și procesul e în plină desfășurare.
Imediat după turul 1 și accentuat după desecretizarea unor documente venite de la serviciile de informații, discursul mediatic obsedant a urmărit, exact ca în decembrie 1989 și ianuarie-iunie 1990, două efecte principale la nivelul emoției colective: frica și ura.
Frica de un pericol imens, exagerat în așa măsură încât să se piardă orice rațiune atunci când sunt înghițite soluțiile salvatoare.
Și ura față de cei care pun în discuție soluțiile și buna credință a salvatorilor.
Frica și ura sunt mamelele de la care sug liderii autoritari. Strategia de comunicare a puterii politice nu va duce la scăderea pericolului denunțat, ci la creșterea lui. Spectacolul dat de conducătorii noștri politici ar fi doar unul caragialesc dacă, dincolo de ridicol, nu ar exista această pretenție de a fi felicitați pentru curajul lor, această satisfacție de a primi (false) aplauze la nivel internațional, această dorință de a-și transforma ca prin magie uriașul malpraxis instituțional în capital politic. Ei și numai ei sunt pro-europeni, asta după ce au pus umărul la renașterea național-ceaușismului.
Pentru a ieși din groapa ridicolului politic pe care și-au săpat-o singuri, Președintele, Primul-ministru și partidele lor, utilizând instituțiile statului și panoplia de influențe mediatice pe care, în momente de gravă criză, acestea le au la dispoziție, vor să-și construiască soclul de eroi ai unei lupte din care David-ul național îl înfrânge pe Goliat-ul putinist. Modelul a funcționat în eroizarea lui Ion Iliescu în lupta cu teroriștii care « trăgeau din toate pozițiile », dar nu în el. Însă povestea din decembrie 2024 este atât de puțin credibilă încât nu numai că eroizarea aceasta nu poate funcționa, dar riscă să creeze efectul invers.
Au fost în istorie destule socluri de statui pe care s-au perindat mai multe personaje istorice. Se spune chiar că o întreagă statuie, cea a lui Caragiale din fața Teatrului Național, e ea însăși un fost Lenin căruia s-a schimbat doar capul. Poate e o legendă, dar ar ilustra perfect sursa de inspirație a « salvatorilor » noștri.
Vestea proastă, pentru ei și pentru toată lumea, e că au concurență serioasă: Călin Georgescu însuși este noul « salvator », nu numai auto-proclamat, nu numai recunoscut de o parte din electorat, dar la victimizarea, implicit « eroizarea » sa contribuie situația în care a ajuns întregul sistem politic.
Cei care se pregăteau să-l voteze pe Călin Georgescu nu o făceau din extremism sau putinism, din legionarism sau neoceaușism, în marea lor majoritate o făceau ca vot de protest, ca gest venit din neîncredere. Cauzele acestui tip de vot anti-sistem continuă să fie alimentate în aceste zile mai mult ca oricând.
Paradoxul e că cei care au ghidonat politic anularea alegerilor trebuie să hrănească și ideea că Georgescu ar fi câștigat. Asta deși ultimul sondaj public indica contrariul, deși opinia generală despre NATO și UE indica contrariul. Dar o eventualitate improbabilă a trebuit să fie transformată în inevitabilitate. Și ceea ce le legitimează lor gestul instituțional dramatic, legitimează infinit mai mult în ochii unei părți importante din electorat o adevărată legendă a lui Georgescu-adevărat câștigător. Un Georgescu nu numai nedreptățit, în ciuda campaniei ilegale, dar un fel de președinte ales, dar niciodată încoronat.
Ce uită adesea cei care conduc state unde dimensiunea militarizată e dominantă este nu atât forța socială, ci forța planului simbolic, forța miturilor politice. Georgescu are acum mari șanse să devină victima-simbol a unui curent politic anti-sistem care se poate înrădăcina, care va schimba în mod durabil spectrul politic. Aceasta e adevărata victoria a lui Călin Georgescu. Povestea Trump e aparent diferită, dar e legată de o socializare politică pe rețele sociale atunci când mass-media nu mai sunt credibile. Soclul de « salvator » este deci construit și oferit cu inconștiență celui împotriva căruia aparent s-a dus o lupta.
Acesta este mecanismul clasic la care se ajunge utilizând logica scopurilor care scuză mijloacele. De fapt mijloacele fie spun adevărul despre scopuri, fie ajung să le corupă.
Ce poate fi mai imoral decât demersul celor care vor să capitalizeze politic promovând discursul anti-UE și anti-Ucraina? Cred că demersul celor care, dorind să câștige capital politic, reușesc să compromită, în ochii unei părți a românilor, discursul pro-UE e cel pro-Ucraina.
Ce poate fi mai grav decât gestul celor care ar miza pe un atac hibrid al Rusiei pentru a lua puterea? Cred că ceea ce fac cei care, dintr-o combinație de egoism și erori, ar putea să compromită capacitatea noastră de a rezista împotriva unui adevărat atac hibrid al Rusiei lui Putin.
Care este soluția? Să spunem întâi de unde nu poate veni ea. În acest moment există două discursuri antidemocratice care, deși aparent se opun, ele se compun. În fruntea statului se caută diverse mijloace pentru a încadra neconstituțional votul românilor, iar o parte din societate a fost convinsă de acest demers sau îl acceptă din pur conformism. O altă parte se simte umilită, crede că i s-a furat victoria, se radicalizează. Din aceste zone nu putem aștepta nimic bun, se luptă între ele, dar prin acțiunile lor se hrănesc reciproc.
Soluția nu poate veni decât din două direcții. Una din interiorul sistemului, alta din exterior.
Un început de soluție, constituțională, legală și morală, vine de la candidata care a intrat în turul al doilea și nu este acuzată de campanie ilegală. Ea poate reface un fragil fir al legitimității democratice de la care o nouă democratizare poate începe. E necesar, dar insuficient.
Poate Elena Lasconi și cei care o susțin să răspundă acestei sfidări? Nu știu. Vedem cât este de atacată de pescuitorii în ape tulburi. Dezbaterea despre viitorul candidat la președinție al unei alianțe pro-europene nu face decât să ecraneze necesara discuție despre cei responsabili de situația actuală. Aceștia nu pot face parte dintr-o alianță demnă de acest nume. Vorbind despre candidatul la președinție ca și cum nu ar fi deja unul legitim, nu se poate face un pas către relegitimarea democratică a regimului. Discuția în sine e o diversiune nedemnă de un demers sincer în logica binelui comun în care fiecare încearcă să câștige ceva dintr-o criză din care, pe fond, pierdem cu toții.
Mai vedem și că provocarea istorică e redutabilă. Vladimir Tismăneanu observa zilele acestea că « S-a reconstituit CPUN. Iohannis e Ilici. Ciolacu e Roman. Bolojan e Câmpeanu ». Esențial. Da. Parcă cercul istoric se închide. USR pare că face eroarea PNȚcd. Stă la masă cu cei care îl demonizează, cu cei care vor să-l înghită. Eroarea politică din 1990 a lui Corneliu Coposu a fost acceptarea participării partidului pro-democratic, pro-european, la CPUN-ul condus și dominat de Iliescu.
Acel CPUN a produs abuzul care stă la originea situației în care ne aflăm. Nu numai a pregătit alegerile de la 20 mai, libere, însă nu democratice. Dar mai ales a decis organizarea de alegeri prezidențiale pentru ca « salvatorul » Iliescu să primească o legitimitate prin vot. Asta era în flagrantă contradicție cu alegerea unei Adunări Constituțională care ar fi trebuit ea să decidă atât asupra formei de guvernământ, republică sau monarhie constituțională, cât și asupra regimului politic, parlamentar sau (semi)prezidențial. Iliescu și-a organizat practic propriul plebiscit, apoi oamenii lui au scris textul constituțional, inclusiv prin Marian Enache, șeful CCR de acum, care atunci când s-a scris Constituția era vicepreședinte al Camerei Deputaților din partea FSN. Păcatele sistemului de putere piramidal conceput de și pentru Iliescu, în continuitate cu cel de dinainte de 1989, se răzbună azi. Cercul plecat de la laboratorul democrației originale chiar se închide bine! Cei care au urechi de auzit, să audă!
A doua parte a soluției depinde de partenerii noștri occidentali. Ei au intervenit în 2012. Dar de atunci România merge cu cârje democratice și, iată, se dovedește incapabilă să meargă fără ele. România este parte a unui supra-sistem politic, Uniunea Europeană, și a unui supra-sistem de securitate, NATO, condus de americani. Contextul dramatic de pe front, multiplele conflicte de la nivel global, dar și tranziția puterii de la Washington, au permis regimului Iohannis în tot anul 2024, dar mai ales în ultima perioadă, să facă cam tot ce a vrut. Slăbiciunea Administrației americane de acum și atitudinea anunțată discursiv a viitoarei Administrații Trump sunt o oportunitate pentru toți cei care acționează fără-contra puteri, interne sau externe.
Participarea la UE ne permite în continuare să fim liberi, dar nu e suficientă pentru a fi democratici. Iar pierderea democrației e primul pas către pierderea libertății. UE la cel mai înalți nivel, precum și principalele puteri democratice europene, nu vor sta pasive la nesfârșit. Ce poate fi mai periculos pentru UE decât o putere care se agăța de pro-europenism ca să justifice anulări de alegeri și prelungiri de mandate prezidențiale? Degeaba domnul Iohannis e poate prieten cu președinta Comisiei, el însuși devine o vulnerabilitate pentru Uniunea Europeană în ansamblul ei. Mâine toți anti-europenii și euroscepticii vor denunța ceea ce va fi considerat un precedent le nivelul UE. Unul antidemocratic. Europa e prea concentrată pe alte subiecte ca să acționeze acum rapid și eficient, dar e prea fragilă ca să-și permită să închidă ochii.
