Vă prezentăm mai jos un prim fragment din postfața de la ediția a II-a a cărții lui Cristian Vasile, Între Vatican și Kremlin. Biserica greco-catolică în timpul regimului comunist, editura Litera, 2023. Titlul postfeței: «Scrisul istoric autohton și preocupările privitoare la trecutul recent al Bisericii Greco-Catolice »:
« Nu ne-am propus aici să realizăm un studiu istoriografic exhaustiv despre evoluția cercetărilor privitoare la destinul postbelic al greco-catolicismului autohton, ci am încercat să schițăm câteva reflecții răzlețe despre scrierile care ni s-au părut mai relevante apărute în principal după anul 2003 – momentul apariției primei ediții a cărții de față[1]. La aproximativ două zeci de ani de la acel moment voi face o trecere în revistă, mai mult sau mai puțin subiectivă, privitoare la producțiile istoriografice vizând istoria Bisericii Române Unită cu Roma (Greco-Catolică) sub regimul comunist. Am pornit de la unele scrieri memorialistice uitate sau ignorate – care au vizat și Biserica Română Unită (BRU) – și am continuat cu anumite teme neglijate (dar redescoperite îndeosebi în ultimul deceniu), cum ar fi de exemplu biografia unor ierarhi (episcopul Alexandru Rusu, de pildă). Nu am respectat riguros cronologia, ci mi-am ordonat reflecțiile în funcție de anumite subiecte pe care le-am considerat mai importante și uneori am stăruit asupra reconstituirii anumitor momente din evoluția BRU în clandestinitate (mișcarea petiționară din 1956 și atitudinea episcopilor la acel moment, de exemplu).
M-au interesat atât reconstituirile acelor simulacre judiciare importante orchestrate împotriva ierarhiei române unite, reflectate în istoriografia mai recentă, cât și temele controversate apărute în scrisul istoric (problema ternarelor diecezane, chestiunea neo-episcopilor etc.), subiecte care au început să își facă locul din ce în ce mai mult îndeosebi după 2006[2]. Nu puteam ignora adevărata explozie istoriografică generată în anul 2019 de beatificarea a șapte ierarhi greco-catolici, arhierei care și-au găsit biografii inclusiv datorită „revoluției arhivistice“ de după 2006-2007. A fost un context favorabil care a stimulat odată în plus includerea istoriei greco-catolicismului postbelic ca parte a istoriei României, deși istoria BRU a continuat să fie strâns legată de trecutul recent al catolicismului din spațiul autohton, fiind tratată în cadrul reconstituirilor dedicate Bisericii Catolice de ambele rituri (latin și bizantin)[3]. Fiind un prim pas spre canonizare, spre declararea ca Sfinți, beatificarea sus amintită a potențat și discuțiile din mediul (inclusiv istoriografic) ortodox privitoare la martirii BOR din timpul comunismului. În fine, am încercat să realizez o împărțire pe „generații“ a reprezentanților scrisului istoric care s-au ocupat în postcomunism de destinul postbelic al BRU.
Atunci când am efectuat redactarea finală a cărții Între Vatican și Kremlin… am ținut cont de studiile și articolele lui Ioan-Marius Bucur, cercetător consecvent al temei, însă lucrarea mea nu a luat în calcul – la momentul tipăririi – excelenta sinteză de istorie greco-catolică din 2003, Din istoria Bisericii Greco-Catolice Române (1918-1953)[4]– publicată la puțin timp după volumul meu. Profesorul de la Cluj a acoperit o secvență istorică tratată în mod firav în lucrarea mea. Reconstituirea istoriei ecleziastice din perioada interbelică și, în general, din intervalul precomunist este esențială pentru că îl ajută pe cititor să înțeleagă mai bine tensiunile dintre greco-catolici și ortodocși, diviziuni care au fost exploatate de autoritățile comuniste atât în contextul anului 1948, cât și ulterior. Mai mulți autori au remarcat faptul că în scrisul istoric autohton s-a vădit (îndeosebi în anii 1990 și chiar în primul deceniu de după 2000) absența biografiilor consistente și a reconstituirilor ample privitoare la procesele politice intentate unor importanți clerici greco-catolici. Înainte de a oferi câteva detalii privind modul cum s-a umplut acest gol, să mi se permită o scurtă paranteză despre memorialistica tipărită înainte de decembrie 1989.
Memorialistica apărută sub comunism
După 1948 Biserica Română Unită şi personalitățile sale din secolul XX au constituit subiecte tabu atât în istoriografie, cât şi în literatură. Târziu a fost recuperat – şi doar parţial – episcopul Iuliu Hossu, unul dintre participanţii activi la Marea Unire de la 1918. Când şi când figurile prelaţilor greco-catolici mai apăreau pomenite în memorialistică. S-a încercat valorificarea rezistenţei arhiereilor şi preoţilor uniţi în faţa regimului horthyst, mai ales în anii 1980, pe o linie cumva antimaghiară specifică sfârşitului de regim Ceauşescu, însă ei erau reprezentanții unei Biserici în general nenumite; se prefera sintagma „Biserica românească“ din Transilvania, aceşti clerici fiind puşi alături de episcopii ortodocşi (despre aproprierea acestui „panteon istoric“ greco-catolic de către ierarhia BOR a scris în mai multe rânduri Anca Șincan, cercetătoare la Institutul „Gheorghe Șincai“ din Târgu Mureș). Am atins și eu acest subiect în 2003-2004, însă atunci mi-a scăpat din vedere o lucrare memorialistică apărută la finele regimului comunist chiar la Editura Politică, volum în care era pomenit (într-o formă aproximativă) și episcopul român unit Alexandru Rusu. Am descoperit târziu aceste memorii, trecute vădit prin filtrul (auto)cenzurii de dinainte de decembrie 1989, atunci când mă pregăteam să comentez o altă piesă istoriografică și documentară a istoricului Marius Bucur și publicată în 2015. Despre ce era vorba? În ultimul an de regim comunist apărea o carte de rememorări din timpurile stăpânirii maghiare a nordului Transilvaniei, datorată lui Iulius Payer (Pentru glia ştrămoşească. Amintirile unui fost condamnat la moarte[5]).
Mai trebuie spus că episcopul Alexandru Rusu era un personaj secundar al acestui insolit produs memorialistic, care făcea referire la evenimente derulate în parte și la Baia Mare, oraş ocupat de Ungaria lui Horthy în urma Dictatului de la Viena din august 1940. Numele prelatului greco-catolic al Maramureșului nu era rostit până la capăt: apărea doar ca „episcopul Rusu“ (ba chiar transcris eronat: episcopul Radu), un arhiereu – fără identificare confesională greco-catolică – cu reşedinţa la Baia Mare, prezentat în ipostaze mai degrabă contradictorii, nu doar ca rezistent faţă de regimul horthyst[6]. Abia după decembrie 1989 s-a putut vorbi în România fără oprelişti semnificative – deşi uneori cu vagi urme de autocenzură – despre Biserica Română Unită şi episcopii săi martirizaţi de către regimul politic postbelic. Însă accentul a căzut în mai mare măsură asupra episcopului/cardinalului Iuliu Hossu[7] (şi poate a tânărului episcop Ioan Suciu[8]), cazul Alexandru Rusu fiind înfăţişat de multe ori – poate pe nedrept – în plan secund.
Simulacrele judiciare: cazul episcopului Alexandru Rusu
Cum se știe, în martie 1946 un Sinod electoral întrunit la Blaj l-a ales drept mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice tocmai pe Alexandru Rusu, episcop al Maramureşului[9]. Prelatul nu a fost niciodată confirmat în funcţie din cauza opoziţiei guvernului Petru Groza, care tocmai aniversase un an de la înstăpânirea abuzivă. Documentele organelor informative şi represive intrate în serviciul noului regim prosovietic i-au creat lui Alexandru Rusu, îndeosebi după momentul 6 martie 1945, o imagine de arhiereu „anticomunist“, prin urmare în percepţia noii puteri era un indezirabil. Cazul episcopului Alexandru Rusu este unul special, deoarece a fost singurul prelat greco-catolic (aflat în funcţie la momentul 1948) care a trecut printr-un proces (chiar sub formă de simulacru judiciar). Toţi ceilalţi arhierei uniţi au fost reţinuţi de Securitate după 27 octombrie 1948[10], arestaţi şi întemniţaţi, însă în baza unor decizii administrative, la fel de arbitrare, fără a ajunge să fie implicaţi într-un proces şi fără a primi o sentinţă de condamnare. Poate și din aceste motive, destinul prelatului român unit de la Baia Mare din anii postbelici a intrat în atenţia lui Marius Bucur, care (după mai multe acumulări documentare) i-a dedicat o întreagă carte – Culpa de a fi greco-catolic. Procesul Episcopului Alexandru Rusu (1957) [11]. Volumul – întemeiat în cea mai mare parte pe documente din arhiva CNSAS – este alcătuit dintr-un amplu studiu introductiv şi un foarte consistent corpus documentar (în lucrare sunt redate 117 documente ce acoperă chestiuni dintre cele mai diverse precum: ancheta şi învinuirile aduse episcopului Alexandru Rusu, interogatoriile, procesul, recursul, rejudecarea procesului, computarea pedepsei, mişcarea petiţionară greco-catolică şi conexiunile sale cu preoţi rezistenţi şi cu episcopii reţinuţi în mănăstirile ortodoxe ş.a.).
Lucrarea realizată de I.-Marius Bucur cuprinde aproape toate secvenţele esenţiale de istorie greco-catolică de după 1944, tratate cu atenţie la detaliu şi într-o manieră comparativă, plasând subiectul istoric în context internaţional, cu precădere est-european – desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice din Galiţia (Ucraina devenită sovietică), în 1946; destinderea întruchipată de aşa-numitul „Spirit al Genevei“ de la mijlocul anilor 1950; aderarea României comuniste la ONU; revoluţia maghiară din 1956 etc. Alexandru Rusu a împărtăşit în mare parte aceeaşi soartă cu ceilalţi episcopi uniţi, cu diferenţa semnificativă – deja amintită – că împotriva lui s-a mai încercat şi implicarea într-un proces (chiar din 1948), soluţie represivă la care s-a renunţat pe moment, dar care a fost pusă în practică la un deceniu distanță în contextul represiv post-1956. Alexandru Rusu a trecut prin mănăstirile ortodoxe, loc de izolare de masa credincioşilor greco-catolici, a căror Biserică fusese scoasă în afara legii la 1 decembrie 1948, apoi a fost încarcerat la penitenciarul Sighet[12], unde a petrecut aproape cinci ani. Eliberat în 1955, Alexandru Rusu s-a implicat, mai întâi în nume personal, ulterior alături de confraţii săi, în redactarea de memorii către autorităţile de partid şi guvernamentale, petiţii prin care cerea intrarea în legalitate a cultului greco-catolic în numele libertăţii religioase, pe care formal România comunistă ar fi trebuit să o respecte ca proaspăt membru al ONU. Totul a culminat cu memoriul colectiv al episcopilor din 23 aprilie 1956, care a încurajat mişcarea petiţionară greco-catolică atât din mediul rural, cât şi din oraşe; a ieşit în evidenţă Clujul, unde la 12 august 1956 s-au adunat în faţa Bisericii Piariştilor de lângă Universitate câteva mii de credincioşi uniţi pentru a participa la slujba greco-catolică – eveniment fără precedent care avea să stârnească o cruntă represiune, soldată inclusiv cu anchetarea şi arestarea episcopului Alexandru Rusu, mai ales în contextul valului opresiv de după înfrângerea revoluţiei maghiare din noiembrie 1956. Marius Bucur a încercat să înţeleagă şi să lămurească această singularizare a prelatului, mai ales în condiţiile în care nu el era titularul Diecezei de Cluj-Gherla şi teoretic nu avea cele mai strânse relaţii cu preoţii care au celebrat la Cluj serviciul religios greco-catolic (Vasile Chindriş, Isidor Ghiurco), ci episcopul Iuliu Hossu. Aceasta este pe scurt povestea prelatului care – după un simulacru de anchetă şi proces – ajunge din nou în universul concentraţionar, unde a şi murit în 1963. Cartea lui M. Bucur despre acest simulacru judiciar urmat de sfârșitul tragic se citește cu mult folos în paralel cu alte lucrări apărute mai recent și consacrate lichidării ierarhilor români uniți în spațiul carceral comunist. Emanuel Cosmovici – un membru important al comunității catolice bucureștene și pasionat de istoria BRU sub comunism – i-a consacrat lui Alexandru Rusu, ca și celorlalți șase episcopi martiri, o microbiografie decupată din marele dosar întocmit pentru cauza de beatificare[13].
Să revenim însă – la sugestia profesorului Bucur – la un moment-cheie de la mijlocul deceniului șase, chiar anterior Revoluției maghiare din octombrie-noiembrie 1956. O întrebare se impune: de ce au decis cei trei episcopi greco-catolici (Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, Ioan Bălan), în vara lui 1956, să implice clerul şi credincioşii uniţi (din clandestinitate) în acţiunea de revendicare a drepturilor, într-o amplă mişcare petiţionară, gest pe care l-au evitat în 1955, imediat după eliberarea de la Sighet? Ipoteza lui Marius Bucur, susţinută şi documentar, este aceea că la aceasta a contribuit şi decizia ierarhiei ortodoxe din vara anului 1956 de „consolidare a unificării bisericeşti“. De la Alexandru Rusu ne-a rămas mărturia sa impresionantă prin care a susţinut că s-a implicat doar în „validarea libertăţii de conştiinţă şi a liberului exerciţiu al cultului“[14]. Cartea care prezintă destinul episcopului Maramureșului a fost un pas semnificativ pentru deplina recuperare și reabilitare – istoriografică, cel puțin – a ierarhului Alexandru Rusu. Scriam în 2017 – și nu mă înșelam – că volumul lui Marius Bucur într-un fel anunţă şi o beatificare previzibilă a celor șapte episcopi, nu doar a lui Alexandru Rusu, o recunoaștere a martiriului care s-ar fi impus poate mai devreme[15]. S-ar fi produs beatificarea[16] mai înainte dacă ar fi existat de la bun început, din anii 1990, o mai strânsă conlucrare academică între păstrătorii memoriei suferinței ecleziastice din sânul clerului și comunității (greco-)catolice, pe de o parte, și istoricii profesioniști, de cealaltă parte?
NOTE:
[1] Cartea a fost însoțită de o lucrare complementară în care valorificam investigații de istorie orală și alte documente relevante: Cristian Vasile (ed.), Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist. Documente și mărturii, prefață de Marius Oprea, Editura Polirom, Iași, 2003. În 2004 a apărut un nou tiraj al volumului Între Vatican și Kremlin…, având și sprijinul PS Virgil Bercea, cumva o nouă ediție în care operam mai multe îndreptări și revizuiri. Pornind de la această ediție, în anul 2013 a apărut și un ebook.
[2] Mircea Remus Birtz, Episcopul Emil Riti (1926-2006). Tentativa unei recuperări istoriografice (cu documente inedite), Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2006.
[3] În ultimul timp au apărut mai multe studii care tratează comunitatea greco-catolică clandestină alături de alte culte interzise după 1948; vezi Anca Șincan, „În clandestinitate: minorități religioase nerecunoscute de lege în arhivele Securității“, în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Șincai“, XXII, 2019, pp. 218 și urm.
[4] Ioan-Marius Bucur, Din istoria Bisericii Greco-Catolice Române (1918-1953), prefață de Dennis Deletant, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2003, 288 pag.
[5] Iulius Payer, Pentru glia ştrămoşească. Amintirile unui fost condamnat la moarte, Editura Politică, Bucureşti, 1989, 174 p.
[6] Ibidem, pp. 22-24.
[7] Ierom. Prof. dr. Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plaianu, Cardinalul Iuliu Hossu, Editura Unitas, Cluj-Napoca, 1995; Simona Ștefana Zetea, Dan Ruscu (coord.), Volumul Simpozionului omagial Iuliu Hossu, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2013; Sergiu Soica (ed.), Cardinalul Iuliu Hossu în dosarele Securităţii. Note informative, prefaţă de Liviu Ţăranu, cuvânt înainte de PS Florentin Crihălmeanu, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016, 782p.; Emanuel Cosmovici, Episcop Iuliu Hossu. Viaţa şi martiriul, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2019, 78p. Ovidiu Ghitta, Ruxandra Cesereanu (coord.), Gelu Hossu, Iuliu Hossu – trei portrete/ Iuliu Hossu – Three Portraits, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2019, 238 pag.
[8] Mia Pădurean, Spini și aureolă: viața episcopului martir Ioan Suciu, Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2001; Pan Izverna, Valeriu Median, N. Anușcă, William A. Bleiziffer (coord.), Ioan Suciu. Apostolul tinerilor, Fundația Academia Civică, București, 2003; Victoria Man-Nicolae, Episcopul Ioan Suciu. Apostol al iubirii. Sufletul tineretului, Viața Creștină, Cluj Napoca, 2003; Adrian Podar, Episcopul Ioan Suciu, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2012; Ion Moldovan (ed.), Episcopul Ioan Suciu. Martir al Bisericii și Erou național. Mărturii, Editura Tracus Arte, București, 2019 ș.a..
[9] Marius Bucur, „Tentative de manipulare a Bisericii Române Unite. Sinodul electoral din martie 1946“, în 120 de ani de la nașterea Episcopului Dr. Alexandru Rusu, EdituraScriptorium, Baia Mare, 2004, pp. 229-240.
[10] Pentru implicarea Securității și a celorlalte servicii informativ-represive cu ocazia desființării BRU, vezi Marius Bucur, „Partea nevăzută a lunii: serviciile secrete şi «unificarea religioasă» din 1948“, în Ioan Bolovan, Ovidiu Ghitta (coordonatori), Istoria ca datorie. Omagiu academicianului Ioan-Aurel Pop la împlinirea vârstei de 60 de ani, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2015, pp. 669-680.
[11] Ioan-Marius Bucur, Culpa de a fi greco-catolic. Procesul Episcopului Alexandru Rusu (1957), Editura Argonaut, Cluj Napoca, 2015.
[12] Să remarcăm aici studiile realizate de Andrea Dobeș, texte bine documentate dedicate atât Bisericii Greco-Catolice (cu studii de caz consacrate unor Alexandru Rusu, Ioan Suciu, Alexandru Todea, Iuliu Rațiu etc.), cât și detenției clericilor și ierarhilor uniți în închisoarea Sighet; Andrea Dobeș, Spații carcerale în România comunistă. Penitenciarul Sighet (1950-1955), prefață de Virgiliu Țârău, vol. I–II, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 2021. Alexandru Rusu se numără printre personajele principale ale sus amintitei monografii consacrate Sighetului – vezi eadem, pp. 121-122 și urm.
[13] Emanuel Cosmovici, Episcop Alexandru Rusu. Viața și martiriul, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2019 (vezi mai ales Secțiunea A: Calea Crucii și moartea episcopului, pp. 7-33). Autorul l-a avut alături, în calitate de consultant de specialitate, pe părintele profesor Cristian Langa. Copertele celor 12 volume din serie (Seria „Martiriul Episcopilor Greco-Catolici Români“) sunt realizate de monahiile ortodoxe de la Mănăstirea Stavropoleos. Beatificarea ierarhilor români uniți, precedată de declararea ca fericiți a unor înalți clerici romano-catolici, a determinat și în mediile ortodoxe intensificarea discuțiilor privind canonizarea unor preoți care au fost victime ale comunismului; vezi Laura Mitran, Vasile Măgrădean, „Când va fi canonizat Arsenie Boca“, în Mediafax.ro, 1 octombrie 2015 (https://www.mediafax.ro/social/cand-va-fi-canonizat-arsenie-boca-14781762); Izabela Paulescu, „Totul despre canonizarea părintelui Arsenie Boca“, în Ora de Sibiu, 6 septembrie 2019; (https://www.oradesibiu.ro/2019/09/06/exclusiv-totul-despre-canonizarea-parintelui-arsenie-boca/).
[14] Apud Ioan-Marius Bucur, Procesul episcopului Alexandru Rusu, ed. cit., p. v și p. xxvi.
[15] Cristian Vasile, „Procesul episcopului Alexandru Rusu“, în Apostrof, nr. 10 (329), octombrie 2017. (https://www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2017/n10/a18/).
[16] Pentru începuturile demersului de beatificare, vezi Pr. Cristian-Arinel Sabău, „Procesul de betificare a servilor lui Dumnezeu episcopii greco-catolici decedați pentru credință în timpul persecuției comuniste“, în Pan Izverna et al. (coord.), Ioan Suciu…, pp. 150-152. »
