Prin amabilitatea Editurii Spandugino și a autorului vă prezentăm un fragment din noua ediție a cărții “Elogiul Moderației” de Aurelian Crăiuţu. Autorul este profesor în cadrul Departamentului de Știinţe Politice al Universităţii Indiana, Bloomington, Statele Unite. Teza sa de doctorat, susţinută la Universitatea Princeton despre gândirea politică a Doctrinarilor francezi (François Guizot, Pierre Royer‐Collard, Charles de Rémusat etc.), a câştigat în anul 2000 premiul Leo Strauss acordat de Asociaţia Americană de Știinţe Politice pentru cea mai bună lucrare în domeniul filosofiei politice în America de Nord.
Elogiul Moderației
(Fragment)
Realismul moderației
La modération ne consiste pas à dire qu’on a une demi-conviction, quand on a une conviction entière. Elle consiste à respecter les opinions contraires, à les combattre sans emportement, à ne pas attaquer les personnes, à ne pas provoquer des proscriptions ou des destitutions, à ne pas soulever les ouvriers égarés, à ne pas menacer le gouvernement de l’émeute. (Frédéric Bastiat)
(Moderația nu constă în a avea o convingere slabă atunci când ea e fermă. Ea constă în respectarea opiniilor opuse, în a le combate fără exagerări, în a nu folosi atacul la persoană, în a nu provoca condamnări definitive, în a nu provoca protestul muncitorilor nefericiți, în a nu amenința guvernul cu revolta). Frédéric Bastiat (trad. red. SP)
Cititorul care a avut răbdarea de a mă însoţi în acest lung periplu istoric va fi probabil interesat să mediteze în final pe marginea destinului moderaţiei în contextul tulbure al lumii de astăzi. Ce relevanţă pot avea teoriile discutate anterior, dincolo de semnificaţia lor istorică, inevitabil limitată la contextul specific din care au apărut? Nu e oare adevărat că, pentru a străluci în politică, e nevoie adesea să te arunci în braţele unuia dintre partidele extremiste şi zgomotoase? Ce rost mai pot avea atunci sofisticatele teorii ale guvernării moderate sau reflecţiile filosofice pe tema dreptei măsuri, a suveranităţii raţiunii şi a simţului politic, dacă, prin natura noastră, suntem înclinaţi irezistibil către extreme şi tindem prea adesea să îmbrăţişăm o etică rigidă a convingerilor absolute care lasă prea puţin loc compromisurilor şi concesiilor rezonabile şi necesare în sfera politică?
Aceste întrebări legitime, nu lipsite de un anumit patos al urgenţei, pot fi reformulate în felul următor. Care ar fi rolul moderaţiei în cetatea ideală, presupunând că un astfel de exerciţiu de imaginaţie ar fi posibil şi legitim? Cum ne-ar putea ajuta moderaţia să discernem lucrurile cu adevărat importante de cele neesenţiale, dreapta măsură de falsa măsură? Este acest lucru posibil? Și, nu în ultimul rând, cum ne poate ajuta moderaţia să evităm în practică cele trei păcate politice fundamentale, lipsa obiectivităţii, a simţului proporţiilor şi a responsabilităţii?
Cetatea ideală la care am îndrăznit să visez în aceste pagini e cea care preţuieşte şi face posibilă moderaţia acompaniată de simţul responsabilităţii şi conştiinţa failibilităţii tuturor proiectelor omeneşti. Dar, mă grăbesc să adaug, o cetate în care ar exista doar moderaţi n-ar fi până la urmă nimic altceva decât o contradicţie în termeni (şi o aberaţie), pentru că moderaţia presupune mereu existenţa extremelor pe care încearcă să le tempereze. Nicio virtute – nici măcar moderaţia – nu poate fi absolutizată sau idolatrizată fără ca aceasta să nu se întoarcă împotriva ei. Fără entuziaştii radicali, lumea noastră ar fi, de altfel, mult mai săracă şi mai fadă. În plus, există momente istorice când nu se cade să fii moderat. Aşa cum ne reaminteşte Aristotel, în anumite cazuri nu există un termen mediu pe care să-l putem alege pentru a găsi calea de aur. Uneori, pentru a salva democraţia şi instituţiile ei, se cuvine să fim „fanatici” în apărarea libertăţilor ei. Alteori însă, democraţia se cuvine a fi iubită cu moderaţie, fără exces de zel şi fără ieftine declaraţii patetice. Simţul politic nu este decât expresia decantată a acestei fine balanţe pentru care nu există niciun algoritm.
O virtute „radicală”
Una dintre cele mai surprinzătoare lecţii pe care o poate învăţa oricine studiază atent arhipelagul moderaţiei este că această virtute are (şi) o latură radicală ce poate fi examinată din diverse unghiuri. Moderaţii încep prin a privi lumea în faţă, aşa cum e ea în realitate, şi nu cum ar trebui să fie în mod ideal, văzută de cealaltă parte a unui presupus „văl al ignoranței [veil of ignorance]”, cum ne recomandă John Rawls în celebra sa Teorie a dreptăţii (1971). Pentru moderaţi, politica şi viaţa publică sunt o arenă în care interesele materiale coexistă cu ideile şi idealurile oamenilor în carne şi oase, o sferă unde interesul propriu şi voinţa de putere coexistă cu altruismul şi generozitatea manifestată prin dorinţa de a servi binele comun. Moderaţii înţeleg că cei care deţin puterea dictează, adesea fără rezerve, regulile politicii, dar tot moderaţii sunt cei care refuză tentaţia cinismului sau a oportunismului. Ei apreciază importanţa tensiunilor politice care, judicios folosite, pot aduce schimbări benefice la momentul oportun. Moderaţilor nu le este frică de polarizare şi nu se feresc să fie partizani atunci când regulile jocului politic o reclamă.
Un alt aspect al realismului moderaţilor îl reprezintă atitudinea lor anti‐perfecţionistă care îi conduce adesea la a promova reforme punctuale, dar necesare (a se revedea cazul lui Macaulay) sau a sprijini soluţii imperfecte, dar preferabile oricărei alternative. Acesta a fost, de exemplu, cazul lui Benjamin Franklin, la Convenţia Constituţională de la Philadelphia din 1787. Întrebat dacă era de acord cu prevederile noii Constituţii federale americane, Franklin a remarcat, cu modestie, că aceasta era un compromis imperfect între diverse interese, dar tot el a adăugat imediat că nu e deloc sigur că o soluţie mai bună ar fi putut fi găsită în condiţiile respective. Franklin s-a exprimat ca un adevărat moderat, care îmbină prudenţa cu scepticismul şi anti‐perfecţionismul.
Moderaţii nu caută soluţii miraculoase sau panacee la probleme complexe. Ei înţeleg foarte bine că în politică nu există tipare universale care s-ar putea aplica oriunde la fel. Valorile pe care ei le urmăresc nu pot fi armonizate niciodată într-o sinteză perfectă. Vor exista mereu, aşa cum ne aminteşte un alt spirit moderat, Isaiah Berlin, tensiuni şi contradicţii între aceste valori şi principii, singura soluţie realistă fiind o balanţă imperfectă şi mereu fragilă între acestea.
Virtuţile complexităţii
În al doilea rând, radicalismul moderaţiei este ilustrat de opoziţia faţă de orice încercare de a simplifica realitatea. În această privinţă, eclectismul joacă un rol decisiv în decizia moderaţilor de a respinge dihotomiile superficiale care există în viaţa politică. A fi eclectic este, de aceea, o formă de curaj de a înota împotriva curentului chiar şi atunci când aceasta comportă riscuri evidente.
Moderaţii sunt asemenea călătorilor care se află pe o mare agitată în căutarea unui port final sub ameninţarea furtunii. Ei sunt confruntaţi cu o constantă dilemă ideologică pentru că nu au, ca să spunem aşa, un Adevăr politic imuabil, o Mecca ideologică. Ei sunt disponibili şi pregătiţi să-şi schimbe preferinţele, opţiunile şi ideile atunci când circumstanţele o cer şi preferă riscul de a apărea schizoizi politic decât să îmbrăţişeze în mod dogmatic un set de principii pretins infailibile. Ei înţeleg că a se alinia o dată pentru totdeauna cu una dintre aripile eşichierului politic riscă să devină, pentru a folosi cuvintele lui Ortega y Gasset, o „formă de hemiplegie morală”. Pentru moderaţi, a avea opinii politice nu presupune a îmbrăţişa o anumită ideologie politică fără rezerve, ca o religie. Este vorba mai curând de a lua decizii prudente şi judicioase în contexte spaţiale şi temporale diverse, luând în calcul diferite constrângeri şi limitări.
Pentru a ilustra eclectismul moderaţiei, putem considera, de exemplu, câteva dihotomii des întâlnite, precum cele dintre piaţă sau stat, stânga sau dreapta, centralizare sau descentralizare, capitalism sau socialism. Moderaţii cred că nu există o singură formă de organizare socială care să fie perfectă în toate circumstanţele. A lăuda virtuţile „capitalismului” în general e pentru ei la fel de problematic ca a aplauda necritic virtuţile „socialismului”. Fiecare tip de organizare socială comportă multe nuanţe care nu pot fi ignorate sau simplificate. Socialismul democrat al lui Edward Bernstein a fost diferit de comunismul dogmatic al lui Karl Marx, după cum analiza subtilă a societăţii industriale făcute de Raymond Aron era diferită de apologia capitalismului a lui Friedrich Hayek.
Ca atare, este esenţial să judecăm mereu în funcţie de context şi nu doar în raport cu o teorie abstractă sau o soluţie ideală. Pentru a da un alt exemplu, moderaţii refuză să accepte o alegere tranşantă între piaţă sau stat. Aşa cum au arătat Elinor şi Vincent Ostrom împreună cu colaboratorii lor din şcoala instituţionalistă de la Bloomington, uneori soluţia ideală este mai multă piaţă, alteori mai multă auto-organizare la nivel local, alteori mai multă intervenţie a statului pentru a promova diverse politici de dezvoltare. Trebuie, prin urmare, să studiem formele policentrice de guvernare care se întâlnesc la diverse niveluri sociale pentru a găsi soluţia optimă la un moment dat.
Complexitatea problemelor sociale, economice şi politice ne obligă să refuzăm astfel de alternative simpliste pentru simplul motiv că ele ne oferă o perspectivă falsă a realităţii. Moderaţii sunt sceptici faţă de cei care afirmă în mod categoric că liberalismul a eşuat sau că neoliberalismul e un dezastru pentru omenire. Astfel de afirmaţii categorice sunt pentru ei doar expresia unui dogmatism ideologic pernicios. Celor care visează o societate perfectă în care dreptatea să poată triumfa, ei le propun, mai modest, imaginea unei societăţi decente, fără inegalităţi extreme, o societate în care drepturile indivizilor sunt respectate, iar libertăţile individuale protejate. Viziunea moderaţilor despre societatea decentă e şi ea însă una ipotetică şi aproximativă. Ea ia în calcul nu numai „lemnul strâmb al omenirii”, pentru a folosi expresia celebră a lui Kant, ci şi imperfecţiunea funciară a lumii. Toate acestea reclamă pluralism, prudenţă şi moderaţie.
Moderaţie şi pluralism
În al treilea rând, radicalismul moderaţiei poate fi pus în lumină examinând legătura sa cu pluralismul, principiu fundamental al liberalismului politic. Moderaţii refuză să accepte orice teorie care încearcă să impună o singură perspectivă asupra realităţii, concepută ca adevăr ultim care nu poate fi contestat. Ei sunt convinşi că lumea e diversă şi poate fi contemplată şi înţeleasă prin mai multe prisme şi perspective, fără ca vreuna dintre acestea să poată fi declarată criteriul absolut al adevărului. Puţine lucruri au fost mai nocive în istorie decât credinţa unor indivizi, naţiuni, clase sau state că s-ar afla în posesia singurului Adevăr. O astfel de pretenţie de infailibilitate este incompatibilă cu orice formă de societate deschisă. (…)
