Sursa: The Telegraph -David Rose

Antiamericanismul și cum îl dezumanizează războiul pe privitor

Timp de lectură 5 min.

Una dintre temele preferate ale propagandei rusești de după 9/11 era legată de numărul mare de pierderi militare (casualties) și de numărul enorm de ”victime colaterale” civile ale invaziei americane din Afganistan și Irak. Antiamericanii din lume condamnau la unison ”US imperialism”; la fel procedau și o serie de intelectuali critici americani. Nu era de neglijat: antiamericanismul a căpătat proporțiile celei mai largi categorii identitare planetare. Nici nu mai conta că mii de cetățeni americani nevinovați fuseseră victimele sîngerosului atac terorist. Refrenurile hate speech veneau din toate direcțiile – puteau fi recunoscute (sau nu) propaganda comunistă chineză și nord-coreeană, neofasciștii europeni și americani, fundamentaliștii islamici, adepții teoriilor conspiraționiste, stînga neocomunistă și alte mișcări radicale de stînga, militanții anticapitaliști, ejusdem farinae.

Orice ar fi făcut, americanii era vinovați. Au fost atacați din toate părțile pentru politicile lor intervenționiste. Criticii nu observau, sau chiar nu înțelegeau, diferențele dintre intervenționismul american și celelalte intervenționisme din lume și din istorie: ori de cîte ori au intrat în ultima sută de ani într-un război, americanii căutau an exit strategy (o strategie de ieșire din conflict). Atît Barack Obama, cît și Donald Trump au căutat să iasă din Afganistan. În ultimă instanță, cel care a reușit să pună capăt războiului a fost Joe Biden, noul președinte. Iar atunci s-au văzut dublele standarde: americanii au fost atacați din nou atacați, pentru că s-au retras din Afganistan.

Abia după invadarea Ucrainei de către Rusia au început unii să înțeleagă ce dezastru ar fi fost dacă America rămînea în continuare implicată în războiul civil din Afganistan. Acum se vede bine diferența dintre imperialismul rusesc și cel american. Asistăm la un punct de cotitură al istoriei.

Antiamericanismul nu mai este la modă. 

Putin le-a făcut americanilor un serviciu colosal: după invazia din Ucraina, rusofobia a devenit discursul urii de frunte în lumea occidentală și cea a vasalilor. S-a ajuns pînă acolo încît să fie refuzați compozitorii decedați și interpreții ruși în anumite săli de concerte. Din competițiile sportive au fost eliminate echipele rusești. Pînă și la turneul de Grand Slam de la Wimbledon (chipurile, o capitală a fair-play-ului), jucătorii ruși (și belaruși) au primit interdicție. Antiamericanismul este în recesiune.

De la Truman încoace, serviciile americane de intelligence au fost socotite întruchiparea răului absolut. Asta în timp ce serviciile de poliție politică sovietice, chinezești, românești, est-germane, cubaneze etc. comiteau pe scară largă crime împotriva umanității, pe timp de pace. Dar standardele duble nu dispar ușor. Biden (sfătuit de noul director al CIA, strălucitul diplomat William Burns) a transformat ceea ce trebuia să fie o mare și rapidă victorie rusească într-un eșec de proporții. Iar nereușita lui Putin s-a datorat în faza de început (și mai tîrziu) serviciilor secrete americane (CIA, DIA, NSA și altele), care i-au furnizat președintelui american informații prețioase, transmise ulterior ucrainienilor. Este de așteptat ca în următoarea perioadă să asistăm la un revizionism privind istoria serviciilor de poliție politică comuniste și postcomuniste. În partea noastră de lume și pretutindeni unde comunismul s-a impus prin forță și crime, poliția politică era recunoscută drept parte a răului absolut. În Occident însă erau prea mulți admiratori ai lui Lenin, Troțki, Stalin, Mao, Fidel și ceilalți pentru ca să se pună serios problema tribunalelor militare internaționale pentru judecarea crimelor împotriva umanității comise de autoritățile comuniste și serviciile lor secrete.

Ca un fel de compensare istorică, abia acum se pune problema tribunalelor internaționale, cînd numărul victimelor este de mii de ori mai mic. Desigur, chiar și un om ucis de represiune este o crimă împotriva umanității. Însă milioanele de victime din trecut au fost și vor rămîne statistici. Iar retorica despre pedepsirea lui Putin nu va compensa nepedepsirea lui Stalin. 

Războiul din Ucraina a devenit în trei zile cel mai mediatizat din istorie. Televiziunile și alte media and social media outlets au făcut din război un imens show & talk-show. Ca să dau un exemplu vizibil, până acum toți românii se pricepeau la fotbal (cu ce rezultate știm), politică și poezie. Acum, competența românilor s-a extins și la război, deși bibliografiile studiate sunt la același nivel cu numărul de cărți citite în general (românii sunt pe ultimul loc în UE și în Europa la cărți citite). Se discută despre război fază cu fază, ca la un meci de fotbal. Iar galeriile urlă de fericire cînd se anunță că au mai fost uciși în luptă cîteva sute sau mii de soldați ruși. 

Cei trimiși să moară de diferite guverne și conducători militari pe diferite fronturi sunt onorați abia după terminarea războaielor. Satisfacția din privirile aplaudacilor la fiecare breaking news privind uciderea soldaților și ofițerilor ruși este o mărturie în direct asupra modulului în care războiul produce dezumanizarea în ochiul privitorului.

Chiar și dezumanizarea este însă selectivă.

După prăbușirea comunismului de tip sovietic, au fost nenumărate războaie și mii de atentate teroriste în diferite părți ale lumii, unele în apropiere (de pildă, în Bosnia, Kosovo sau în Orientul Mijlociu), fără ca fibra morală a națiunilor europene/occidentale să fie afectată. Atrocitățile din Siria sau Yemen, ca să nu mai vorbesc de Rwanda ori Sudan, au fost și încă mai sunt trecute sub tăcere. Dezumanizarea se vede și în standardele și percepțiile diferite folosite în tratarea refugiaților: milioane de refugiați ucrainieni sunt bineveniți în state deja notorii pentru tratamentul dezgustător aplicat celor cu pielea mai închisă la culoare. 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.